Muntele cu pustnici

Claudiu Tarziu
La Mânăstirea Pătrunsa, pe urmele părintelui Valerian

Înainte de 1989, Dragoș Pâslaru a fost un actor de mare succes, cu roluri memorabile în teatru și cinema. A fost un rebel, un boem și un lup­tător. A participat la revoluția din decembrie 1989 și la manifestațiile din Piața Universității. Pe 14 iu­nie, 1990, a fost bătut cu bestia­litate de mineri, scă­pând, ca prin minune, de moarte. A trăit, a iertat, iar marti­riul prin care a trecut l-a trans­format într-un om profund cre­din­cios. În 1996, s-a călugărit la Mânăs­ti­rea Turnu din Vâl­cea și, după o scur­tă revenire la viața lumească, a ajuns la "școa­la" monahală de la Frăsinei unde a în­vățat asculta­rea și smerenia. De șase ani, pă­rintele Valerian Pâs­laru este pustnic în Masivul Buila-Vân­tu­ra­rița, în veci­nă­tatea Schi­tului Pă­trun­­sa. As­tăzi, chipul și purta­rea sa sunt ale unui om des­po­vărat de griji și ispite. Este lu­minos, blând, de o bunătate și o modestie cople­și­toare. Vre­me de câteva cea­suri, cât a durat inter­viul pe care mi l-a acordat, mo­na­hul Valerian, fostul mare actor Dragoș Pâsla­ru, a stat în ge­nunchi în fața noas­tră. A fost răspunsul sfinției sale, la efortul nostru de a urca muntele, timp de două ore și jumătate, până la chi­lia sa.

Drumul cu ispite

Sunt ani buni de când ne-am propus un interviu cu părintele Va­lerian (Dragoș Pâslaru), dar abia spre sfârșitul lunii mai din anul acesta, am reușit să urcăm până la chilia sa pierdută în negu­rile Mun­ților Buila-Vânturarița. Iar drumul până la Schi­tul Pătrunsa a fost atât de ane­vo­ios, cât să ne facă să pre­țuim cum se cade întâl­nirea cu el. Am bâjbâit pe culmi, printre co­paci și prin vă­ioa­ge, am cucerit creastă după creastă, cu scrâșnire de dinți, din pricina oboselii, și bântuiți de gân­dul aban­donului. Pantele extrem de abrupte, lipsa oricăror urme după care să ne ghi­dăm, sălbăticia pădurii - de-o fru­musețe rară - câinii ciobănești, care ne-au obligat să le câștigăm prie­tenia sau să-i ocolim, au făcut par­te dintr-un sce­na­­riu, parcă divin, de verificare a hotă­rârii noastre de a-l întâlni pe pust­ni­cul Valerian. Căci pustnicii de aceea sunt pustnici, ca să nu fie găsiți ușor. Într-un târziu, am ajuns la Schi­tul Pătrunsa, unde părintele ne aștepta. La biserica acestui schit coboară numeroșii pustnici din Muntele Buila-Vânturarița, de câteva ori pe an, pen­tru a se spovedi și împărtăși. De starețul Var­sa­nufie Gherghel, un om ca o duminică, precum se spu­ne, ascultă toți. Ieromo­nahului Varsanufie i se da­to­rează înflorirea schitului, numărul mare de mo­nahi, construirea bisericii noi și a multor acareturi, în doar câțiva ani (cu materialele adu­se pe măgari sau în spate, de călugări), și o viață duhovnicească inspirată de Sfântul Munte Athos.

"Călugăria și muntele îți arată repede ce caracter ai"

- Părinte Valerian, viețuiți într-un loc extraor­di­nar de frumos, dar anevoie de găsit, plin de cap­cane naturale și de animale sălbatice. Cum s-a adap­tat la acest mediu un bărbat obișnuit cu traiul înles­nit de la oraș, cu gloria și cu luminile ram­pei?

- Nimic nu e prea greu, dacă îți dorești cu ade­vărat. Și-apoi, sunt eu orășean, dar nici chiar așa de nevolnic. Am copilărit la Brașov, cu muntele în buza orașului, și am avut norocul să fac armata la Vânători de Munte, unde am învățat să supravie­țuiesc în con­diții extreme și să încasez bătăi straș­nice. (Râde) Credeți-mă, a fost foarte bine, pentru că așa am desco­perit cine sunt. A fost o pregătire bună și pentru călugărie. Călugăria și muntele îți arată re­pede ce carac­ter ai, cât de slab sau de tare ești.

- Erați deja credincios pe vre­mea când făceați serviciul militar?

- Da, eram, pentru că fac parte dintr-o familie de oameni credin­cioși. Dar nu practicam, ca să zic așa. Însă, sigur că atunci când venea greul peste mine, îmi fugea gândul la Dumnezeu, instinctiv. Aveam con­știin­ța existenței lui Dumnezeu. În casă aveam icoane, ai mei se în­chinau... Tata mi-a predat Catehis­mul, dar nu ca dogmă, ci ca listă de interdicții. Era foarte dur și-l ascul­tam. Însă, creștin cu adevărat am început să devin mai târziu.

- Ați avut un bunic preot...

- Da, bunicul matern, Ioan Nica, mol­dovean, un preot prigonit de co­mu­niști pentru credința sa. Celălalt bunic, cel patern, Ion Pâslaru, oltean, a fost ofițer în Armata Regală și, pen­tru că i-a scris lui Dej o scrisoare de protest față de distrugerea armatei, a fost în­chis la Gherla. Tata a fost tot ofițer, până l-au dat comuniștii afară din ar­mată. Vedeți, deci, că am avut de unde moșteni și dragostea de Hristos, și patriotismul, și disciplina.

"Apropierea de credință a început cu un rol: Alioșa Karamazov"

- Cu o asemenea descendență, cum de nu ați ales nici preoția, nici cariera militară, ci tocmai teatrul?

- Voia lui Dumnezeu! De pe când eram la grădiniță, nu știu ce poezii spu­neam, dar se pare că eram un fenomen. O aveam educatoare pe soția maestru­lui Mișu Fotino, cel bătrân, desigur, nu cel tânăr. Eram foarte impresionabil și recitam plângând, iar asta emoționa pe toată lumea. Apoi povesteam tot felul de lucruri, de stătea lumea cu gura căs­cată. Dar de la Dumnezeu! Însă nu m-am gândit la actorie decât târziu. Întâi am făcut gimnastică de perfor­man­ță, am fost și în lotul național. Cu toate astea, în clasa a XII-a, oscilam dacă să dau la Facultatea de Istorie sau la Teatru. Până la urmă, am ales Teatrul. Am intrat abia a treia oară, și cred că mai ales datorită rugăciu­nilor bunicului meu, preotul, căruia îi plăcea mult teatrul și credea în talentul meu.

- Când ați început să vă apro­piați cu adevărat de credință?

- A fost un proces mai lung, care a început când l-am jucat pe Alioșa Karamazov, în "Karamazovii", un spectacol de Horia Lovinescu și Dan Micu, adaptat după Dosto­ievski. Cel mai bun spectacol din perioada comunistă, cred. Demonstra că lipsa de credin­ță te dezumanizează. A trecut de toate cenzurile și s-a jucat cu casa închisă, până în 1985. Ținea patru ore, cu o singură pauză, și nimeni nu respira în sală. Am fost în turneu în URSS și rușii ne-au mulțumit că li l-am redat pe Dos­toievski. Atunci am început să-l caut pe Dum­nezeu. La 34 de ani. Locuiam pe str. Dr. Lister din București și mergeam la Biserica Sf. Elefterie, dar îmi era rușine de Dumnezeu să intru în biserică. Stăteam aproape de ușă. De acolo am luat și prima carte de rugăciune, scrisă de ÎPS Bartolomeu, care costa foarte mult pe vremea aia, 25 de lei. Vreo trei ani m-am chi­nuit să o citesc și n-am putut. O înce­peam și mă luau niște draci îngrozitori, fumam foarte mult, beam mult, toate cele, ca o lepădătură, deși eram căsătorit, aveam o soție minunată, copil... În '86 - '87, am simțit și mai acut nevoia de Dumnezeu, dar tot nu mă duceam la slujbe. Am încercat să mă rog acasă. Apoi a venit de­cembrie 1989, Piața Universității... În Piață i-am cu­nos­cut pe niște bătrâni care făcuseră pușcărie politică, mulți foști legionari, foarte credincioși. Au văzut în mine ceva, pesemne, și m-au întrebat dacă merg la bise­rică, dacă am duhovnic... Încet, încet, mi-au des­chis ochii. Dar am căutat un duhovnic potrivit încă vreo doi ani. L-am găsit pe părintele Paul Mărăcine, de la biserica Sfântul Vasile, de pe Calea Victoriei. Și sfinția sa fusese deținut politic, vreme de nouă ani, sub comuniști. El m-a pus pe șine. Iar dacă am dat de biserică, oricât de mult iubeam teatrul, și l-am iubit cu fanatism, n-am mai vrut să joc.

- Ați iubit mai mult teatrul decât filmul?

- Mult mai mult. La film nu-mi plăcea, pentru că nu apucam să mă scufund în rol, căci mereu se striga "Stop!" și o luam de la capăt.

- Totuși, ați jucat în 17 filme, unele și după 1990, și ați rămas în memoria publicului cu câteva roluri memorabile.

- Mila lui Dumnezeu! Și e spre cinstea regizorilor, care au avut încredere în mine și au făcut minuni cu rolurile pe care le-am jucat. Dar nu mi-a plăcut deloc. Mă bucurau întâlnirile cu oameni deosebiți pe care mi le prilejuia filmul, atât.

- Dintre rolurile jucate pe scenă, personajul Alioșa, din "Karamazovii", v-a marcat cel mai mult?

- Da, pentru că am pus pe mine haina de călugăr, iar în popor se spune că cel care o va purta fără drept este osândit. Am înțeles încă de atunci ce înseamnă asta.

- Ați avut o evoluție oarecum asemănătoare cu a personajului pe care l-ați interpretat...

- Nimic nu e întâmplător, nu-i așa? O colegă mi-a spus că un stareț care m-a văzut în rolul Alioșa a exclamat: "Ăsta și-a greșit cariera!". Mi-a rămas în­tipărită în minte această vorbă, drept cel mai mare omagiu pe care l-am primit ca actor.

"Cred că minerii au fost drogați. Eu i-am iertat, dar Dumnezeu îi va pedepsi aspru"

- În perioada dvs. teatrală, ați fost unul dintre liderii manifestației de protest din Piața Universității, ați înflăcărat zeci de mii de oameni cu discursurile dvs. și ați fost aproape omorât în bătaie de mineri. Ce credeți că v-a salvat?

- Pe 14 iunie 1990, la ora 5 dimineața, eram în sediul Asociației 21 Decembrie, când au năvălit minerii peste noi. Am văzut imediat între ei niște inși care nu semănau a mineri. Cunosc mâna de miner, că am lucrat un an la Teatrul din Petroșani, între minerii autentici. Un tinerel avea în mână un fel de buzdugan din lemn. M-au scos din sediu și mi-au zis: "De ce nu ne lași, bă, să muncim?". Apoi am fost izbit de buz­duganul ăla și parcă mi-a explodat capul. Am căzut la pământ. Ochiul drept îmi era deschis, dar nu vedeam nimic. Însă prin ochiul stâng, închis, apăsat pe asfalt, mă vedeam ca și cum aș fi fost deasupra corpului meu. Am văzut cum mi s-au zbătut puțin picioarele, pe urmă m-am întins brusc și trupul mi-a rămas inert. M-a inundat o fericire pe care n-o pot descrie și sufle­tul meu striga: "Am murit, în sfârșit, am murit!". Încet, încet, s-a stins imaginea, dar am mai auzit: "Stropește-l cu apă!". Au pus furtunul cu apă pe mine și mă durea teribil, dar m-am trezit. M-au luat de acolo și m-au târât pe stradă. La un moment dat, iar m-au pocnit în cap și am căzut. Îmi spuneam: "Să mori în picioare" și mă ridicam, mă mai duceau câțiva pași, iar mă loveau, iar cădeam, iar mă ridicam. Și tot așa, până la inter­secția cu bisericuța Sf. Ana - Colțea. Am ridicat ochii și am văzut crucea. Atât m-am bucurat, încât, fără să-mi propun, mi s-a declanșat Rugăciunea ini­mii. Rugăciunea inimii este dar de la Dumnezeu. Dacă nu ți-o dă, nu o poți căpăta prin niciun fel de exercițiu. Și mie mi-a dat-o atunci. Când, într-un târ­ziu, am fost dus la spital, medicii au constatat că eram zdrobit și s-au mirat că mai trăiesc. Am fost băgat la radiografie și o femeie medic m-a expus de nouă ori la raze, spunând că nu iese radiografia. Probabil că mi-ar mai fi făcut, până s-ar fi topit carnea pe mine, dacă nu intra în cabinet directorul spitalului, care mă cunoștea, și care m-a scos de acolo. Interesant că nu aveam nicio fractură, numai orga­nele îmi erau afec­tate. Am mers prin spital să-mi caut colegii din Piață. Toate saloanele erau arhipline de răniți, sute, poate mii de oameni rupți în bătaie. Cred că minerii au fost dro­gați, de s-au manifestat așa. Am avut compasiune pen­tru ei, că și ei au fost păcăliți. Vinovații erau Ion Ilies­cu și acoliții lui. Eu i-am iertat, dar Dumnezeu cred că îi va pedepsi aspru. Mai bine le-ar fi fost lor să ispă­șească aici.

Visul cu Maica Domnului

- Biserica ne învață că există două căi de mân­tuire: prin familie și prin monahism. Ați avut o fa­milie și pe urmă ați ales călugăria. De ce?

- Nu cred că am ales-o eu. A fost o chemare, că altfel n-aș fi putut renunța nici la familie, nici la teatru. În 1995, am părăsit lumea și-am plecat la mânăstire. Era toamnă, iar părintele Neonil, starețul de la Frăsi­nei, nu primește în călugărie toamna. Și-atunci i-am spus că o să mă duc la poartă și voi aștepta până mă va primi. "Nu mă cunoașteți, nu știți de ce sunt în sta­re. Mă veți primi sau mă veți ridica mort de acolo", i-am zis. M-a trimis la Mânăstirea Turnu. Și, de Sf. Gheorghe, în 1996, am fost primit. Numai că nu eram pregătit să fac față unor provocări, șicane și alte încercări. Sufeream, mă speriasem și nu știam ce să fac. Părintele Ghelasie de la Frăsinei mi-a spus: "Te întorci în lume și aștepți semn ca să revii. O să-ți spu­nă Maica Domnului când". Am revenit în lume, dar mi-am dus viața călugărească în taină. Am așteptat și, într-adevăr, într-o noapte, în 1999, am visat-o pe Mai­ca Domnului. Coboram pante foarte abrupte, pe stânci, mulțimi de oameni, tăcuți ca morții, și ne strân­geam într-o strungă întunecoasă. Atunci, am auzit un glas de femeie foarte cald și unic: "Dragoș, ce faci?". Am înțeles că e Maica Domnului și am început să urc muntele, împotriva șuvoiului. M-am trezit și mi-am spus: "Ăsta e Frăsineiul!". Probabil că mai mult decât vrednicia mea au contat rugăciunile părinților Ghela­sie, Paul Mărăcine și Vasile Gordon. M-am întors în mâ­năstire, de astă dată la Frăsinei, și am intrat într-o viață normală de călugăr, fără niciun fel de problemă.

- Atunci v-a devenit duhovnic părintele Ghelasie Gheorghe.

- Da, căci mi-a dat părintele Paul binecuvântare să mă mut la părintele Ghelasie, când am vrut să intru la mânăstire. Și m-a avertizat: "Vezi, că o să-ți fie de două ori mai greu decât celorlalți, pentru că ești cam independent, ai păcatele pe care le ai, ai avut și me­seria asta...". Dar din punct de vedere al ascultării, nu mi-a fost deloc greu. Bine, sunt convins că m-a acoperit cu rugăciunea cuviosul Ghelasie, că altfel...

- Ce ați învățat mai important de la părintele Ghelasie?

- Felul de a trăi în mânăstire. Pentru că, în mâ­năstire, nicio zi nu seamănă cu cealaltă, în ciuda a ceea ce ar putea crede cineva din afară. Iar întâlnirea cu Dumnezeu este permanentă și tu trebuie să fii pre­gătit pentru ea. Părintele Ghelasie avea dreaptă soco­teală. Emana iubire dar și asprime, în funcție de îm­prejurări. Părea că nu e prea iubit din pricina asta. Nici noi, ucenicii sfinției sale, nu știam cât e de iubit și ce mulți ucenici are peste tot. Eu am stat la un metru de ușa chiliei lui în ultimii doi ani, îi eram cămăraș, dar nu știam cine vine la el. La înmor­mântare, când am văzut câtă lume a venit, mi-am dat seama ce influență avea părintele. Și am mai învățat de la el ceva: pentru a te putea ruga neîncetat, trebuie să-ți ușurezi tru­pul. Părintele Ghelasie a gândit un regim alimentar care te ajută să te rogi permanent. Mulți pustnici țin rețetarul părintelui Ghelasie. Baza acestui regim sunt fulgii de grâu, amestecați cu fructe, și cu legume. Dacă ajuți puțin trupul să intre în acest regim alimentar, apoi lucrează rugăciunea, nu mai lucrezi tu.

- Ceva gătit mâncați?

- Nu prea. Pădurea îmi oferă ori­cum prea multe: fructe, jir, ciuperci, de toate.

"De șase ani sunt la pustie, și-I mulțumesc Lui Dumnezeu că sunt aici"

- Ani de zile ați fost la Frăsinei, pe rând, îngri­jitor la vite, pe urmă bucătar și, în ultima perioadă, șeful cancelariei. Deci, ați dovedit că v-ați acomodat cu obștea. De ce și când ați plecat în pustie?

- Cred că orice călugăr își do­rește viață pustni­cească. Am avut câteva tentative eșuate. Odată, în anul 2007, m-a întors ÎPS Irineu, care mă luase sub mantia sa la că­lugărie. ÎPS Irineu s-a speriat că nu voi face față, că mor în pustie, că-s un orășean fără știința supraviețuirii. Un an mai târziu, am cerut blagos­lo­venie și am venit aici. Și-I mulțumesc Lui Dumnezeu că am venit.

- E mai greu decât în obște?

- Cred că sunt ispite mai mari. Pentru că la pustie, tu ești cu tine, fără regulile impuse de stareț, de obște, și trebuie să faci totul singur, din râvna ta. Pravila, ca­nonul, le ții dacă și când vrei. Poți să mănânci de dimineața până seara, să dormi, să faci ce vrei. Dar poți să faci ce vrei? Nu poți! Te vede Dum­nezeu. Și-atunci e o luptă să te ții pe cale. Trebuie să ai un duhovnic cu rugăciune puternică, să te susțină, că altfel mori, mai ales în condiții de munte, ca aici. Sunt ierni grele, râpe adânci, tot felul de fiare, că e teri­toriul lor... Dar uite că, de sute de ani, niciun călugăr nu a fost atacat de animale. Pe unul singur l-au mân­­­cat lupii, dar anunțase că așa va păți, pentru păcatele sale.

- Sfinția voastră ați fost vreo­dată în primejdie?...

- Nu m-am simțit niciodată în pericol. M-am întâlnit cu lupi, cu urși prin pădure, dar nu m-am temut. Ca pe orice om prost, mă iubesc animalele. (Râde)

- Călugării, în general, iar pustnicii, cu atât mai mult, caută locuri cât mai puțin umblate, mai depar­te de lume, ca să-și găsească liniștea necesară pen­tru rugăciune. Apropierea de cer, pe crestele munți­lor, și depărtarea de tumultul așezărilor omenești îți oferă, într-adevăr, pacea visată? Sau această liniște din afară lasă să te muncească mai mult neliniștea interioară?

- Sigur că sălbăticia peisajului, albastrul acesta profund al cerului, singurătatea, toate te ajută să te concentrezi mai bine, dar dacă nu ești pregătit, te pră­bușești sub "zgomotul" interior. Până la urmă, liniștea sufletească ține de altceva: dacă te predai sau nu în mâna lui Dumnezeu, pentru ca El să poată lucra în tine. Când îți dai seama că fără El nu ești în stare de nimic, îți rămân doar nădejdea și dragostea care îți alimentează credința. Și-atunci se întâmplă minuni, reușești ce nu gândeai. Important este să nu te mân­drești, că nu tu ai făcut ce-ai făcut, ci Dumnezeu a fă­cut prin tine. Altfel, cazi. Eu, unul, n-aș renunța acum la pustnicie pentru nimic în lume. Sigur că ascult de starețul meu și, când are nevoie de mine, urc la mâ­năs­tire. Dar tot la chilia mea mă întorc, după ce-mi termin treaba.

- Părinte, nu v-a fost grea despărțirea de fami­lie?

- Nu. În dragostea mea pentru Dumnezeu se află și dragostea pentru fosta mea soție și pentru copilul nostru. Ei sunt cu mine, pentru că mă rog pentru ei. Apoi, Hristos a spus: "Cine iubește pe tată sau pe mamă, pe frate sau pe soră mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine". Ce să mai cer, ce să mai aștept? Și s-a dovedit că Dumnezeu le-a rânduit mai bine viața decât aș fi putut face eu.

- Tulburările și greutățile lumii ajung la pustnici în vreun fel?

- Nu prea. Pustnicii vin la mâ­năs­tire de hram, de Crăciun și de Paști, când se spovedesc, se împăr­tășesc și pleacă. Din punctul ăsta de vedere, sunt feriți de ast­fel de ispite. Eu nu sunt un pustnic adevărat, din nepu­tință și de păcătos ce sunt. Pe de altă parte, fac ascultare de stareț. Iar de-o vreme, mi-a porun­cit să vin în fiecare zi la slujbă. Și vin. Sunt în contact mai des cu obștea și cu mire­nii care ne calcă pragul, de aceea spun că nu sunt pustnic ade­vă­rat.

- Pustnicii se roagă în singură­ta­te. Este mai puternică rugăciu­nea par­ticulară decât cea de obște?

- În principiu, dacă te rogi, sin­gur sau cu alții, sfinții și îngerii te ajută să intri în comunicare cu Dum­nezeu, căci asta înseamnă rugă­ciu­nea. Rugă­ciunea este dialog și rela­ție personală cu Dumnezeu. Dacă ai rugăciune, te des­prinzi de toate cele lumești, nu-ți mai trebuie nimic, și ajungi la anu­mi­te perfor­manțe (somn puțin, hrană pu­țină, darul îna­inte ve­derii) care, de cele mai multe ori, rămân tainice pentru ceilalți.

- Ați avut vreun moment în viață când ați simțit că ați fost salvat de o rugăciune?

- Tot timpul mă salvează numai rugăciunea. Eu am însă o rugăciune obișnuită, ca a oricui. Pentru o co­municare specială și pentru dobândirea Duhului Sfânt ai nevoie de altfel de rugăciune. Pustnicii ade­vărați au dumini­că în fiecare zi, prin intensitatea rugă­ciunii. Se coboa­ră harul peste ei. Poți să faci rugăciu­ne și privind în tăcere un fag sau altă minunăție pe care a făcut-o Dum­­nezeu. Și aia e rugăciune. Ca să ajungi acolo, trebuie să-ți golești mintea, să-ți păzești gândurile. A­tunci îți vorbește creația și trăiești o li­turghie cosmică.
­

Cum ajungeți la Schitul Pătrunsa
Schitul Pătrunsa se află la șapte kilometri de comuna Bărbătești, județul Vâlcea. De pe DN 67, Rm. Vâlcea - Târgu Jiu, se face dreapta la Bârzești, pe DJ 646E, și, după opt kilometri, când începe pădurea, se urcă pe o cărare încă patru kilometri. Schitul a fost construit în anul 1740, de Episcopul Clement al Râmnicului. După un timp, un torent a distrus ansamblul monahal. A fost refă­cut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, de postel­nicul Dumitru, protopopul Pietraru și postelnicul Ion Bărbătescu. În 1895, schitul a fost iarăși părăsit, din mo­ti­ve necunoscute. Viața monahală a fost reluată aici abia în 1934. Bisericile schitului au hramurile Sf. Parascheva, Sf. Ioan Teologul și Tăierea Capului Sf. Ioan Boteză­torul.