În fiecare primăvară, când salcâmii înfloriți ne trimit efluvii de miresme, o amintire dragă sufletului meu mă cheamă în trecut - copacul falnic din poarta bunicilor mei. El mi-a vegheat copilăria și mi-a însoțit adolescența.
Îl văd aievea, după lungul șir de ani ai existenței mele presărate cu dezamăgiri, mici bucurii și profunde regrete. Nu știu dacă o minunată întâmplare a făcut ca dintr-o minusculă sămânță purtată de vânt sau pierdută de o pasăre tocmai în poarta bunicilor să răsară un fir plăpând și să crească apoi, asemenea voinicului din poveste, un mândru salcâm. Ori, poate, va fi fost sădit de bunicul, precum nucii, merii, perii și gutuii din grădina sa.
Închid ochii și "văd" bogăția frunzișului și a ciorchinilor de flori albe, parfumate. Îmi mângâie auzul zumzetul permanent al harnicelor albine cu piciorușele încărcate de polen, trecând din floare în floare, pentru a duce apoi în stup nectarul cel dulce.
Salcâmul din poartă crescuse ușor înclinat deasupra intrării în curte, pentru a întâmpina, parcă, cu o ospitalieră plecăciune, pe oricine ne-ar fi pășit peste prag. Atunci când, după mulți ani, acoperișul porților din șindrilă construit de mâinile bunicului îmbătrâniseră ca și el, deteriorându-se ici-colo, ramurile-i bogate ascunseseră aceste răni într-o tandră îmbrățișare.
De câte ori voi fi trecut pe sub bolta lui, plecând la școală, de câte ori mă va fi întâmpinat cu drag întorcându-mă acasă cu micul meu ghiozdan, confecționat de bunica din pânză de cânepă țesută în casă?!
Pe coroana lui mândră îmi odihneam privirea când mă trezeam dimineața și tot el era hotarul până unde, în zbor săgetat, se avântau rândunelele care-și aveau cuiburile de mulți ani sub streșinile vechii poverne. Pe crengile lui se odihneau puii lor, când începeau lecțiile de zbor, deranjând stolul gureșelor vrăbiuțe, locatare permanente ale salcâmului.
După mai multe zile de la înflorire, când mireasma florilor se stingea treptat, ne bucura cu un alt dar: un covor țesut din mii de floricele alb-gălbui ne mângâia tălpile desculțe. Abia când razele soarelui le ofileau definitiv, mă înduram să le strâng cu mătura.
La umbra lui, în zilele de sărbătoare, se adunau toate vecinele noastre așezate jos, pe pământul cald, și bucurându-se de o binemeritată odihnă. Timpul curgea domol, într-o liniște patriarhală; zile după zile, ani după ani, se așeza în tipare știute, în pace și tihnă.
Am văzut salcâmul bătut de furtuni și șfichiuit de vânturi, zdrențuit de o grindină năprasnică, gata să se prăbușească. Îngenuncheate în fața icoanei, și eu, și bunica ne rugam Dumnezeului Atotputernic să ne cruțe de prăpăd. Zăream salcâmul prin fereastra întunecată de rafalele furtunii luptându-se cu stihiile naturii dezlănțuite. Crengile i se învălmășeau într-o zbatere neîntreruptă, lovite de perdele dese de pietre care se năpusteau fără încetare asupra întregii firi. Când urgia a încetat, pe stratul gros de grindină am privit cu milă podoaba lui verde zăcând la pământ. Arăta jalnic, dar învinsese, rămânând în picioare, și, ca un vajnic străjer, apărase și poarta șubrezită de vreme.
Au venit alte primăveri, și veri, și toamne, și ierni. Din nou s-a acoperit, de fiecare dată, de frunze, de flori, de cântecele păsărilor. Eu am plecat la alte școli și în alte rosturi, dar dorul mă chema iar și iar în bătătura unde-mi găseam mereu bunicii, bătrâni și neputincioși, privind cu ochi pierduți spre poartă și spre salcâm, într-o nesperată bucurie - doar-doar va apărea cineva drag. Zăream de departe vârful salcâmului și grăbeam pasul spre locul unde mă simțeam cu adevărat "acasă". Sărutam mâna aspră a bunicilor, iar chipurile lor brăzdate de vreme se luminau blând, potolit, de dragoste și dor.
Și au mai trecut niște ani. Bunicii mei s-au mutat în cimitirul satului, trecând pentru cea din urmă oară pe sub bolta salcâmului, martor tăcut al tuturor întâmplărilor vieții lor marcate de sărăcie, de greutăți, de moartea celor șase copii din cei opt născuți. În acest final, le-a dăruit toate florile lui, pentru că amândoi au murit în minunata lună a florilor.
Stăpâni străini au apărut în curtea bunicilor. Vechea poartă, altădată impozantă, cu acoperișul rupt, cu numele bunicului încrustat pe stâlpul din dreapta intrării, a fost înlăturată. Ar fi putut fi cruțat, totuși, vechiul salcâm. N-a fost așa. Ani la rând, trecând din întâmplare pe lângă noua așezare, ochii mi se umpleau de lacrimi. Și astăzi caut dureros în amintire salcâmul meu, salcâmul nostru, în toți salcâmii pe care-i văd înflorind an de an, dar nu-l găsesc. Minune, însă... Iată-l! S-a mutat din poarta bunicilor în inima mea și acolo va fi mereu ocrotit. Nimeni, niciodată, cât eu voi mai trăi, nu-i va face vreun rău. Mă voi bucura, în fiecare primăvară, de bogăția și mireasma florilor sale și voi zâmbi fericită când bunicii mei dragi mă vor întâmpina în vechea noastră poartă.
MIA IORDACHE
(Reproduceri după picturi de OLGA MORĂRESCU MĂRGINEAN)