LIANA STANCIU

Ines Hristea
- Radio, televiziune, familie. Totuși, se poate! -

- La precedentul nostru interviu, lucrai pentru B1 TV. Între timp ai devenit TVR-istă. Cum a început idila ta cu televiziunea națională?

- Colaboram la o emisiune de pe TVR3 și conti­nuam să fac "Trenul vieții", la B1TV. La un moment dat, am aflat că s-a scos la concurs un post la TVR2 și m-am înscris și eu. Orice s-ar spune, Televiziunea Română este o școală de făcut profesioniști. Oricine susține altceva se înșeală sau are motive de altă natură ca să nege această realitate. În TVR înveți să faci de toate, de la prezentare, până la așezatul camerelor, decupa­je, montaj etc. În alte televiziuni, asta nu se în­tâmplă. Nu capeți o viziune de ansamblu, nu deprinzi știința de a lucra în mare, ci rămâi cantonat în mic. De asta, în 2008, când am aflat de existența acelui post, m-am dus și eu la concurs. Era o oportunitate extraordinară de a dobândi accesul în această școală.

- Și cum te simți la noul tău loc de muncă? Te-ai adaptat?

- După aproape douăzeci de ani în care am fost în fața camerelor de filmat, sunt extrem de recunoscă­toa­re că am posibilitatea să descopăr ce se întâmplă și cum se lucrează în spatele lor. Mărturisesc că asta este ceea ce mă interesează acum cel mai mult: partea de bucătărie, nu să mă văd eu pe sticlă. Așadar, aș spune că da, mi-e bine în TVR și îmi priește, dar... mi-e și frică! Pentru că nu pot să nu mă gândesc la ziua de mâine! Nu mai sunt insolentă și ușor superficială, cum eram la două­zeci sau poate și la treizeci de ani. De niște ani buni, în viața mea nu mai sunt eu pe locul întâi. Pe locul întâi sunt acum fiica mea, Teodora, și Mihai, soțul meu. Pe locul întâi e familia mea.

- De aproape douăzeci de ani pe sticlă, și nu se vede deloc, ești neschimbată. Să fie adevărat ce se spune, că femeia abia la 40 de ani își descoperă cu adevărat frumusețea?

- Eu trebuie să stau de trei ori să mă gândesc ce vâr­stă am! (râde) Sincer, nu-mi simt cei patruzeci și doi de ani. Pentru mine, vârsta e o convenție, n-am timp să stau să mă analizez prin oglinzi. În fiecare zi, mă trezesc la 5 dimineața, alerg la radio, îmi fac emisiunea, apoi alerg pe la vreun spital, să re­zolv ce am de rezolvat - fiindcă sunt implicată în niș­te cam­panii caritabile - sau direct în TVR, unde stau până pe la 17-18. Dacă peste zi "fac rost" de două ceasuri libere, dau fuga acasă, ca să stau cu copilul meu. Tim­pul se scurge cât ai clipi: deseori mi se întâmplă să constat că a mai trecut o săptămână și eu nu știu când, că parcă dimineață a fost luni!

- Dar de urâtul și de relele lumii cum te speli? Căci ele, inevitabil, ni se lipesc de suflet ca noroiul de haine.

- "Petele" astea mi le scoate fetița mea. Ea anulea­ză orice urâțenie care mi-a înnegurat ziua. Când ajung acasă și-ncepe să-mi povestească în detaliu ce-a făcut ea la școală sau când îmi șoptește conspirativ că, azi, un băiețel s-a pupat cu o fetiță... aaaa! La revedere, ne­cazuri și amără­ciuni! Poveștile ei, inocența și cu­rățenia cu care vede tot ceea ce o înconjoară îmi spală și mie orice negură de pe suflet. Teodora e acum la vâr­sta la care descoperă aproape zilnic tot felul de lu­cruri minunate și specia­le, pe care mi le destăinuie și mie, și-atunci îmi dau seama că da, de fapt, ea are dreptate, lucrurile alea chiar sunt minunate și specia­le, numai că eu, din pri­ci­na uzurii vieții, uitasem să le mai văd așa. Teo­dora reușește să facă din viață un spectacol constant, care ne împrospătează și pe noi, pe mine și pe Mihai. Și mă bucur tare că e foarte lipită de noi, e afectuoasă și ne caută constant prezența. Uneori vine, mă ia de mână și-mi zice: "Mami, știi ceva? Ăăăă..." și-atunci mi-e limpede că a și uitat pretextul cu care venise fiindcă ea nu voia, de fapt, decât să fie drăgălită de mami.

- La starea aceasta de bine interior con­tribuie, cu siguranță, și căsnicia ta, un model de izbândă maritală, cu atât mai mult cu cât și tu, și Mihai (Mi­hai Georgescu, solis­tul trupei "Bere Gratis") aveți un portofoliu solid de notorietate...

- Notorietatea o lăsăm amândoi la ușa casei. Nu ne batem cu această cărămidă în piept. Suntem doi oameni absolut normali, care s-au găsit unul cu celălalt și s-au luat dintr-o mare și profundă iubire. Singura ve­detă din casa noas­tră e Teodora!

- Poți dezvălui secretul mariajului tău cu Mihai?

- Iubirea, iubirea și iar iubirea! După care res­pec­­tul, înțelegerea, răbdarea și dorința de a-i fi spri­jin celuilalt. Așa, când spui "căsnicia ta e un model", poate să sune simplu, dar n-a fost și nu e chiar așa. Gândește-te că noi doi ne trăim viețile într-un perpe­tuu contratimp: eu lucrez de luni până vineri, iar el cântă în week-end-uri. Deci se adună și săptămâni la rând în care eu și Mihai nu reușim să comunicăm de­cât la telefon, că de văzut nu apucăm să ne vedem: eu mă trezesc cu găinile și seara cad lată de oboseală, iar el, când are cântări, ajunge acasă pe la 12, când eu deja dorm. Mă mai trezește săracu' di­mineața, înainte să-mi sune alarma de la ceas, și-mi zice: "Vorbim și noi puțin? Hai, c-aș vrea să-ți spun ceva!" Și mie așa îmi vine să dorm... (râde) Dar mă dau jos din pat și mă duc cu el la bucătărie, că mi-e drag: mi-e drag să-l văd, să-l aud, să-l ascult! Mi-e drag și mi-e bine să fiu cu el! Sau sunt seri în care stau și-l aștept și abia când ajunge el acasă pun masa. Pentru amândoi! Douăzeci de minute stăm împreună, mâncăm, vorbim și apoi mer­gem la cul­care. Dar alea douăzeci de minute sunt in­credibil de importante! Sunt... iubire! Vezi, eu cu Mihai suntem îm­preună de doisprezece ani și nu știu când au trecut anii ăștia. Ca să duci o căsni­cie, trebuie să fii tare și înțelept. Uite, și-n căs­nicia mea, au fost tot felul de indivizi care au încercat să-și bage coada. Unii mă sunau pe mine și-mi spuneau: "L-am văzut pe Mihai cu X". Alții îl sunau pe el și-i ziceau: "Liana era zilele trecute cu Y". Ei și? Lia­na venise apoi acasă și-i povestise soțului ei ce făcuse peste zi, inclu­siv de întâlnirea cu Y, iar Mihai venise acasă și-i povestise soției lui ce făcuse peste zi, in­clusiv de întâl­nirea cu X. Fiecare dintre noi înțe­lege că viața celuilalt se petrece printre oameni. Așa că, atât timp cât există încredere și since­ritate, nu-i nici o problemă. În plus, noi nicio­dată la necaz n-am dat bir cu fugiții, așa cum văd, din păcate, că se întâmplă deseori în cupluri. Uite, și când a fost perioada aceea crâncenă, cu boala Teodorei, noi doi am fost și mai uniți, am mers umăr la umăr și, cu ajutorul lui Dumnezeu, am izbândit. Eu cu Mi­hai mergem deseori să stăm de vor­bă cu părintele nostru duhovnic. Dac-ai știi cât de mult ne hrănesc sufletele aceste discuții! Credința e piatra de temelie a existenței noas­tre: amândoi avem convingerea că suntem nimic fără Dumnezeu! Vezi, eu am fost cres­cută asemenea multor copii care s-au născut în co­mu­nism: cu o înțelegere cel mult rudimentară a cre­dinței. Abia după '89 am început să mă mai lim­pe­zesc, însă cel mai mult despre Dumnezeu am aflat de la Mihai. El a avut norocul ca încă de micuț să i se deschidă ochii și su­fle­tul asupra lui Dumnezeu: în toate va­can­țele, stătea la măicuțele de la mânăstirea Ți­gănești, niște făpturi minunate, la care m-a dus și pe mine, iar măicuțele aces­tea mi-au devenit și mie învățători într-ale cre­dinței. Ele și Mihai m-au aju­tat să înțeleg poate cel mai profund adevăr: că avân­du-l pe Dumnezeu alături și punându-ți cre­dința și speranța în el, de nimic nu ai a te teme, căci totul, orice încercare, oricât de grea, poa­te fi depășită.

- Nu putem încheia interviul fără să vorbim, pe scurt, și despre prezența ta în fruntea delegației ro­mâne la Eurovision. Ecourile s-au stins demult, totuși, ar fi in­teresant de știut, care este "gus­tul" pe care ți l-a lăsat această experiență. Fap­tul că ați repre­zen­tat România, o țară cu o ima­gi­ne nu prea bună în Europa, s-a simțit?

- La nivelul străzii nu mă pot pronunța, fiindcă în două săptă­mâni de cantonament, singura ie­șire pe care am făcut-o a fost aceea în care am mers și am vizi­tat castelul lui Hamlet. În inte­rio­rul "taberei" Eurovision, lucrurile au fost destul de... complicate. Anul acesta am avut avantajul că ne-am prezentat în concurs cu doi profesioniști, Paula Seling și Ovi, care se aflau la a doua participare. Erau deja cunoscuți din 2010, când au încheiat pe locul 3. Ca atare, încă din martie, când am mers la întâlnirea șefilor de de­legații, am primit ștampila: "Voi sunteți o echipă extrem de pro­fe­sio­nistă". Și, într-adevăr, în mare parte, s-au purtat cu noi ca și cu niș­te profesioniști, ca și când am fi fost egali cu ceilalți. Atât doar că atunci când tu, românul, soli­citai niște lucruri și după ce ți se răspundea cu "Da, sigur, sigur!", te trezeai că lucrurile respective nu se făcu­seră. Și te duceai și insistai. Răspunsul lor era: "Scrie-mi toate lucrurile pe care le vrei, fiindcă sunt prea multe deta­lii." Plecai, scriai frumos, cu liniuță, cu sublinieri, trimiteai lista și... a doua zi constatai că modificările erau minore, că, în proporție de 99%, situația rămă­sese neschimbată. Și când mergeai să-i întrebi de ce nici măcar după ce le scrisesei toate doleanțele pe hârtie, nu mișcaseră ni­mic, primeai un răspuns halucinant: "Aaa, n-am avut timp să citesc!". Ca să nu mai spun că în a doua se­mifinală, din cinci­sprezece țări, dintre care multe cu tradiție - Suedia, Elveția etc. -, noi am ieșit pe locul doi! Dintre cei cinci jurați, nici unul nu ne-a așezat mai jos de locul cinci. Iar votul publicului ne-a plasat, majoritar, pe locul 1! Cu toate astea, în finală, lucrurile au fost mult schimbate. De ce? O întrebare retorică. Să fim realiști - Eu­ro­vi­sionul nu mai e demult un con­curs de compo­ziție și interpretare, ci a devenit un concurs de show, de PR și de lobby. Mă rog, nu vreau să mă plâng. A fost o experiență din care am învățat enorm și care ne-a înnobilat, însă rezultatul ei trebuie judecat ținând seama de toate elementele, nu trebuie să dăm vina pe Pau­la și pe Ovi, pe piesa sau pe show-ul lor.