Pr. MATEI BOILĂ - "Dumnezeu e cel fără de care nici să clipesc nu pot"

Este nepotul lui Iuliu Maniu, unul dintre foarte puținii supraviețuitori care mai pot depune azi mărturie despre o perioadă fră­­mântată și controversată a istoriei noastre și despre demnitatea și eroismul marelui nostru om politic.

A fost de două ori în­temnițat, pentru că a par­­ticipat la mișcările studențești anticomuniste din 1946 și pentru faptul că, alături de frații săi, Ioan și Elena Boilă, a scris un memoriu către Oc­­cident, pentru a arăta că românii nu doresc dic­ta­tura sovietică. După ze­ce ani de temniță grea, s-a că­sătorit cu Maria Far­caș, o femeie de o bu­nătate și o credință la fel de fierbinți ca ale sale. La insis­ten­țele bisericii gre­co-catolice, aflată în pragul des­fiin­țării, a acceptat să fie hirotonit preot, deschi­zân­du-și sufletul și casa tuturor celor care au căutat în­drumare spirituală. Azi, la 88 de ani, părintele Matei Boilă trăiește retras, la marginea Clujului, în mijlocul unui câmp cu flori. Indiferent la curgerea timpului și la faptul că familia lui a scris istorie, a rămas fidel bucuriei de-a ști că singura salvare po­sibilă e în Cer.

Unchiuțu' Maniu

- Părinte, numele dvs este strâns legat de cel al marelui nostru om politic, Iuliu Maniu. Ce legătură de rudenie aveți cu el?

- Iuliu Maniu a fost tatăl crescător al mamei mele, fiindcă tatăl mamei mele a murit când mama avea un an. Maniu, care era, de fapt, fratele bunicii, a cres­cut-o pe mama mea. Era un fel de bunic al nostru, de care eram extrem de apropiați, deși era destul de mult timp absent, plecat la București cu treburi politice. Însă în vacanță venea la noi, verile le petreceam îm­preună, la moșia de la Bădăcin. Noi îi ziceam Un­chiuțu. Între noi s-a creat o legătură dincolo de orice fel de întâmplări propriu-zise. El s-a ocupat foarte mult să ne dea o educație.

- Ce vârstă aveați când Maniu își trăia ultimii ani?

- Aveam cam 19, 20 de ani, când România s-a prăbușit sub influența bolșevică, și eram foarte im­plicat și foarte conștient de ce se întâmplă în țară. Să vă povestesc o întâmplare. La un an după instalarea regimului comunist, venit la noi pe tancurile sovie­tice, în 1946, la începutul anului, a avut loc Confe­rința de la Moscova, unde s-a stabilit că în România se vor face alegeri libere, că țara noastră va avea in­dependență și suveranitate. Ba chiar s-a propus in­trarea în guvern a doi membri din partea țărăniștilor și a liberalilor pentru a arbitra, chipurile, corecti­tu­dinea alegerilor. La Conferința de la Moscova, au participat din partea englezilor Clerk, din partea ame­ricanilor Harriman, iar din partea rușilor Vâșinski. Corneliu Coposu era atunci secretarul lui Maniu. El mi-a povestit că, atunci când au venit de la Moscova să aplice hotărârea în țară, a vorbit personal cu Clerk, diplomatul englez. Clerk, care era un tip mai bonom și mai slobod la gură, i-a povestit cum, venind cu avionul cu Harriman și cu Vâșinski de la Moscova la București, în timp ce beau vodcă și erau bine dispuși, l-a întrebat pe Vâșinski cam cât estimează să ob­țină la viitoarele alegeri. "Cu toate presiunile pe care o să le facem, vom lua undeva pe la 12%", a răspuns. "Și cum o să admiteți asta?", a în­tre­bat Clerk. "Păi, ce, a răspuns Vâșinski, credeți că de aia am făcut noi revoluția, ca să lăsăm un popor de im­be­cili să stabilească cursul lu­cru­rilor? Ale­gerile vor fi așa cum trebuie!". Maniu a adre­sat atunci un memoriu lui Stetinius, care era mi­nistrul de externe american, în care i-a ară­tat cât de samavolnic se poartă rușii și în care i-a spus că el are influența și forța de a câștiga alegerile cinstit, cu oamenii de care dispune, dar că nu se poate opune regimului comunist. Cerea să i se garanteze ne­u­tralizarea inter­venției rusești în alegeri. Dar Ste­ti­nius i-a răspuns că nu se poate, să se descurce cum știe.

- Și Maniu cum a reacționat?

- După ce a stat mult de vorbă și cu Harriman, și cu Clerk, Maniu a venit la Cluj să ne vadă, a trimis vorbă să ne strângem toți în casa lui Romul Boilă, pe Băilor numărul unu. Urma să se întâlnească cu tata și cu Ionel Pop, unchiul meu. Eram și eu prezent. Tata a întrebat: "Unchiuțule, să stea și Matei aici?" Și Maniu a răspuns: "Da! Lasă-l să stea, trebuie să în­vețe de pe acum ce înseamnă discreția și discuțiile im­­portante". Doamne, m-am bucurat grozav să aud as­ta. Ce a urmat s-a întipărit în sufletul meu pentru tot­­deauna. Întâi a vorbit un­chiul meu, Ionel Pop. A zis: "Un­chiu­țule, noi așa ne-am bucurat că vor fi ale­geri libere, dar de când ai venit, ești foarte trist. Ce-i cu tine?". Maniu s-a uitat la el și a spus: "Nu vor fi alegeri libere, ame­ri­ca­nii și englezii ne-au sacrificat pe mulți ani de acum încolo rușilor. Ale­gerile sunt de formă, nu vor interveni ca să oprească hoția." Ionel Pop a zis: "Atunci de ce să ne mai băgăm noi în ale­­gerile astea? De ce să luptăm de­geaba, să ajungem la pușcărie, dacă știm dinainte?". Atunci Maniu s-a uitat la el, parcă văd și acum ochii lui triști, și a zis: "Și voi îmi faceți greutate? Eu știu că voi muri la zid sau în închisoare, dar poate unul din voi, mai tineri, va ajunge ziua libertății. Nu pot face altceva pentru poporul meu decât să-l ajut să treacă cu demnitate peste acest moment istoric. Trebuie să se știe mai târziu că aceste alegeri au fost furate, că poporul român n-a fost un popor de lași, că românii nu de bunăvoie au acceptat acest lucru. A­ceas­tă demnitate va fi cheia de boltă a renașterii popo­ru­lui român spre li­ber­tate". Sunt revoltat că istoricii ro­mâni pervertesc adevărul, spunând că Maniu a fost înșelat, că s-a lăsat amăgit de un posibil ajutor al ame­ricanilor și de aceea s-a angajat în lupta împotriva co­mu­nismului. Nici vorbă, domnilor! Ma­niu s-a sacrificat pentru demni­tatea și pentru onoarea poporului român. Când eu știu chestia asta, când l-am au­zit cu urechile mele și l-am văzut cu o­chii mei, cum să înghit eu toate por­că­rii­le care se spun despre ce a fost atunci?

- Maniu a fost acuzat și de faptul că a organizat în secret rezistența ro­mână în munți.

- Bărbuș, care era unul din con­du­cătorii tine­retului țărănist de atunci, mi-a povestit cum au venit la casa noas­tră și s-au întâlnit cu Maniu. I-a spus: "Domnule președinte, toată țara e cu dvs, niciodată n-ați avut popu­laritate atât de mare, putem organiza fiecare an de facultate, fiecare sat, fie­care județ, ca să vă facem cam­pa­nie electorală". Dar Maniu s-a uitat la ei și a zis: "Dra­gii mei, vă mulțu­mesc și sunt foarte bucuros că sunteți dispuși la acest lucru, dar să știți că am fost sacri­ficați de occiden­tali și vom trăi ani de zile sub teroarea comunistă. Dacă veți face acest lu­cru, veți oferi liste de nume parti­du­lui pentru ares­tări. Eu vreau ca voi să apucați ziua libertății, pentru că fiecare român va fi atunci un bulgăre de aur. Lă­sați-mă pe mine, cu garnitura mea, să ne vedem de drum". Vedeți, dimpotrivă, el le-a spus tuturor să stea liniștiți.

- Era căsătorit Maniu?

- Nu, a fost mai tot timpul singur. Era într-un anumit fel foarte dedicat cauzelor patriotice. Și vă mai mărturisesc ceva: în tinerețile lui, a avut o dra­goste mare, a iubit o farmacistă, care era unguroaică. El, angajat politic în lupta pentru unire, n-a putut să se căsătorească cu ea. Greu de spus ce s-a întâmplat mai departe. Era prin constituția și natura lui foarte fidel. Fidel cu totul. Nu l-am mai văzut după aceea cu nimeni.

- Ați mai apucat să-l întâlniți pe Maniu înainte de moarte?

- L-am revăzut doar de două, trei ori, la Bucu­rești, între două arestări de-ale mele. În 1947, co­mu­niștii i-au înscenat o fugă din țară și l-au închis și con­damnat la închisoare pe viață. A murit în 1953, la Sighet. Eu eram în pușcărie când am aflat vestea. A fost cumplit. Dar mai cumplit de­cât asta a fost să asistăm la pră­bușirea unei întregi societăți și a unei întregi elite ro­mâ­nești, de un eroism extraor­dinar, care a fost rasă de pe fața pământului.

"Tu ești al lui Hristos!"

- Părinte, erați de la vârsta adolescenței un credincios fer­vent?

- Sub influența mamei, fata Elenei Maniu, sora lui Iuliu, am trăit de pe la 12, 13 ani cu sfintele taine, într-o atmosferă foarte religioasă. Însă tata nu era deloc practicant. Pe mine, deși copil, mă chinuia mult gândul ăsta. Atunci am hotărât să mă rog, să fac o novenă la Maica Domnului, pentru tata. Ei bine, a no­ua zi de novenă, tata a intrat în casă și i-a zis ma­mei: "Clarița, știi tu de unde viu eu acum?". "De un­de?". "Am fost și m-am spovedit și m-am împăr­tășit". Doamne, ce bucurie extraordinară a fost pe mine. Maica Domnului chiar mă auzise. La vârsta adolescenței am trecut însă printr-o criză reli­gioasă. Exact în miezul luptelor politice, am renunțat să mai merg la Liturghie.

- Și ce v-a întors la credința în Dumnezeu?

- O întâmplare din timpul arestării mele. Eram la Jilava, într-un octombrie târziu, rece. La un moment dat, s-a deschis ușa și a fost împins în mijlocul nostru un bărbat dezbrăcat în izmene și maiou. Era Mon­seniorul Ghika. M-am repezit la el și am organizat, prin­tre deținuți, îmbrăcarea lui, fiindcă noi eram aco­lo în așteptarea procesului și aveam cu noi hainele de acasă. Unul a adus un pantalon, altul o pereche de cio­rapi. Eu aveam atunci un pulover alb, mare, din lână foarte bună și caldă. Cu greu l-a acceptat, aproa­pe i-am poruncit să îl ia. Și-apoi m-am grăbit să-l întreb: "Monseniore, când vom fi liberi?". În mo­men­tul ăla s-a uitat la mine cu niște ochi atât de blânzi, atât de buni și de mirați, că imediat mi-am dat seama ce prostie am spus. Cum puteam eu să-l întreb așa ceva pe omul cel mai liber pe care îl în­tâl­nisem vreodată? Pen­tru el nu existau zi­duri de niciun fel. Am zis repede: "Vai, mă ier­tați, ce prostie spun". Dar el mi-a zis: "Nu, dragă, fii liniștit, și voi veți fi liberi!". Am în­țeles că libertatea lui ex­traor­dinară venea din cre­dința lui fără margini. A ridicat apoi mâ­na să mă binecuvânteze, dar eu, cu prostia tinereții, am spus: "Monseniore, nu se cuvine să mă binecu­vântați, că eu nu fac parte din biserică acum". Și atunci s-a uitat la mine cu o privire care mi-a schim­bat viața și a zis: "Eu știu mai bine decât tine, tu ești al lui Hristos!". M-a binecuvântat și am simțit că m-am întors acasă. A fost ceva ce nu se poate povesti. (părintelui i-au dat lacrimile)

- Ce impresie v-a făcut Monseniorul? I-ați pu­tea face un portret?

- Niciodată n-am văzut un om mai bucuros când se ruga. Am stat în celulă cu mulți episcopi de-ai noș­tri, oameni foarte cumsecade, la care, dacă mergeai să-i întrebi ceva și-i tulburai din rugăciune, îți spu­neau: "Lăsați-mă, fiți bun, acum aș vrea să mă rog". As­ta nu s-a întâmplat niciodată cu Monseniorul Ghi­ka, cât am stat eu cu el, o lună de zile. Avea marea plă­­cere de a con­templa, de a sta în liniște și rugă­ciune, chiar și cu 270 de oameni mereu pe capul lui, dar nicio­dată n-a zis: "Lă­sați-mă un pic". Era mereu la dispoziția noastră, gata să ne dea un sfat, să ne învețe câte ceva, să spovedească pe ci­ne­va. Și era un om extraordinar de cult. Când m-am eliberat de aco­lo, m-am dus la Ochiuri, la o sche­lă petrolieră, unde lucram ca sondor și aveam domiciliu obli­gatoriu. Acolo l-am reîntâlnit pe fratele meu. Primul lucru pe care i l-am zis când ne-am îm­brățișat a fost: "Știi cu cine m-am întâl­nit în închisoare?". "Știu, a zis el, cu Mon­seniorul Ghi­ka". "Păi de unde știi? Că n-a ieșit ni­meni de la noi". "Pentru că noi ne-am rugat să te întâlnești cu el".

- Știm că una din marile bucurii ale destinului dvs. a fost întâlnirea cu doamna Maria Boilă, de care v-ați legat pentru totdeauna viața.

- Maria venea dintr-o familie foarte credincioasă, era absolventă de școală confesională și mergea în fie­care duminică la capelă. Când am cunoscut-o, am știut că ea poate să-mi fie alături toată viața. Nu pen­tru că era frumoasă, la locul ei și pentru că eram în­dră­gostit, ci pentru că era cineva care credea în Dum­nezeu ca și mine, cu aceeași tărie. Sigur, e o înșe­lă­torie să faci ceva, dacă nu există dragoste. E nevoie de dragoste, ca să ai pe ce să te sfințești. Dar dincolo de dragoste, trebuie să trăiești căsătoria ca pe o taină, ca pe o uniune în fața lui Dumnezeu, credința aceasta e singurul lucru constant. Toate celelalte, inclusiv dra­gostea, sunt trecătoare. Dumnezeu m-a binecu­vân­tat cu această iubire, dar îmi place să spun că Dum­nezeu îi ajută pe cei buni. Avem patru copii și șase nepoți, care ne fac fericiți.

"Important nu e dacă suferi, ci dacă suferi sau nu cu Dumnezeu"

- Ați scris o carte, "Grații luminând", exact despre experiența pușcăriei comu­nis­te, în care măr­turiseați că nu vă puteți explica cum s-a întâmplat, dar ați rămas nu­mai cu amintiri luminoase din închi­soa­re.

- Bineînțeles că era suferință, să stai singur în frig, în foame, să fii bătut, dar im­portant nu e dacă su­feri, ci dacă suferi sau nu cu Dumnezeu. Dincolo de suferință, erau acele momente de bucurie nemai­în­­tâlnită, când îmi dădeam seama că Iisus e cu mine. Anchetatorii mei au vrut să mă si­lească să mărtu­ri­sesc, dându-mi suferința singurătății în celulă, care era cumplită. Mulți cedau după o lună, două, de unii sin­guri. Dar eu am văzut că vor să mă chi­nu­iască cu asta și să mă șantajeze cu singu­ră­tatea, și într-o zi, când m-a chemat la an­che­­tă, anchetatorul n-a mai re­zistat, a în­tre­bat: "Ascultă, tu cu cine ești în celu­lă?". Și atunci i-am zis: "Vai, tocmai vreau să vă rog ce­va". Și dintr-o dată s-a luminat la față. "Vă rog foarte mult, eu sunt singur, vă rog să nu mai puneți pe ni­meni la mi­ne". S-a enervat și a început să urle, "Minți, mincinosule!". Dar eu i-am zis: "Nu-mi pla­ce, că-mi puneți turnători sau oameni de proastă ca­li­tate. Și de altfel, eu nu sunt singur". "Păi, cum nu ești sin­gur?". "Eu sunt cu Dumnezeu".

- Majoritatea celor care au supra­vie­țuit puș­căriilor comuniste au dovedit, mai târziu, o credință extraordinar de fier­bin­te.

- Abia târziu, după ce am fost arestat, am înțeles un lucru fundamental: că marea prăbușire a țării n-a fost nici cea politică, nici cea economică, ci cea re­li­gioasă, spi­ri­tuală. Comunismul, spre deosebire de ce­le­lalte dictaturi de care a avut parte Ro­mâ­nia în trecut, a atacat la fondul credinței, era totalitar, voia să se instituie el însuși într-un soi de religie. Stalin nu se temea de nimeni, decât de Papa. Dar când mi-am dat sea­­ma de asta și am înțeles că sin­gura sal­vare posibilă e Sus, am biruit lumea. Am știut că nu mai lupt pentru mine, că lupt pentru Hristos. Toți cei care au su­praviețuit nemutilați sufle­tește au supraviețuit pentru că au găsit în sufletul lor prezența lui Hristos. Să vă povestesc o întâmplare. În 1957, de Paști, eram la Jilava, în celulele 9-12, 272 de inși, cu episcopul Iuliu Hirțea. Un om extraordinar, dar bolnav de tbc și fricos, dacă ar fi fost băgat la Neagra, la izo­lare, ar fi murit. I-am spus: "Mon­seniore, de Paști, să ne pre­dicați timp de 40 de zile". "Vai de mine, Ma­te­iuță, zice, dar nu-i vo­ie, că ne prinde și ne bagă la car­ceră". Zic: "Nu, nu, că stau eu de pază la cră­pă­turi". Și și-a învins frica, închipuiți-vă, 40 de zile a predicat, ridicat sus pe un pat, și toți ne strângeam în jurul lui și ascultam. Din 272 de oameni, 270 s-au spovedit înainte de Paști, nu­mai un evreu și încă unul n-au făcut-o, și erau acolo toate ca­tegoriile sociale de oa­meni. Iar în ziua de Paști, a făcut rost de puțin vin și puțină pâine și a făcut Sfânta Liturghie în mijlocul nostru. A fost ceva ab­solut extraordinar, o liturghie cum afară, în libertate, nu am trăit niciodată. Nicio­dată la o liturghie n-am fost mai fericit ca acolo. Sim­țeam cum ne unește Hris­tos pe toți cei 270.

- Atunci ați descoperit adevărata putere a rugă­ciunii?

- Pe mine, rugăciunea m-a scăpat. Am făcut zece ani de închisoare, am trăit perioade grele, am stat câte opt luni singur în celulă, înfometat, dar totuși am scă­pat de marile torturi, am scăpat de Pitești, de pildă, unde se făcea reeducarea. Știam de la oameni cu care mă întâlnisem în pușcărie ce s-a întâmplat la Pitești și știam că eu la așa ceva nu pot să rezist, fiindcă sunt slab. Mulți au intrat în pușcărie zicând că rezistă orice ar fi. Și au cedat imediat. Eu am avut de la bunul Dumnezeu dată umilința. Și cum am intrat în puș­cărie, în genunchi m-am rugat la Maica Dom­nu­lui. Am zis: "Maică, eu știu că sunt slab, că pu­terea lor de tortură e infinită față de puterile mele de re­zistență, te rog, Mai­că, dă-mi numai atât cât pot duce, cât pot rezista". Această rugăciune m-a salvat. A venit din umilință, din vicle­nie aproape, că știam că nu rezist mult. Am trecut prin patru anchete grele, eram cel mai vizat să intru la malaxor, fiindcă eram student la Drept, eram greco-catolic, blăjean și țără­nist, totuși Maica Domnului m-a scăpat de bătaie. Pre­zența Maicii Dom­nului sau a lui Hristos în inimă e o putere extraor­di­nară.

- Cum o simțiți, părinte?

- Așa cum o simțiți și dvs. Nu există om să nu se în­tâl­nească cu Hristos! Doar că atunci când îl întâlnești tre­buie să cazi în genunchi cu umi­lință. Cea mai mare pie­dică în calea mântuirii noas­tre e orgoliul nostru prostesc și faptul că nu suntem în sta­re să înțe­legem că distanța din­tre noi și Dumnezeu e infinită și nu se poate trece cu ajutorul minții noastre. De ce credeți că Isus Hristos s-a descoperit prima dată unei fe­mei, nu unui bărbat? Pentru că femeile nu pun ra­țiunea înainte, ele n-au atâtea prejudecăți și simt mai ușor dragostea lui Isus pentru noi, care e imensă. Fie­care zi e o luptă grea ca să rămâi cu Hristos. Cre­dința nu e ceva câștigat pentru totdeauna, e mereu un efort să crezi în ceva infinit de departe de mintea ta. Dar e și foarte multă bucurie. Noi suntem creați pen­tru fericirea totală.

- Credeți?

- Absolut. Un sfânt a avut o viziune: pe un taler era suferința întregii omeniri, de când a existat și până acum, iar pe celălalt era bucuria unui singur suflet mântuit. Ei bine, talerul acesta era mai greu. Noi încă nu putem avea bucuria aceea absolută, vederea față către față a lui Dumnezeu. Dar începutul fericirii e bucuria, cea care ni s-a dat odată cu bucuria din sufletul Mariei: "Bucură-te, Marie!". E o bucurie extraordinară, bucuria certitudinii fericirii eterne, pe care numai credința ți-o poate da. Doar că bucuria asta merge alături și cu suferința de fiecare clipă.

- Iar suferința e tot mai multă... Părinte, în în­cheiere, aș vrea să vă întreb: mai vedeți vreo rezol­vare pentru criza spirituală care a lovit omenirea?

- Nu e prima oară în istorie când lumea e zguduită de astfel de crize. E firesc, natura noastră umană tra­ge spre pământ, trupul nostru are în el gravitația. Dar tot în noi avem și înălțimile. Singura noastră salvare posibilă e credința în Dumnezeu. Cel care crede în El, chiar dacă moare, rămâne viu. Trebuie să credem cu toată ființa noastră în Dumnezeu și să trăim viața ca pe un miracol perpetuu. Pentru că asta și e viața, un miracol. Nu vedeți că oricâte explicații ar găsi oamenii de știință pentru existență, în spatele lor se deschid alte și alte întrebări? Știința poate merge așa la infinit. Mult mai înțelept ar fi să luăm aminte la vor­bele unui cioban, pe care sora mea, Nena, l-a în­tâlnit o dată pe munte. L-a întrebat: "Ei, bade, tu crezi în Dumnezeu?". "Sigur, doară cum?". "Și cine e Dumnezeu, bade?". "Dumnezeu e cel fără de care nici să clipesc nu pot".