Și totuși, n-am citit încă până acum despre ceea ce înseamnă pentru un copil să asiste la înfruntarea zilnică dintre două ființe pe care le iubește necondiționat: mama și bunica. Suferința mea, netămăduită până acum, când sunt la rândul meu bunică, a pornit tocmai din cauza unor neînțelegeri între mama și bunica (mama tatălui meu), cea cu care am locuit cât timp a trăit.
Până la urmă, tot faptele trebuie judecate, nu vorbele, așa că ar trebui să încep prin a le povesti pe cele de care mi-aduc aminte că au fost cele dintâi în ordinea firească a timpului. Chiar dacă nu aveam decât trei, patru ani, puteam să simt în fiecare dimineață că bunica lângă care creșteam, Mama bună, cum îi ziceam, nu este chiar așa de bună și nici prea bucuroasă că trebuie să mă aibă în grijă, cât părinții mei erau la serviciu. Când mă pieptăna și îmi împletea cozile, mă trăgea de păr, câteodată voit, deși stăteam nemișcată, cuminte, pe scăunelul pe care mă așeza. Nu înțelegeam de ce se poartă așa și, pe de altă parte, nu știu de ce simțeam că nu trebuie să le spun părinților ce mi se întâmpla. Și n-am spus, pentru că n-aș fi vrut să o certe pe bunica pentru mine, căci eu o iubeam, totuși. De aceea, într-o zi am rugat-o pe mama să mă tundă scurt, ca să mă pot pieptăna singură. O iubeam mult pe bunica și nu înțelegeam de ce se supăra pe mine cam fără motiv. Când venea fiica ei la noi, mătușa Lenuța, sora mai mică a tatii, n-aveam voie să stau în cameră cu ele, ca să nu aud ce povestesc. Nu înțelegeam de ce se temeau să le aud poveștile și n-am înțeles multă vreme nici de ce, atunci când mama era la lucru, făceau împreună câte o inspecție în toate dulapurile noastre, scoteau de-acolo hainele, le suceau pe toate părțile și-apoi făceau comentarii, țâțâiau din buzele strânse și clătinau din cap, ca și cum ar fi văzut cine știe ce minune. Poate că nu le plăcea că mama avea rochii colorate și nu umbla îmbrăcată tot în culori cenușii, cum umblau ele.
Atunci când aveam oaspeți, situația se schimba, eram dintr-o dată alintată de față cu toți, lăudată și mângâiată demonstrativ. Am simțit naiv, copilărește, duplicitatea bunicii, pe care nu o puteam explica, și pentru că nu-mi plăcea, atunci când venea cineva la noi, fugeam de acasă. Sigur că asta nu rezolva problemele, ba mai mult, adăuga și altele la cele care existau deja și, în scurtă vreme, mi s-a dus buhul că aș fi un copil neascultător, deși eu nu voiam decât să fie înțelegere între cei lângă care creșteam.
Halvița
Din vremea școlii, țin minte că niciodată bunica nu se bucura de faptul că terminam fiecare clasă mereu pe locul întâi, în vreme ce verișoara mea, Aurica, fata mătușii Lenuța, de-abia dacă lua vreo mențiune. Ajunsesem să înțeleg că ea era preferata bunicii, era fata fetei ei, și nu fata nurorii, cum eram eu. Într-o zi, când bunica a venit de la piață, ne-a chemat și ne-a împărțit halvița pe care o cumpărase pentru noi. Bucata verișoarei mele era de două ori mai mare decât a mea. Atunci m-am ascuns în grădină și am plâns. Dar întâmplarea asta a fost nimic pe lângă ceea ce s-a petrecut atunci când noi, amândouă nepoatele, am fost la băi cu bunica.
Câtă vreme ea își făcea tratamentul, noi ne jucam în parcul din fața pavilionului în care eram cazate. Acolo venea un vânzător cu un cărucior de înghețată și primeam zilnic bani de la bunica, să ne cumpărăm câte un cornet. Într-o zi nu mi-am cumpărat înghețată, mi-am păstrat banii, ca să-mi pot cumpăra, când voi fi adunat și alții, o cutie de creioane colorate, pe care o văzusem în vitrina unei librării. A doua zi, bunica mi-a dat banii de înghețată și mi-a spus să-i împart cu Aurica, ceea ce am și făcut, numai că ea pretindea jumătate și din banii pe care eu îi păstrasem pentru creioane. Când bunica s-a întors de la tratament, m-a obligat să-i dau și jumătate din banii pe care-i economisisem, ceea ce mi s-a părut atunci și mi se pare și acum, după o jumătate de veac de la întâmplare, o mare... nedreptate.
Poveste veche
Am crescut și m-am obișnuit cu aceste "toane" ale bunicii, de la o vreme, nici n-o mai băgam în seamă. M-a ajutat și faptul că am plecat la liceu într-un alt oraș și că astfel ne vedeam doar în vacanțe. Cred că mamii i-a fost greu să se abțină de fiecare dată când soacra ei o supăra, știu că au fost la un moment dat discuții între ea și tata despre faptul că ar fi avut numai de câștigat dacă și-ar fi făcut o casă a lor, în care să locuiască singuri. Până la urmă, au rămas cu bunica și au îngrijit-o cât a mai trăit, purtându-se cu ea frumos, respectând-o și "uitând" cu înțelepciune toate relele care-au izvorât din mintea și firea ei, de-a lungul anilor. Și-au fost destule, multe dintre ele tare urâte, de-aceea nici nu vreau să le povestesc.
Abia acum vreo doi ani am aflat, în mod întâmplător, de la o mătușă, ce se ascundea, de fapt, în toate răbufnirile bunicii, în felul în care se purta cu mama și cu mine, în nemulțumirea care i se citea pe față ori de câte ori trebuia să facă ceva pentru noi, în faptul că niciodată, dar niciodată, nu s-a întâlnit cu plăcere cu bunica Maria, mama mamei mele, atunci când în casa noastră era vreo zi de naștere, aniversarea numelui ori altă sărbătoare.
Povestea este veche și începe atunci când bunicile amândouă erau domnișoare, adică în anii dintre cele două războaie. Mama mamii, Maria, era blondă, avea ochii albaștri, era subțirică și mărunțică. Cealaltă bunică, Elisabeta, cu care locuiam, era mai înaltă și mai trupeșă. În vremea tinereții lor, amândouă au lucrat ca ajutoare de bucătărese, la internatul Congregației Notre Dame de Sion, din Oradea. Nu primeau bani pentru munca pe care o făceau, aveau în schimb un loc de dormit, mâncare și bani pentru un drum acasă, la părinți, o dată la jumătate de an. Pentru familiile numeroase din care se trăgeau, era un ajutor faptul că erau mai puține guri la masă și că fetele erau sub supraveghere. N-au fost singurele în situația aceasta, erau șapte din același sat, s-au tras una pe alta. Poate că părinții lor au sperat că fetele vor îmbrăca până la urmă haina călugăriei, dacă se vor obișnui cu regulile aspre de acolo. Dar au rămas numai două, celelalte s-au întors în sat, pe rând. Lucrau de dimineața până seara, dar aveau sâmbăta câteva ore libere, și atunci se duceau în Piața Bisericii cu lună, din centrul Oradiei, unde se întâlneau cu alți tineri din satul lor, care erau ucenici în oraș. Aflau noutăți și vești de-acasă și transmiteau la rândul lor vorbă părinților despre ceea ce fac ele. Bunica Elisabeta avea deja douăzeci și doi de ani și se pregătea să se întoarcă de tot acasă, pentru că îi făcea curte Ion, băiatul mai mare al morarului din sat. Acesta venea sâmbătă de sâmbătă să se întâlnească cu ea pe banca din fața bisericii. Acolo, pe banca aceea rezemată de trunchiul gros al unui tei bătrân, Ion le-a anunțat celorlalți flăcăi și fete din sat, logodna lor, care avea să fie în prima duminică din luna mai.
Năframa de haras
Până la urmă, logodna n-a mai avut loc. Ion a fost concentrat pentru niște exerciții militare care se făceau pe lângă Cluj. De-acolo a venit acasă doar de două ori. Prima dată i-a adus Elisabetei o năframă înflorată din stofă fină "de haras", pe care s-o poarte pe umeri, în serile reci. Când a venit a doua oară, tocmai năframa a fost aceea care i-a despărțit, printr-un joc al întâmplărilor neprevăzute, ce-au lăsat urme adânci pentru mai multe generații. Năframa era tare frumoasă, avea pe margine o coroniță de trandafiri roz îmbobociți, desenați cu atâta gingășie, de ziceai că-s adevărați. Era invidiată și râvnită mai ales de una dintre surorile mai mici ale Elisabetei. Aceasta nu s-a sfiit ca într-o seară de duminică să o șterpelească și s-o poarte înnodată la gât, atunci când s-a dus la întâlnire cu un băiat din alt sat. Exact în seara aceea s-a întors și Ion în permisie. A venit de la gară prin grădini, ca să scurteze drumul către draga lui Elisabeta. Când a ajuns în grădina ei, a văzut în lumina lunii năframa de haras agățată în creanga unui nuc sub care, în iarbă, doi tineri se sărutau. Fără să-l simtă cei doi, a luat năframa și a plecat acasă. A doua zi i-a adus-o Elisabetei și i-a spus îndurerat că nu mai vrea s-o vadă niciodată. Fata n-a înțeles ce s-a întâmplat și cum de-a ajuns năframa la el. Ion a plecat din nou în concentrare și după o vreme, sora Elisabetei a avut curaj să povestească ce-a făcut. Scrisorile Elisabetei nu l-au mai găsit pe Ion, căci a fost mutat mereu, ori poate că el, chiar dacă le-a primit, nici măcar nu le-a mai deschis. Peste câteva luni, când s-a întors acasă, el s-a apropiat de Maria, și după o jumătate de an s-au căsătorit. Elisabeta s-a măritat după mulți ani, rămăsese fată bătrână, de râsul satului. A luat un flăcău mai tomnatec, care a murit devreme și-a lăsat-o cu pruncii mici. Când tatăl meu i-a spus mamei lui, bunicii Elisabeta, că vrea s-o ia de nevastă pe fata lui Ion și a Măriei, nu mai trăia nici Ion. "Nu!" a strigat bunica grăbit, după care s-a aplecat să strângă bucățile farfuriei ce-i căzuse din mână la aflarea veștii. Până la urmă, nunta s-a făcut.
Dacă pietrele ar fi spus, dacă pomii ar fi vorbit, dacă cioburile unei inimi frânte s-ar fi lipit singure, dacă înțelepciunea ar fi fost mai mare, poate că durerea n-ar mai fi fost atât de grea. Purtată ani de zile, hrănită la sân, precum viperele viclene, ea nu a făcut decât să întunece relația dintre soacră și nora nevinovată și să știrbească dragostea unei nepoate, dragoste care ar fi trebuit să rămână pe veci necondiționată.
AURELIA D.
(Reproduceri după picturi de ANA-RUXANDRA ILFOVEANU)