Conf. dr. IONEL NICU SAVA - "Țările se modernizează cu poporul lor cu tot sau nu se modernizează deloc"

Sociolog la Universitatea București, fost ambasador în Elveția și Liechtenstein

Eram student când, pe bulevardul Regina Eli­sabeta, fost 6 Martie, treceau muncitorii bucu­reșteni, strigând din toți rărunchii: "Cu­ba da, yankeii nu". Apoi, a venit la rând marea adu­nare populară din Piața Palatului, din 1968, când Cea­u­șescu a condamnat invazia Cehoslovaciei, și mi­tingurile populare de la 1 Mai și 23 August, presărate cu primiri entuziaste de înalți oaspeți, cum au fost vizitele președinților Nixon și Gorbaciov. Despre toate acestea niciun sociolog nu ar putea spune că au fost mișcări sociale. Comunismul a întrerupt brutal miș­cările interbelice, pentru că erau semnul democrației. A trebuit să izbucnească Revoluția din decembrie 1989, ca să avem în stradă, neaduși de nimeni, un mi­lion de oameni care aveau același țel: decapitarea dic­taturii. Mi-a fost dat să iau parte și la această biruitoare eli­berare din umilință. Nu voi descrie acum senti­mentul nebun de eliberare pe care l-am trăit în acele zile:"Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!". Iar dacă n-a mai fost Ceaușescu, n-a mai fost nici Securitatea (cel puțin la vedere) și nici Miliția cea încruntată, care mă ur­mărise cândva prin Cișmigiu, ca să mă tundă. Și, din 22 decembrie 1989, odată luat capacul de pe oală, o ți­nem tot într-o mișcare socială, ca să aibă domnii so­ciologi material didactic. Mămăliga a explodat, trăias­că mămăliga! Un ambițios și subtil sociolog, Ionel Nicu Sava, conferențiar la Universitatea București, analizează de-a fir a păr fenomenul, în lucrarea "Mo­bilizare și protest", publicată recent. În cadrul unui interviu în exclusivitate, domnia sa descifrează cum au evoluat mișcările sociale din România, de la "Jos X, Y", la "Ocupați" și "Uniți, salvăm".

"Din protest vine puterea celor fără de putere"

- Care sunt motivele care v-au determinat să stu­diați mișcările sociale, domnule profesor?

- Doream să știu cum se poate relansa încrederea pu­­blică într-o țară cu un public apa­tic, chiar derutat. Am desco­pe­rit că miș­cările sociale trebuie studiate pen­tru că protestul indică direcția schimbării. Din protest vine puterea celor fără de putere.

- Timp de 40 de ani, regimul comunist i-a făcut pe români să uite că se pot revolta. Din acest punct de vedere, ce a reprezentat revoluția din decembrie 1989, când au ieșit în stradă peste un milion de români?

- Comunismul a fost o mișcare care le-a absorbit sau interzis pe toate celelalte. Comuniștii știau, din pro­prie experiență, că o miș­care so­cia­lă este o conspirație la ordinea existentă. Sin­gura ac­cep­tată a fost a lor. În 1989, Ceau­șescu credea că are de-a face cu o intervenție externă. Nu a fost con­știent că în țară se acu­mu­lase o "masă critică" și strada era gata să "explo­deze". Dovadă că marea schimbare de re­gim se petrece în urma unei acțiuni colective este chiar 22 decembrie, când o acțiune formală se trans­formă "su­bit" într-o mișcare socială, care se extinde ca un val și schimbă România "peste noapte". Practic, pe 22 de­cembrie, oamenii au fost aduși la un miting de partid și au plecat acasă revoluționari.

- Cum caracterizați mișcările sociale din ultimul sfert de secol românesc?

- În anii 1990, profilul protestelor era pre­pon­derent sindical. Tentativa unei mișcări "altfel" a fost aspru sancționată de mulțimile de mineri. Mă refer la Piața Universității - o mișcare inocentă, care a su­com­bat sub greutatea moștenirii socialiste. O clasă mun­ci­toare numeroasă și bine organizată sindical și-a impus voința în competiția cu o clasă de mijloc anemică și divizată între foștii comuniști și partidele istorice. Amploarea protestelor de atunci nu a mai fost atinsă până în prezent. Cu toate acestea, în 25 de ani, strada a schimbat guverne și a furnizat noi lideri. Unii au ajuns mai târziu la închisoare (Miron Cosma), alții în guvern (Victor Ciorbea). Cred însă că acum s-au creat condițiile unui nou tip de mobilizare. În 2013-2014, pentru prima dată după 1990, în București și în țară, s-a protestat pentru același lucru: Roșia Montană și gazele de șist.

- Ați observat, după anul 2000, o schimbare în structura mișcărilor sociale, o orientare a lor către altfel de revendicări decât cele sindicale?

- Revendicările anilor 1990 erau preponderent materiale: salarii, fabrică, locuință, asistență socială. Chiar și Europa a fost privită prin ochelarii clasei mun­­citoare, ca destinație pentru locuri de muncă. În­cepând cu mijlocul anilor 2000, revendicările nu mai sunt pur materiale. Asistăm la o schimbare a do­me­niilor. Oamenii vor administrație locală eficientă, aleși necorupți, siguranță, educație mai bună pentru copii. Avem deja rudimentele unei culturi critice, în egală măsură împărtășite de stânga și de dreapta po­li­tică. Pare a fi cultura noilor mișcări sociale din Româ­nia.

"La românul de rând, respectul muncii este cea mai înaltă valoare"

- Prin ce se deosebesc mișcările de pe Dâmbovița de mișcările din țările occidentale?

- În democrație, dacă societatea are probleme, se recomandă "mișcare", adică inițierea unor forme de organizare și acțiune colectivă. În Brazilia, de exem­plu, toate parohiile catolice au devenit la un moment dat organizații publice, unde se discuta ce se întâmplă în comunitate, ce face primăria, cum se vopsește școa­la, cine e susținut în politică. Ulterior, se coordonau în chestiuni de importanță națională, cum ar fi ale­ge­rea președintelui. Pentru a putea avansa o acțiune co­lectivă validă e nevoie de un model "strategic" care nu poate fi inventat ad-hoc sau copiat de la vecini. Acest model strategic descrie cum facem lucrurile îm­preună. Aici va trebui să clarificăm dacă suntem sau nu "mioritici", insensibili la provocările modernității și, deci, incapabili de acțiune. Or, este știut că țările se mo­­der­nizează cu poporul lor cu tot sau nu se mo­der­nizează deloc. Unii au reușit, alții nu încă. Protestul se instituționalizează și la noi și de­vine mai sofisticat. Românii intră în trendul acesta european al miș­că­rilor sociale cu substrat postma­terial. Adi­că, stilul nostru de viață s-a "îmbur­ghezit" în ultimii ani. O parte a popu­lației a depășit grijile ma­teriale și este în căutarea auto­realizării. Ne vom lupta să depășim condiția de pe­riferie a Europei, să construim Europa aici, așa cum o gândim noi. Sunt foarte în­crezător în capacitățile noilor gene­rații, pen­tru că idea­lurile lor sunt dez­voltarea și iden­titatea. Aceasta este Europa viitorului: o colecție de iden­tități și stiluri de viață dintre cele mai avan­sate, integrate, dar nu subor­do­nate.

- Este corupția o boală pe care mișcă­rile sociale o pot trata?

- A fura din banii publici este un stil comunist. Un oficial ales care fură este ce poate fi mai rău. Un stil social capitalist veritabil este asociat cu onestitatea, res­pectul muncii și al banului public. Am fost director de firmă privată șapte ani. Aveam angajați oameni simpli. Niciunul nu fura. La românul de rând, respectul muncii este cea mai înaltă valoare. De aici ar trebui să por­nim. Să alo­căm guvernării o valoare morală. Co­rupția nu se vin­decă doar cu bastonul și pușcăria. Cel mult, se dimi­nuează. Când vom unifica energia unei generații cu un proiect de dezvoltare, adică unul de va­lorizare a mun­cii, corupția va deveni un capitol în­cheiat. În Ro­mânia, pe termen lung, dezvoltarea este anti­dotul co­rupției. Europa unită este un proiect de dez­voltare pen­tru noi. De aceea sunt românii euro-opti­miști. Dacă, în anii 1990, ne uitam la Europa ca la o des­tinație sa­larială, acum o privim ca pe o resursă pen­tru dez­vol­­tare.

- De ce în mișcările sociale nu avem și un curent feminist?

- Eu susțin că avem un curent feminist. Este mai discret, pentru că discriminarea nu a fost atât de acută, încât să genereze proteste de stradă ale femeilor. Dreptul la vot a fost instituit în 1918, am fost printre primii în Europa. În anii 1990, femeile de la noi nu au considerat oportun să-și definească o identitate dis­tinctă, așa cum s-a întâmplat în Occident. Există, to­tuși, intelectuali-militanți femei, admirabili. Iar acțiu­nile lor, deși nu au caracter pronunțat colectiv, sunt totuși evidente, și mă bucur să spun că sunt și efi­cien­te. Am remarcat prezența unui mare număr de mi­litanți-femei în cadrul mișcării "Uniți, salvăm". Aceas­tă situație ar trebui să confirme sub forma unei mișcări ecologiste.

"Acum, românii și polonezii au nevoie de Europa mai mult decât francezii și germanii, care au construit-o"

- De ce nu avem totuși partide ecologiste pu­ter­nice, care să scoată zeci de mii de oameni în stradă?

- Faptul că ne lipsește o mișcare ecologistă ține de lipsa capacității de unificare a mișcărilor din pro­vin­cie cu cele din Capitală. Mișcările ecologiste se dez­vol­tă acolo unde se multiplică organizațiile de pro­tecția mediului și industriile de profil. Disputa privind Roșia Montană și, mai ales, explorările pentru gazele de șist ar putea fi pretextul perfect pentru constituirea unei robuste mișcări ecologiste în România.

- Cum vedeți viitorul mișcărilor sociale în Ro­mâ­nia următorilor 25 de ani?

- În prezent, societatea civilă este anemică. Con­cep­tul ca atare este greșit, pentru că se reduce la orga­nizații nonguvernamentale. Din peste 23.000 de astfel de organizații oficial înregistrate, funcționează numai vreo... 50, și acelea finanțate din străinătate. Contri­bu­ția noastră este modestă. Aceasta înseamnă că aso­ciaționismul este în recul la noi. Câteva entități tele­vizate s-au substituit societății civile. Spre exemplu, un ONG se ocupă de "implementarea democrației". Credeam că de... împământarea democrației. Ce poate fi mai caraghios? De aceea, cred că trebuie să în­curajăm noile forme de asociere.

- Dar cum să încurajăm noile forme de asociere?

- La așa-numita baronizare trebuie să răspundem cu o creștere a structurilor comunitare. De pildă, în administrație și afaceri totul a fost politizat în ultimii ani. Afacerile și profesiile au acum culoare politică. De aici vine "baronizarea". La noi, preotul din sat a de­­ve­nit membru de partid, învățătorul, activist, iar inves­titorul, finanțist politic. Funcția lor profesională și socială a fost politizată. Profesorul universitar are "valoare" dacă este membru de partid, iar investitorul pri­mește contracte dacă are oameni în administrație. Liderii vin exclusiv pe filiera partidelor și unii sunt niș­te marionete. Nu se întâmplă așa ceva în lumea ci­vi­lizată. Pentru comparație, în America, o nouă ge­ne­rație de lideri, aduși în spațiul public de mișcarea pen­tru drepturi civile, a preluat inițiativa în anii 1960. În fruntea lor erau Beatles, Martin Luther King jr. și Jack Kennedy. America lui Obama este America ima­ginată de generația Kennedy.

- La alegerile pentru PE am remarcat o diferență de prezență și de opțiuni între România și țările occidentale. De ce sunt românii susținători ai UE?

- Diferența a constat în lipsa de audiență a parti­delor populiste și extremiste, ceea ce confirmă că ro­mânii nu au vocația extremismului. Votul populist a fost în jur de doi la sută la noi. În Franța, extremiștii au ajuns la 25 la sută. În Marea Britanie, populiștii au câștigat alegerile europarlamentare. Participarea la vot, în jur de 35 la sută, și rezultatul favorabil parti­delor de "linie" arată că avem încredere în Europa unită. De ce sunt românii pro-europeni, când ceilalți sunt sceptici? Pare că inițiativa a trecut acum în "noua Europă". Împreună cu polonezii și celelalte țări din Est, ne-am asumat acest rol și ar trebui să fim mult mai vocali în construcția europeană. Optimismul poli­tic s-a mutat în Est. Acum, românii și polonezii au ne­voie de Europa mai mult decât francezii și germanii, care au construit-o.


(Cartea "Mobilizare și protest" poate fi comandată la Editura Universității "Lucian Blaga" din Sibiu, tel/fax: +402.69.21.01.22, e-mail: editura@ulbsibiu.ro)