Maica Domnului de la Mânăstirea Dintr-un lemn - Istoria unei icoane mare făcătoare de minuni

Cristian Curte
- Tradiția spune că Sfântul Apostol și Evanghelist Luca a pictat mai multe icoane ale Maicii Domnului, pe care a cunoscut-o cât încă trăia. Aceste icoane au fost apoi copiate de mai multe ori. Despre icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mânăstirea Dintr-un lemn se spune că este una dintre aceste cópii, pictate în urmă cu mai bine de 1500 de ani -

Pictorul evanghelist

După ce Domnul s-a înălțat la ceruri, cea mai de preț făptură de pe pământ a rămas Maica Lui, Fecioara Maria. Apostolii au iubit-o și au ascultat-o până în ultimele clipe, iar creștinii au cinstit-o pentru sfințenia ei și pentru că-L născuse și crescuse pe Fiul lui Dumnezeu. Și ca să-și ostoiască dorul de ea, au cerut să i se facă portretul, pictat de unul dintre cei mai apropiați ucenici. Așa a ajuns Sfântul Evanghelist Luca, singurul din­tre apostoli care era și pic­tor, să o zugrăvească pe Maica Domnului, în mai multe icoa­ne. De-a lungul timpului, ele au fost copiate de mai multe ori, iar câteva dintre aceste cópii au străbătut veacurile și au ajuns până la noi. André Gabar, un reputat istoric al ar­tei, consideră că icoana făcă­toare de minuni de la Mânăs­tirea Dintr-un lemn este una din aceste cópii. Tradiția spu­ne că ea a fost pictată în vea­cul al patrulea, în Mânăstirea Theothokos din Grecia, după originalul zugrăvit chiar de mâna apostolului. Din Grecia, icoana Maicii Dom­nu­lui a ajuns, nu se știe cum, după veacuri de peregri­nări, în Țara Românească, la poalele Carpaților, unde a fost ascunsă în scorbura unui stejar, de teama cotro­pitorilor. Va fi nevoie de o lucrare dumnezeiască pen­tru ca ea să iasă din nou la lumină.

Biserica din vis

Primăvara venise mai devreme anul acela. Soa­rele zbicise pământul reavăn, iar vârfurile de iarbă mijeau de acum de sub stratul gros de frunze putrede. Era cald și umed, vreme prilenică jivinelor care ieșeau din vizuini după iarna ce le ținuse legate.
Radu, un cioban din zona muntoasă a Vâlcei, își sco­sese oile să pască prin pădure. Nu le mai putea ține în bătătură, că se bolânziseră de atâta stat și nici nu prea avea ce să le pună în iesle. Se tot ruga în fiece dimineață Maicii Domnului, să-l izbă­vească în ce fel știe ea, ca să nu fie silit să meargă iar la boier, cu mâna întinsă, după un vălătuc de fân. Mai bine să alerge la Domnul, decât la oameni. Cu gându­rile astea frămân­tate în inimă și presărate de câte o rugăciune, se lungi la poala unui stejar uriaș, care umbrea cu trunchiul lui gros o poieniță. Se gândi din nou la Maica Domnului și-și simți inima prinsă de o bucurie lină, care-l alu­necă repede într-un somn din care se încropi un vis. Se făcea, nu știa nici el cum, că stă în fața Prea­curatei. Ghicise că e Maica Domnului, după focul duios pe care i-l stârnise în inimă. Nu-i vedea bine fața, căci era învelită în lumină, dar i-a auzit cu limpezime glasul, care i-a răsunat înlăuntru, de parcă i-ar fi grăit su­fletului - "Radule, scoa­lă și taie acest co­pac și-mi fă biserică, iară eu îți voi fi ajută­toarea ta". S-a trezit repede, de parcă întâl­nirea fusese aievea. Câteva clipe a stat buimac, privind fărâma de cer albastru, care se ițea printre frunze. Nu-i venea să creadă în făp­tura din vis. Cum să i se arate Maica Dom­nului tocmai lui, un păcătos? Se așeză în genunchi, pe pământul gol, își dădu de pe creștet cușma și se afundă în rugăciune. Ațipi din nou, iar visul se repetă. Era Maica Dom­nului, asta i se vădi acum lim­pede, doar că, de data aceasta, glasul ei suna parcă mai po­run­citor, cu o undă de mâhnire pen­tru ne­credința lui. Când se trezi, la fel de repede îndoiala i se risipise ca fumul luat de vânt. Sări în picioare, își căută barda și izbi scurt la rădăcina steja­rului. La prima lovitură, scoarța prinse să se crape, lăsând să se ivească adâncimea neagră a u­nei scorburi. Undeva, în străfun­dul ei, zări licărul unor cu­lori pale. Își făcu loc cu barda și atunci borta se lărgi, iar ceea ce văzu îl umplu de uimire. În fața lui, prinsă în inima ste­jarului, se afla o icoană măreață a Maicii lui Dumnezeu. Era aidoma chi­pului din vis - pre­lung și lin, parcă adum­brit de o tristețe ne­lim­pezită încă. În brațe, prun­cul Iisus zâm­bea și întindea spre Prea­curata mâna dreaptă, a bi­necu­vântare. Radu se pră­buși în ge­nunchi și în­cepu să murmure cu­vintele Acatistului.
A doua zi a venit cu mulți săteni la stejar. Au lărgit scorbura cu to­poarele și au scos icoa­na, care parcă strălucea de lumină. Apoi, cu părintele cântând și cu prapuri în frunte, au dus-o în­tr-un alai până la biserica din sat, unde femeile au privegheat toată seara. Doar că, spre dimineață, când au venit din nou în sfântul lăcaș, icoana Precistei nu mai era. Lui Radu i-a dat atunci prin minte să fugă din nou la stejar. Doar Măi­cuța îi grăise limpede că vrea o biserică făurită din lemn chiar acolo, în locul bătrânului arbo­re. De bună seamă că greși­seră mutând icoa­na. Așa și era. A găsit-o tot în scor­bu­ră, stând mândră și dreaptă, de parcă ci­ne­va nevăzut o luase și o așezase la loc, cu mare grijă. Atunci, pentru tot satul a fost limpede: Maica Dom­nului vrea sfânt lăcaș pe locul în care-i apă­ruse ciobanului Radu în vis. Și așa au făcut. Au durat o bisericuță mică, doar din lemnul stejarului tăiat. Și în ea au așezat icoana Preacuratei, să le fie alean și tămadă, atât trupului, cât și sufletului. Apoi, în jurul ei s-au strâns mo­nahii, să-i facă un cocon de rugă și să se împărtă­șească de daru­rile ei minunate. Boierul Preda Brânco­veanu, bu­nicul Sfântului Constantin Brân­coveanu, a adăugat la sme­rita ctitorie a țăranilor o frumoasă bise­rică de piatră și chilii, ridi­când astfel mânăstirea de astăzi, care încă poartă numele primului lăcaș - Dintr-un lemn.

Icoana

Când vii la Mânăstirea Dintr-un lemn, după ce lași în urmă drumul de la intrare, străjuit de sălcii pletoase, apoi prima curte a lavrei, plină de flori, pătrunzi în ctito­ria lui Preda Brânco­veanu, bunicul lui Constantin, dom­nul martir. Chiliile albe, cu cerdac, strâng ca în­tr-un căuș lăcașul zidit din piatră și cărămidă: o biseri­că zveltă, "încon­deiată" cu arcade, potopită de un lan de verdeață, care se revarsă de pretutindeni. La dreap­ta e palatul brâncoveanului, locul în care stătea uneori pentru a-și căta de suflet, o casă așezată și largă, cu încăperi înalte și fresce străvechi, din care te privesc duios chipuri de sfinți. Un loc de rugă.
Dar nu palatul îl caută astăzi miile de oameni care se revarsă către mânăstire, ci vecinătatea caldă a icoa­nei făcătoare de minuni a Maicii Domnului. O vezi de când intri în biserica de piatră. Sfântul lăcaș e plin de ea. Nu găsești niciun colț în care să nu fii învăluit de dragostea ei. Te ocrotește chiar și în un­gherele cele mai ascunse, chiar și acolo unde nu o zărești, ci o simți. Icoana făcătoare de minuni e inima bisericii și sufletul mânăstirii. Maicile respiră prin ea și de la ea se hrănesc, laolaltă cu pelerinii. Când am zărit-o pen­tru prima dată, m-a strivit cu... tristețea ei. Privirea Maicii Domnului e plină de iubirea pruncului adorat, dar și de presimțirea tragediei ce va veni. Își privește fiul topită de dragoste, dar și de durerea patimilor cărora le va fi supus. Maica lui Iisus știe ce va urma, iar acest amestec de bucurie și de durere îi dă icoanei o trăire uriașă. Demnă și măreață, în același timp.
Mă așez în strana din fața ei, strana în care stăteau marii boieri, domnii țării și doamnele lor. Aici, chiar unde sunt acum, s-a întâmplat una din cele mai înfri­coșătoare minuni ale ortodoxiei. Una care brăzdează istoria icoanei ca un fir roșu și sfânt.
Totul s-a petrecut pe 15 august, în anul 1714. Vodă Constantin Brâncoveanu era închis de cinci luni la Constantinopol, împreună cu copiii săi. Închis și tor­turat amarnic. Și pentru asta nu erau vinovați doar osmanlâii, ci și stolnicul Constantin Cantacuzino, care împreună cu fiul său, Ștefan, uneltise mereu pentru a pune mâna pe domnie. În tot timpul cât Vodă Brânco­veanu, care le era rudă de sânge, fusese închis, ei plătiseră peșcheșuri grase, ca să fie siguri că domnul țării nu va mai vedea lumina zilei. La toate acestea fusese părtașă și Păuna Canta­cuzino, soția lui Ștefan, care se dorise cu orice preț mare doamnă și-și împin­sese soțul spre fărădelegi. Acum, venise și ea la Mâ­năstirea Dintr-un lemn, ca să ia parte la praznicul Adormirii Maicii Domnului. Străbătuse aleile în haine cernite, așezându-se, apoi, după cum povestește tra­diția, chiar în strana din fața icoanei Preacuratei, pe locul în care stau eu acum. Cum a îndrăznit să o facă este greu de înțeles, purtând în spate groaznica trădare a brâncovenilor, schingiuiți de vii în temnițele turcești. Limpede este că în sufletul ei hain ceva s-a întâmplat, căci la sfârșitul slujbei, a început deodată să țipe sfâ­șietor, smulgându-și hainele de pe ea. Maicile aveau să povestească despre cum a gemut și s-a zbătut ca un animal rănit, până când avea să cadă într-un leșin. Când și-a revenit, doamna Păuna a povestit înfri­coșată cum, spre sfâr­șitul liturghiei, icoana Maicii Dom­nului s-a făcut străve­zie, iar ea a putut vedea ca printr-o fereastră cum turcii i-au tăiat, la Constanti­nopol, pe Vodă Constantin Brânco­veanu, împreună cu cei cinci copii ai săi. Rând pe rând, capetele osân­diților cădeau sub securea că­lăului, iar ea fusese silită de Prea­sfânta Maică a lui Dumnezeu să vadă în amănunt tot supliciul. După execu­ția brân­covenilor, care (s-a aflat mai apoi) se petrecuse chiar la ceasul vedeniei din biserică, la mâ­năstire a venit și soțul Păunei, Ște­fan Canta­cuzino. Turbat de furie, a acuzat-o pe stareța mânăstirii, mai­ca Olim­piada, de vrăjitorie, și a pus să fie zidită de vie, iar slujnica ei să fie atârnată în ștreang. Dar sângele ne­vinovat nu a stat nerăz­bunat. La doi ani de la această cum­plită vedenie, atât Ștefan Can­tacuzino, cât și tatăl său, stolnicul Constantin, a­veau să sfâr­șească sugru­mați de turci, la Adriano­pole.

Minunile Maicii Domnului

Nicolae e mic. Merge spre icoana Maicii Dom­nu­­lui șontâc, așa cum pă­șesc pruncii, târând după el un crin. E unul din co­piii dăruiți de Preacurata, veniți pe lume doar după ce părinții s-au rugat fier­binte în fața icoanei, ca să-l poa­tă zămisli. Și, de când a venit pe lume, tatăl și ma­ma vin în fiecare lună la mâ­­năstire și-i aduc Maicii Domnului un crin - semn de iubire și recunoștință. "Părin­ții lui Nicolae s-au ru­gat mult în fața icoanei făcătoare de minuni, pentru a primi un prunc. După ce doamna a rămas însăr­ci­nată, au ho­tărât să vină în fiecare lună la mâ­năs­tire, pentru a-i mul­țu­mi Măicuței. Și nu e singurul caz când icoana a fă­cut minuni. Noi nu le știm pe toate. Vin mulți oameni cu ne­cazuri și cad în fa­ța ei. Îi vezi a­pă­sați, unii plâng, alții se roagă tă­cuți, dar noi nu în­drăz­nim să le tul­burăm rugă­ciunea și nu îi în­tre­băm ce au pe suflet. Dar, uneori, se în­tâm­plă să ne spună chiar ei cum i-a ajutat Prea­cu­rata în chip mi­nu­nat".
Vorbesc de aproape un ceas cu două măicuțe, Mihaela și Filofteia. Două chipuri ale bunăvoinței și răb­­dării, care mă ajută să cobor pe firul minunilor săvârșite de Preacu­rata la Mânăstirea Dintr-un lemn. Le știu de mulți ani și mă mi­nunez cum de timpul nu li s-a așezat pe chip. E ce­va în sufletul lor, o lumină așternută pe față de rugă­ciu­ne și de contemplarea icoanei sfinte, pe care o văd zi de zi.
"Noi știm un colonel de aviație a cărui soție, care era din sat cu mine, a intrat în comă, pe timpul eclip­sei de acum câțiva ani. S-a întâmplat deodată, fără să fie bolnavă de ceva foarte grav. Pur și simplu a căzut la pat și a fost dusă la spital, unde a rămas în comă timp de aproape trei luni. Când și-a revenit, a povestit un fapt cutremurător. A spus că din toată perioada cât a fost în comă nu-și mai amintește nimic, cu ex­cepția momen­tului dinaintea trezirii. Atunci s-a văzut în Mânăstirea Dintr-un lemn, iar în fața ei se afla icoana Maicii Dom­nului, cu o lumânare aprinsă îna­inte. Și, dintr-o dată, Preacurata i-a vorbit din icoa­nă, spunându-i: «Hai, tre­zeș­te-te. Trebuie să revii prin­tre ai tăi!». Și în clipa următoare s-a și trezit din comă".
Măicuța Tecla este ghidul mânăs­tirii și își amin­tește și ea de o minune cutremurătoare: "Știu de la maicile din mânăstire de povestea unui inginer care lucra la noi și a cărui mamă s-a îmbolnăvit de can­cer. Era într-un sta­diu foarte grav, doctorii nu-i mai dădeau nicio șansă. Așa că a luat-o din spital și a adus-o la mânăstire. Aici s-a rugat la icoana Maicii Domnului care i-a împlinit credința: mama domnului inginer nu a murit, trăiește și as­tăzi".

Ultima ispitire

Totul a început în anul 2002, când icoanei i-a fost scoasă fere­cătura de argint. Maicile s-au apro­piat de ea cu sfială și cutremur. Pentru prima dată după aproape două veacuri, aveau să-i vadă Prea­curatei nu numai fața, ci și veșmin­tele. S-o vadă în toată splen­doarea ei, așa cum o văzuse Radu cioba­nul, în dimi­neața în care o desco­perise. S-a strâns toată obștea, a venit de la Vâlcea chiar Înalt Prea­sfințitul Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, și împreună i-au înde­păr­tat platoșa de argint, în care icoa­na stătuse înzăoată ca un cava­ler medieval. Chi­pul Mai­cii Dom­nului era luminos și se­nin, dar res­tul icoa­nei era înnegrit. Au luat atunci hotărârea de a o restaura. Doar că echipa de experți a dorit să o ia la Bucu­rești, în atelierele lor spe­cializate în restau­rări. Obștea a murmurat și s-a împo­tri­vit. Cum să le lase Măicuța singure pe ele? Cum să o lase să plece? Așa că au amena­jat în mâ­năs­tire un atelier de restaurare, care avea toa­te dotările. Iar Preacurata le-a dat un semn că do­rește să se lase în mâinile specialiștilor. Maica sta­reță Emanuela Oprea își amintește bine. "Am adus la mânăstire o echipă de experți în restaurare, care au constatat că icoana era atacată de dăunători. Dar ei nu se lăsau văzuți. Toată munca părea în zadar. Dar într-o zi, în timp ce ei cer­cetau icoana, încer­când să afle cauza înnegririi lemnului, s-a petrecut o minune. Eu așa aș în­drăzni să o numesc. Când ex­per­ții analizau lemnul, o vietate micuță a ieșit brusc din el, un cariu. Restau­ratorii mi-au spus mai apoi că așa ceva nu li se în­tâm­plase niciodată de-a lun­gul vieții, pentru că dăunătorii stau tot timpul ascunși în lemn și nu pot fi extrași decât prin pro­ce­dee complicate. Dar, de data aceasta, nu a fost nevoie să facă nimic. Domnul le-a scos la lu­mi­nă micuța insectă care dis­tru­gea icoana".
Dar încercările nu luaseră sfârșit. După restaurare, icoana a fost adusă în biserică. Stră­lu­cea de frumu­sețe! Chipul Maicii Dom­nului era mai luminos ca niciodată, iar veș­min­tele puteau fi văzute acum în toată splendoarea lor bizan­tină. Obștea a trăit într-un iureș de bucurie acele zile. Apoi, ca un trăsnet, a venit ispitirea. Încet, ca și cum un nor nevăzut se ridicase deasupra Preacuratei, icoa­na a început să se întunece. La început a fost doar o umbră, care a prins să se întin­dă și să se înnegrească de la o zi la alta. Obștea a împietrit. Pentru măicuțe, care respirau și trăiau prin icoană, a fost o lovitură dată în adâncul inimii. Greși­seră cu ceva? Le pedep­sea Maica Domnului pentru vreo vină pe care nu o știau? Parcă vrăjmașul le luase și bucuria, și sporul rugăciunii. Nimeni nu știa ce se întâmplă. Chipul Preacuratei, altădată luminos, era acum din ce în ce mai negru. Așa ceva nu se mai întâmplase niciodată în toată istoria lavrei. Mânăstirea Dintr-un lemn se surpa dinlăuntru, căci icoana fusese temelia pe care se construise totul - zidurile și viața monahală.
"Eu nu știam ce să mă mai fac. Nopțile îmi erau fără somn, iar zilele fără liniște. Mă gândeam, pentru că sunt stareță, că noi i-am greșit cu ceva Maicii Dom­nului, iar ea ne mustră acum. În cele din urmă, i-am chemat din nou pe restauratori. Au analizat icoana și au spus că, de data aceasta, va trebui să o ia la București, pentru că a fost atacată de o ciupercă și va trebui iradiată pentru a fi dezinfectată. Au spus că o duc la Institutul de Fizică Atomică".

Renașterea


Ascult povestea maicii starețe, căreia îi tremură vocea amintindu-și de cele întâmplate atunci. Pe în­trea­­ga obște vestea a căzut ca un trăsnet. Icoana pără­sea mânăstirea pentru prima dată, în sute de ani. A fost ca și cum sufletele călugărițelor ar fi plecat în pribegie, lăsându-le trupurile acasă. Îmi închipui cum au luat icoana, cum au plâns-o la plecare, cum au în­so­țit-o cu gândul și cu rugăciunile. Dar maica stareță Emanuela n-a lăsat icoana Maicii Domnului singură. Nu putea, nu se putea despărți de ea, dacă s-ar fi în­tâmplat ceva cu icoana, mânăstirea n-ar mai fi avut niciun rost. Așa că a fost alături de Maica Domnului, pas cu pas. A plecat cu ea, în bejenie, la București. Iar când icoana a fost supusă iradierii, a înnoptat în ma­șină, lângă locul în care icoana urma să fie iradiată, rugându-se necontenit. "M-am gândit tot timpul: «Doam­ne, dacă o să mi-o oprească la București? Dacă rămânem fără Măicuța?». Așa că am stat me­reu lângă ea, rugându-mă".
Când procedura a fost încheiată și maica stareță a primit icoana în brațe, cu "infecția" alungată din tru­pul ei, a crezut că o să moară de bucurie. Plângea și râdea, cu lacrimile șiroind pe obraji.
"Am luat icoana cu grijă și am por­nit spre mânăs­tire. Maicile știau deja că vin, așa că ne-au făcut o surpriză. Am ajuns noaptea. Era întuneric deplin, dar când ne-am apropiat de mânăstire, am văzut-o îmbră­cată în lumină. Mii de pele­rini cu lumânări în mâini erau presărați de la intrarea în incintă și până în biserică. Era lumină ca la Înviere, iar noi ne sim­țeam ca ridicate din morți. Am fost toate atât de fericite că Măicuța s-a întors aca­să... Și, de atunci, nu a mai plecat dintre noi nicio clipă".

Foto: CLAUDIU TÂRZIU