Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
Petru Dumitriu, "Non credo, oro. Nu cred, mă rog", traducere de Ruxandra Diana Dragolea; prefețe de Ion Vartic și Marta Petreu, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 400 p.

Pentru cei care îl prețuiesc pe autorul Cronicii de familie (și suntem mulți după ce cărțile lui au fost reeditate sau traduse, aproape toate cele ce meritau), dar și pentru cei preocupați de viața spirituală, iată o carte inedită care-i va interesa. Când a evadat din R.P.R., în 1960, Petru Dumitriu avea 35 de ani și o situație socială și materială rară pentru un tânăr scri­itor din România comunistă: Premiul de Stat, funcții de conducere în sistemul editorial și Uniunea Scri­i­torilor, includerea în manuale școlare, privilegii, călătorii, bani. Pentru toate acestea, prozatorul foarte cultivat și talentat, dar cu origine "nesănătoasă"și studii în Germania nazistă făcuse "pactul cu dia­volul". Se vânduse, punându-și înzestrările în slujba propagandei de Partid și a "realismului socialist", fără să aibă nici măcar scuza unor utopice convingeri doc­trinare. A mai trăit în străinătate, în Germania și Fran­ța, încă 42 de ani, timp în care a publicat mai mul­te romane și eseuri scrise în franceză și engleză, între care și capodopera sa, "Incognito". Conaționalii din ța­ră și din exil (chiar cei ce admiteau că trilogia "Cro­nică de familie", cu toate concesiile ideologice, ră­mâne unul din marile romane balzaciene ale li­te­raturii române) nu-i puteau ier­ta compromisurile morale și estetice intitulate "Drum fără pulbere" (romanul despre cons­truirea Canalului, publicat în 1951) sau "Pasărea furtunii"din 1952, pe care cei din ge­ne­rația mea au avut-o ca lectură obligatorie în școala ele­men­tară. Iar în 1996, când a re­venit pen­tru prima oară la Bucu­rești după 36 de ani, la invitația lui Ion Iliescu și s-a lăsat folosit de acesta, primind în schimb func­ția de consilier cultural iti­nerant, inte­lectualii din opoziție au văzut în susținerea partidului ce luase puterea o con­tinuitate a vechilor compro­mi­suri inte­resate. Tre­buie spus că viața lui Petru Dumitriu în Oc­cident n-a fost pe măsura așteptărilor și a valorii lui reale. A tre­buit să trăiască din slujbe oarecare, fără legătură cu vocația sa de scriitor, ba mai mult, să ac­cepte postura umili­toa­re de întreținut al unui Mecena. Trecerea de la sta­tutul de vedetă îndestulată la ano­nimat și sărăcie, dezamăgirile, l-au dus în anii '70 la crize existențiale grave, până în pragul sinu­ciderii. S-a salvat prin pu­terea morală a rugăciunii și prin meditație, concre­tizată în mai multe eseuri pe teme metafizic-religioase (de altfel, acestea - problema răului din om, a iubirii de semeni, a revelației unui Din­colo de cunoașterea rațională etc. - apăreau dise­minate și în romane). Non credo, oro, scrisă în en­gleză în ultimii ani de viață, este cartea testamentară a lui Petru Dumitriu, un ames­tec de eseu filosofic și confesiune, o autobio­grafie spirituală, cu atât mai in­teresantă cu cât autorul nu e preocupat doar de sal­varea sufletului propriu ci și a omului ca specie ame­nințată. De la nu cred, nu știu, mă rog, la pietatea care dă sens existenței, Petru Du­mitriu nu dă lecții, ci își povestește propria aven­tură spirituală, jalonată de evenimentele vieții sale în Estul comunist și în Vestul egoist, cu învățămintele lor. Vorbește de bine despre fiecare dintre femeile iu­bite - Henriette Yvonne Stahl, Irina Medrea, cu care a avut două fete, și Françoise Mohr, marea dragoste târzie, care i-a stat alături până la sfârșit. Nu ezită să-și spovedească păcatul de tânăr jurnalist flămând care se decide în 1947 să se facă frate cu dracul pentru a trece puntea și modul cum această tovărășie îi devine insuportabilă: "am scris tot ce a stors din mine par­ti­dul tiran, ca și din toți cei care doreau să supra­vie­țuiască: submisiune, sclavie. Eram plătit regește, dar după câțiva ani am decis că nu mai pot și nu mai vreau să continui. Durase prea mult ca să trec podul peste râul Timpului. Acum aveam peste 30 de ani și trebuia să scriu cărți ade­vă­rate, din suflet, și să is­pășesc pentru mizeriile pe care le scrisesem sub co­muniști". Cu toate dezamăgirile și crizele de iden­titate, Occidentul i-a dăruit și bunătatea, noblețea su­fle­tească a unor oameni care l-au salvat din nefe­riciri, tot așa cum rugăciunea (rostită numai în românește, limba copilăriei lui) l-a vindecat de teama de moarte, căci ea este "oferirea, dăruirea și aban­donarea sinelui nostru sub formă de vorbire adresată Celui Ne­cu­noscut pe care îl numim în mod tradițional Dum­ne­zeu".