Cabina actorilor
- Dragă Cătălin, hai să începem discuția noastră cu prezentul, care te găsește activând într-un domeniu despre care puțini știu cât îți este de drag: teatrul. Ai scris o piesă, în care ți-ai rezervat și un rol. Povestește-ne despre această poveste de dragoste dintre tine și scenă.
- În 2004, obțineam diploma de actor la Institutul de Teatru și Film, clasa profesorului Florin Zamfirescu, cu piesa "Adunarea femeilor" de Aristofan, în regia aceluiași mare profesor și actor. Cum a-nceput? În copilărie eram un tip destul de timid - timid, nu complexat. Un prieten mi-a spus că singura ocupație care te poate scăpa de timiditate este actoria și i-am urmat sfatul. A avut dreptate. Actoria te scapă de timiditate și, în opinia mea, mai face ceva: atunci când joci, te face să uiți de absolut totul din viața ta. Când îl joci cu dedicație, rolul pe care îl interpretezi te transpune definitiv. Problemele personajului devin și problemele tale, lumea lui devine a ta. Țin minte că în anul al II-lea de facultate, profesorul ne-a pus să jucăm roluri cu care, în mod sigur, nu ne vom întâlni niciodată în viața reală. Profesor pe atunci ne era regretatul Florian Pittiș. Pe mine m-a pus să joc Othello și condiția era să fiu credibil. Am luat notă mare, deci m-a crezut. Anii au trecut, iar actoria m-a cucerit tot mai mult, ba m-a și ajutat foarte mult în viață - am devenit mai dezinvolt, mai stăpân pe mine, mai liber în exprimare și gândire. Din păcate, după terminarea facultății, muzica mi-a luat tot timpul din lume și am renunțat la actorie, nedorind să încurc lucrurile. Teatrul înseamnă muncă în echipă, iar atunci nu eram pregătit pentru așa ceva. Apoi mi-a părut rău, aș fi putut juca în paralel, dar foarte repede mi-am dat seama că nu este timpul trecut și, ca dovadă, am scris o piesă de teatru, "Cabina actorilor", care s-a jucat deja în avanpremieră în București. Succesul a fost uriaș și reacția spectatorilor mi-a dat curaj. Joc, într-adevăr, și eu în spectacol, și am marea bucurie și onoare să fiu pe scenă alături de actori mari ai teatrului românesc: Olga Delia Mateescu, Tudorel Filimon și o actriță tânără, Alexandra Sălceanu, o fată cu un talent ieșit din comun. În plus, avem norocul să ne conducă un regizor tânăr, talentat, serios și cu multă imaginație, Felix Crainicu. Îmi place ceea ce fac și mă bucur că n-am uitat ce-am învățat în facultate.
Părinți și bunici
- Pasiunile tale artistice au rădăcini în copilărie?
- Am avut o copilărie "ocupată", prin care părinții mei, economiști de profesie, m-au condus cu mare grație. Au încercat să-mi ocupe tot timpul, pentru a nu avea vreme de prostii. Am studiat pianul clasic ani și ani, limbi străine, am făcut tenis de performanță, înot, schi, patinaj. Când eram mic, m-au obligat să citesc și, of Doamne, ce bine mi-a prins mai târziu... Când nu învățam sau nu făceam sport, mă duceau la spectacole de balet, teatru, concerte de pian, operă. Copilăria mea a fost foarte plină și frumoasă, m-ar bate Dumnezeu să spun altceva. N-am mâncat bătaie decât de două ori, și atunci au fost, așa, câteva "mângâieri" peste fund. Părinții mei au încercat prin toate aceste activități să mă ferească de un anturaj vicios și cred că au reușit din plin. Eram prea obosit ca să-mi mai pierd vremea vorbind banalități în fața blocului, să fumez sau să practic cine știe ce curio-zități din acestea, pe care orice copil le are. Așadar, părinții au fost influența majoră a copilăriei mele. Dar și ce bunici minunați am avut!... Din nefericire, niciunul dintre ei nu mai este printre noi. Bunicul din partea mamei era profesor de matematică și îmi aduc aminte cu mare plăcere și bucurie de sutele de ore de matematică pe care le-am făcut amândoi. Un om extrem de cerebral, calm, cu tact și multă sensibilitate. Nu ridica tonul niciodată, dar avea un fel de a se impune ieșit din comun. Nu trebuia decât să te privească și te făceai mic de rușine. Matematica învățată cu el m-a dus la unul dintre cele mai bune licee din București și din țară, Liceul Mihai Viteazul. Celălalt bunic, din partea tatălui, era un tip mare, și la propriu, și la figurat. A fost o perioadă cel mai bun prieten al meu. Puteam să-i cer orice, el nu spunea "nu". Țin minte că pe la doisprezece ani, m-am dus la el și i-am spus că vreau să fumez. El a zis: "Sigur că da, așteaptă puțin...". Mi-aduc aminte de parcă a fost ieri. A luat un Carpați fără filtru, l-a frecat timp îndelungat între palme, după care mi-a întins țigara și mi-a spus cu o voce foarte serioasă: "Trage cât poți de tare!". Așa am făcut și de atunci până acum câțiva ani nu am mai pus țigara în gură. Doamne, ce rău mi-a fost, dar a fost o lecție pe viață.
Amintiri, amintiri...
- Bucureștean get-beget, mai regăsești în Bucureștiul de azi frânturi din orașul adolescenței tale, creatoare de amintiri?
- În general, parcurile țin vie mireasma acelor ani, Ateneul Român, Teatrul Tănase, străzi pe care am copilărit și care în mare nu s-au schimbat prea mult. Pentru mine, însă, oamenii înseamnă mai mult decât locurile, iar unii dintre acești oameni încă mai există și prin ei îmi aduc aminte și de Bucureștiul de altădată. Nu-i voi pomeni acum, în schimb, voi vorbi puțin despre un prieten foarte drag, plecat dintre noi, din păcate. Unul dintre cei mai valoroși și dragi prieteni ai mei a fost, și nici acum nu-mi vine să cred că folosesc verbul la trecut, George Pruteanu. Acest om a însemnat și înseamnă foarte mult pentru mine. Onoarea pe care mi-a făcut-o, aceea de a fi prietenul meu, m-a influențat să văd altfel lucrurile, oamenii, viața. Pe vremea când a început prietenia noastră, prezentam o emisiune de televiziune și alta la Radio România Actualități. Era un fidel privitor și ascultător al acestor emisiuni și, de fiecare dată, după încheierea lor, mă suna și, cu vocea lui blândă și sigură, îmi spunea ce-am greșit, îmi explica ca un adevărat profesor - ceea ce de altfel era -, ce era bine și ce era rău în exprimare, în conduită... Țin minte că, într-un an, eram în criză de inspirație la un text pentru o melodie a lui Andrei Kerestely, care era gata, dar căreia îi lipseau versurile. L-am sunat într-o dimineață pe George și i-am spus că am mare nevoie de o idee pentru versuri și chiar de un titlu. Mi-a răspuns în șoaptă, căci era în Senatul României, dar mi-a promis că se va gândi. După jumătate de oră, m-a sunat și mi-a spus: "Scrie despre o inimă care rabdă și tace". Așa am făcut, și astfel s-a născut o melodie frumoasă, care se numește "Rabdă inimă și taci". Cu aceeași nostalgie îmi amintesc când George venea la mine și mă ruga să-i cânt la pian Chopin. Mi-e tare dor de el, așa cum sunt sigur că mulți dintre români și-ar mai dori să vadă și să asculte emisiunea lui, "Doar o vorbă să-ți mai spun".
- Să mai hălăduim o vreme pe străzile capitalei, așa de dăruită în vara asta, cu soare și ploi. Unde ai fost ultima dată la plimbare în București?
- În Herăstrău. Dar dacă m-ai întreba unde îmi place cel mai mult să mă plimb, ți-aș răspunde fără nicio ezitare că pe malul mării. Pe mine marea mă face cel mai fericit om din lume. Dacă astăzi mă lași pe malul marii, mă găsești la anul tot acolo. Îmi plac valurile, glasul lor care nu este niciodată același, forța pe care o degajă, misterul din adâncuri. Dacă aș avea destui bani, mi-aș cumpăra undeva, departe, pe o plajă pustie, o căsuță mică, doar cu ceea ce îi este necesar. Este un vis pe care îl am de copil. Poate, cine știe, într-o zi...
Aplauze
- Cătălin, ai mai bine de douăzeci și cinci de ani de carieră muzicală. Îi resimți?
- Am împlinit douăzeci și șase de ani de carieră, iar răspunsul la întrebarea ta este: și da, și nu. Da, pentru că la patruzeci și șase de ani începi să simți că anii trec, realizezi că puteai face mai mult și mai repede unele lucruri, dar am norocul că sunt din fire un ins luptător, optimist, și întotdeauna am încercat să văd partea plină a paharului, atât cât m-au dus și pe mine "balamalele"; nu, pentru că încercând să derulez înapoi filmul vieții mele, am senzația că el, filmul, arată ca unul de scurt metraj, ceea ce îmi dă curaj și speranță. Mai am destulă peliculă de consumat. Și mai este ceva: de-a lungul anilor am acumulat experiență, răbdare și, poate, puțină înțelepciune.
- Ai fost totdeauna iubit de public. Durează afecțiunea? Ai concerte?
- Nu vreau să par lipsit de modestie, dar, îi mulțumesc lui Dumnezeu, spectacolele sunt multe, și ceea ce mă fericește peste toate e că sunt și de bună calitate. Oamenii se bucură să dea mâna cu mine, să-și construiască amintiri prin intermediul pozelor sau filmulețelor, zâmbesc atunci când mă văd. Ce satisfacție mai mare poți trăi, decât atunci când vezi o sală în picioare, cântând cu tine și aplaudând minute în șir?! Știi ce înseamnă acest lucru? Că nu am trăit degeaba! Întotdeauna am spus că dacă măcar pe un singur om l-am făcut fericit înseamnă că mi-am atins scopul în viață. Și vreau să cred că în ultimul timp numărul lor s-a mărit.
- La un moment dat, ai fost implicat în viața politică a țării (consilier la primărie), ceea ce îți dă cu atât mai mult dreptul la o opinie. Cum vezi tu azi România și pe români?
- Rolul meu în politică a fost aproape egal cu zero. Mi-am dat seama foarte repede că nu am ce căuta acolo și am plecat. Până la urmă, cred că România va ajunge unde îi este locul, dar cu unele condiții (nu generalizez): să fim mai respectuoși unii față de ceilalți, mai educați, mai culți, mai îngăduitori, mai modești, mai puțin încruntați, mai puțin invidioși, mai dornici să învățăm unii de la alții și de la cei mai deștepți decât noi, să fim profesioniști în ceea ce facem, mai buni, mai atenți la cei pe care-i alegem să ne conducă.
- Știu că ești foarte discret în legătură cu viața ta personală și am bătut palma la începutul discuției noastre că voi respecta acest lucru. Te întreb doar atât: ești fericit?
- Și da, și nu.
- Ce îi trebuie unui bărbat precum Cătălin Crișan ca să se simtă fericit și împlinit?
- Să se simtă iubit. Atât.
- Îți poți imagina o lume fără iubire?
- Nu cred că ar mai exista oameni pe pământ dacă nu ar mai exista iubire. Cel mai frumos dar pe care ni l-a dat Dumnezeu este sufletul, bucuria de a descoperi în tine iubirea, bucuria de a descoperi în celălalt faptul că poate iubi.
- Cătălin, unde poți fi întâlnit de fanii tăi?
- Concertele sunt anunțate din timp de afișe. Cât despre teatru, în viitorul apropiat "Cabina actorilor" se va juca pe 19 iunie la Buzău, iar pe 4 și 6 iulie la București. Vă așteptăm cu mare, mare drag!