Cititori de pe toate meridianele globului, în dialog cu "Formula AS"

Cititor Formula AS
Canada

Diploma de Canada

Sunt un om care scrie, pentru că așa se descarcă atunci când se simte apăsat de griji, atunci când se întristează, atunci când se bucură, atunci când are nevoie să fie liniștit și înțeles. Scriu din suflet, scriu cu drag, nu am făcut asta dintotdeauna, nu am experiență, dar o fac pentru că îmi place. De fapt, cred că este foarte ușor de înțeles ce fel de om sunt, din ceea ce scriu. Acolo, printre rânduri, sunt eu, este sufletul meu, cu tumultul de trăiri pe care le-am simțit, într-o frumoasă zi de primăvară, aici, în Canada. Pentru că ziua de 15 mai a însemnat o nouă pagină în cartea vieții mele. A fost ziua în care am primit cetățenia canadiană. O zi plină de emoții copleșitoare și de rememorări. De fapt, nu există clipă în viața mea în care să nu-mi amintesc faptul că, în urmă cu șapte ani, m-am mutat din România în Canada. Am pus în valiză toate valorile: visele, iubirea, prietenia, respec­tul, speranța, credința și am pornit către un nou ori­zont. Adaptarea la o altă țară cere multe trans­formări. Altă limbă, alți prieteni, alt stil de viață, alte mentalități. În toți acești ani, am suferit prefaceri imense, de la felul în care arăt, până la ceea ce spun sau simt. După îndelungi fră­mân­tări și zbateri am în­țeles: nu mai sunt ceea ce am fost, pe când eram acasă, în România, dar nu am devenit ceea ce cre­deam că o să devin, atunci când am ple­cat. Dar cred, cu si­guranță, că am fost "o forță", pentru că am reușit, la peste 50 de ani, să iau totul de la început, să accept oa­meni noi în viața mea, să-mi recâștig zâm­betul și să fiu din nou un om fericit.
Se zice că în viață nu sunt reguli, ci nu­mai soartă, dar eu pot spune că nu soarta, ci eu am ales să iau dru­mul emigrării. Am făcut bine? Am făcut rău? Șapte ani este un termen prea scurt pen­tru un răspuns, tim­pul este cel ce-și va spune cuvântul a­su­­pra deciziei luate, dar un lucru e sigur: locul nașterii nu se poate uita. Există în lume un loc al pri­me­lor amintiri, acolo unde sufletul fiecăruia dintre noi a îmbrăcat pentru prima dată haina luminii, locul unde am auzit prima oară graiul părinților, graiul în care am spus prima dată cuvântul "mamă".
Dar să revin la ziua de 15 mai, când o nouă etapă din viața mea își deschide porțile. Sunt chemată la festivitatea pentru acordarea cetățe­niei, momentul "adoptării" mele de către Cana­da. Pentru mine a fost un eveniment ce mi-a răs­colit sufletul și am trăit cele mai intense clipe. Emoții copleșitoare, greu de stăpânit. Îmi bătea inima mai tare decât clopotul unei biserici.
Canada este una dintre țările deschise imi­grării, drept urmare vei întâlni multe națio­nalități, oriunde te duci. Canadienii sunt obiș­nuiți cu "broken English" sau diferite accente. Trebuie să înțelegi și să vorbești măcar la nivel mediu. Nu îți cere nimeni gramatică la perfecție și nimeni nu te judecă dacă nu reușești să rostești un cuvânt corect. Și în Canada nu toate sunt per­fecte, dar avem un orizont, știm ceea ce vrem și încotro ne îndreptăm, simțim că suntem spri­jiniți de sistem, iar interacțiunea cu autoritățile este mai mult decât plăcută. Justiția și poliția chiar funcționează în Canada, și mai funcțio­nea­ză ceva: "nediscriminarea". În Canada nu o să auzi că etnicii indieni, pakistanezi, români, polo­nezi etc. sunt sursa criminalității. Un infractor e un infractor, indiferent de etnie sau naționalitate, iar legea e lege pentru toți.
Așadar, dis-de-dimineață, am sosit la locul în care urma să obțin cetățenia. Evenimentul a fost susținut în fața unei comisii de specialitate, dar s-a desfășurat cu repeziciune. Persoanele trecute de 60 de ani au fost "scutite" de testul interviu­lui. O, Doamne!, am scăpat de emoții. A urmat ve­rificarea identității viitorilor cetățeni, apoi predarea cărților de rezident permanent. Mă uit împrejur. Mulți, foarte mulți asiatici, ce par perfect canadienizați, deși chipurile le trădează originea. Discursul judecătorului - o doamnă doctor în magistratură - este frumoasa po­ves­te a unui copil de emigranți, fapt care nu a împie­dicat-o să urce pe treptele societății, și chiar dacă urcușul a fost greu, prin muncă, ones­titate și seriozitate, a reușit să aibă funcții im­portante în stat.
Urmează jurământul în cor, atât în engleză, cât și în franceză. Cân­tăm imnul Canadei, apoi judecătorul ne în­mâ­nează diploma de ce­tățean canadian. Am a­flat că suntem vreo șapte­zeci de persoane, reprezentând peste trei­­zeci de țări. Văd în sectorul seniori o bă­trânică elegantă, proas­păt coafată, îngrijită, ce pare nestingherită de blițurile ce o asaltează. Sunt impresionată când aflu că are peste opt­zeci de ani, vârsta la care își începe exis­ten­ța canadiană. (Și eu, ca­re mă compătimeam că am ajuns "cana­di­an" la bătrânețe...) Toa­tă lumea filmează, toa­tă lumea este fe­ri­cită, se fac poze cu fa­milia, pe fundal având stea­gul Canadei, al pro­vin­ciei British Co­lumbia și portretul Re­ginei An­gliei.
Încep să mă rog. Mereu când mă aflu la o răspântie a vieții, gândul meu zboară la Dumnezeu. Mă rog cu cuvintele mele. Nu-i cer nimic, doar îi mulțu­mesc că mi-a fost alături în cele mai grele decizii și îl rog să-mi fie alături și în viitor.
Și iată, dragi cititori, cum am fost "adoptată", la o vârstă la care nici nu visam. Le mulțumesc celor care m-au primit cu atâta căldură, le mulțu­mesc celor care au venit la eveniment, îi mulțu­mesc fiecărui suflet care a trecut prin viața mea, în această perioadă.
Dar cetățenia canadiană nu înseamnă, așa cum am spus, despărțirea de obârșia mea. Sufle­tul meu va fi mereu românesc. Voi purta mereu în el amintirea meleagurilor pe care am mers de mâ­nă cu mama. Lumina lor. Satul natal, unde-mi sunt rădăcinile, locul de unde aripile mele s-au înăl­țat spre călătoria vieții, certitudinea iden­ti­tății, pe care nu mi-o poate clinti nimic. Diplo­mă de român nu am avut niciodată, dar am fost și voi rămâne român, chiar dacă acum am "diplo­mă de canadian".
DORINA CORNELIA ALDEA - Vancouver


S.U.A.

"Vă felicit pentru aerul pro-românesc"


Mă numesc Ana Mitu, locuiesc în SUA și citesc regu­lat "Formula AS". Vă felicit pentru aerul pro-ro­mâ­nesc ce răz­bate din revista dvs. Este singura revistă pe care am găsit-o pe Internet care să mă facă să cred că și în România se întâmplă lucruri bune, că sunt locuri fru­­moa­se și că există oameni buni. Vă mul­țu­mesc că îmi aduceți peste mări acele locuri vrăjite, în­cre­menite, cu bătrânii lor seculari și generoși, împăr­țitori de în­țe­lep­ciune. Vă mulțumesc pentru vorbele calde din "Ac­cente" și "Edi­torial", fără să fie întot­deauna răspunsuri, ci doar între­bări perpetue. Vă mulțumesc pentru serile în care caut în "Coșul cu târ­guieli", să potrivesc ceva de-ale gurii, cu ce am în cămară, ca­re să mă și inspire, dar să mă și poarte în bu­cătăria de odi­nioa­ră a mamei. Și, întotdeauna, mă întorc la pa­ginile dvs. calde, pentru că sunt pline de ome­nie, de dra­gos­te, de credință, de su­flet, de noi! Pagini pentru minte și inimă. Dumnezeu să reverse cele mai prețuite binecu­vân­tări peste domniile voastre, că multe suflete aruncate ați mai alinat și le-ați ancorat în spe­ranță! Cu mult drag,
ANA M.

"Sunt bucuroasă că prin voi cineva își păstrează speranța"

Citesc de ani și ani de zile revista "Formula AS", chiar în seara asta am "răsfoit-o" pe Internet (sunt prea de­parte ca s-o pot cumpăra) și am găsit câteva trata­men­­te care sunt foarte interesante. Sunt pur și simplu bucu­roa­să că, prin voi, cineva își păstrează speranța și, poate, ci­neva scapă de moarte. N-o s-o mai lungesc, vreau doar să vă spun că ceea ce faceți este extraor­di­nar și aș vrea să știu, peste ani, când poate am să caut o rețetă, că sunteți tot aici și că faceți aceleași lucruri mi­nunate ca și acum. Eu am să rămân oricum o abonată a "Formulei AS" pe Internet. Vă salut cu drag.
CATI MILU - Nashville

FRANȚA

"Sunt cu ochii pe voi"


Bună ziua, dragă "Formula AS",
Spun "dragă", pentru că este într-adevăr așa. De când sunt în Franța, am desco­perit pe Internet revista pe care o citeam cu atâta plăcere și acasă. Acum, că nu o pot avea "fizic" în mâ­nă, o citesc pe Internet și astfel aflu și eu ce se mai întâmplă acolo, la noi, în Ro­mâ­nia. Se spune că nu-ți dai seama de ceea ce simți pentru ceva sau pentru ci­ne­va decât atunci când îți lipsește. Printre aceste lucruri care îmi lipsesc și care erau atât de normale acasă, în viața mea de zi cu zi, se regăsește și "For­mula AS". Acum aștept cu deosebit interes să citesc fiecare nu­măr, pentru că astfel mă simt mai aproape de casă, mai ales când citesc rubricile despre locurile deosebite pe care le are Ro­mâ­nia și despre oamenii ei deosebiți, despre natură, des­pre animale. Mi-e dor de părinți și de sora mea, cărora abia acum le simt cel mai tare lipsa. Este cineva acolo, acasă, care mă așteap­tă, per­soana iu­bi­tă, fără al cărei suport nu aș putea să re­zist acestei depărtări. Aș vrea să transmit un mesaj tu­tu­ror cititorilor "Formulei AS": apreciați ceea ce aveți lân­gă voi și spuneți persoa­nelor iubite ceea ce simțiți pen­tru ele în fiecare zi, pen­tru că nu puteți ști niciodată când soarta vă va despărți. Vă urez multe numere la fel de incitante ca și până acum și nu uitați că sunt "cu ochii pe voi".
MARIA - Paris

BELGIA

"Mă rog lui Dumnezeu pentru mai bine în țara mea"


Mă macină de mult dorința de a vă scrie, dar de câte ori mă aflu în fața hârtiei albe, parcă mi se pune un nod în gât și o ceață pe ochi și nu mai pot purcede... Aș în­cer­ca să descriu ce sen­ti­mente îmi trezește lectura ta, dragă revistă, însă mă tem că aș cădea în desuetudine și încer­ca­rea n-ar fi deloc izbutită. Dar mi-e atât de dor de casă...!
M-am căsătorit de foarte puțin timp și mi-am urmat soțul în străinătate, unde locuiesc acum. Cum să poves­tesc cât mă simt de sfâșiată, de câte ori descopăr în arti­co­lele tale o Ro­mâ­nie atât de puțin cunoscută chiar și ro­mâ­nilor, când respir, prin vorbele pline de duh ale țăra­nilor, aerul copilăriei mele din Gorj. Parcă văd aievea chi­pul bunicilor mei dragi, care sunt atât de supărați că am plecat așa departe de casă... Pot să-ți spun însă că toate simțurile mele s-au ascuțit și, cu cât lu­mea din ju­rul meu uită să se bucure de cântul unui greier, cu atât mă simt eu mai responsabilă să dau frâu liber lacrimilor, când mi-e dor de iarba verde de acasă și de micile bucurii pentru care mă luptam ca să mi le pot oferi pe atunci.
Mă rezum, așadar, să mă rog lui Dumnezeu pentru mai bine în țara mea și pentru sănătatea celor lăsați în urmă. Și mă mai rog să mă ierte că am fost așa de lașă și egoistă și mi-am urmat dragostea, părăsindu-mi țara...
C.M.