Howard DELL: Uitați visul american. Trăiți visul românesc

"Tânăr și neliniștit", și-a găsit pacea în România

- A devenit cunoscut datorită "nemuritorului"serial în care a jucat rolul detectivului Troy Hawkins. Dar viața lui bate filmul. Născut în Canada, într-o familie mixtă, cu mamă albă și tată negru, dovedește de mic abilități sportive de excepție (face bob, atletism, joacă baschet și fotbal american) pentru a-și descoperi, în final, vocația actoricească și pe aceea de antrenor de excepție, meserie pe care a ales să o practice și în România. Supraviețuitor al unui transplant de ficat, Howard e recunoscător pentru că i s-a dăruit încă o dată viața și încearcă să merite darul primit -

În București, cu arme și bagaje

- Dintre toate țările lumii pe care le-ai vizitat, de ce ai ales tocmai România, Howard?

- Prima dată am venit în România în 2003, în perioada în care o antrenam pe Raluca Sandu (jucă­toarea de tenis). Prin intermediul ei am cunoscut mai mulți români, iar unii dintre ei mi-au devenit buni prieteni. Apoi, după ce Raluca a renunțat la tenis, eu mi-am văzut de treburile mele, dar am păstrat legă­tura cu prietenii din Ro­mâ­nia și, cam o dată pe an, veneam în Bucu­rești, câte două săptămâni, ca să-i vizitez. Așa au trecut mai mulți ani, până când, în noiembrie 2013, unul dintre acești prieteni mi-a vorbit despre o potențială colaborare: un club select, proaspăt deschis la mar­ginea Bucureștiului, își dorea o întâlnire cu mine, datorită reputației mele de an­trenor. Se spune că sunt unul dintre cei mai buni din lume. (râde cu modestie). Adevărul e că tehnica mea poate să facă minuni cu sportivi din cinci domenii diferite - tenis, golf, fotbal, atletism și baschet - iar asta e ceva foarte rar. În orice caz, am venit aici, am mers și am văzut clubul, am discutat cu oamenii de acolo și am început să mă gân­desc serios la po­sibilitatea de a accepta a­ceastă colaborare. Final­mente, am zis "OK", am bătut palma și iată-mă în Bucu­rești, cu arme și bagaje. În fond, tot ceea ce făceam în California pot să fac și aici.

- Tocmai. Dar de ce aici și nu acolo?

- Canadienii sunt un neam destul de călător, ne plac aventurile, experiențele noi pe care ni le oferă necunoscutul. Și-apoi eu întotdeauna m-am ghidat du­pă acel citat din Oscar Wilde, pe care l-a făcut ce­lebru Robert Kennedy: "Some men see things as they are and ask why. Others dream things that never were and ask why not."(n. red. "Unii oameni văd lucrurile așa cum sunt și întreabă de ce. Alții visează lucruri care nu au existat niciodată și întreabă de ce nu.") Mereu am fost omul lui "de ce nu?". Mai mult decât atât, după ce ai trăit o jumătate de viață în California, în Newport Beach, o zonă "îm­bâcsită", non-culturală, unde sunt case de milioane de dolari ale unor oameni care au impresia că totul li se cuvine, care nu sunt interesați decât de modă și de bârfe, care se comportă ca și cum ar stă­pâni planeta, deși n-au realizat nimic cu substanță în existența lor, te saturi și vrei altceva, vrei să re­găsești viața nor­mală, în sensul de viață adevărată. Or, eu mi-am dat seama că această viață adevărată exis­tă în România, aici, în București. Orașul nu are acel aspect de me­tro­polă-monstru, peisajul urban e mai dulce, mai uman: sunt case cu un nivel de înăl­țime decent, sunt multe case vechi (păstrați-le și pre­țuiți-le, căci ele sunt ade­vă­rate comori!), sunt încă mul­te străzi pietruite... Așa ceva e de negăsit în New York sau Los Angeles. Gândește-te, de pildă, că între L.A. și San Diego sunt două sute de kilometri și pe acest spațiu se înghesuie douăzeci și șapte de milioane de oameni! Mergi cu mașina și nici nu-ți dai seama când ieși dintr-un oraș și intri în altul - și sunt vreo șapte înșirate pe acest traseu! E o nebunie! Apoi, societatea ro­mânească e... mai pașnică! Din nou, mai umană! Și ați izbutit să vă păstrați destul de mult din acel set de norme ale bunei cuviințe din timpurile de demult. Uite, chiar zilele trecute, eram într-un res­tau­rant când a venit un grup de români, iar bărbații au tras scaunele doamnelor și au așteptat să se așeze ele întâi! Ce imagine minunată! Mi-a adus aminte de tatăl meu și de Canada mea natală. De altfel sunt multe lucruri de-aici care-mi aduc aminte de Canada, de acea parte a Canadei unde am crescut și care se numește Scutul Canadian: clima este si­mi­lară cu cea de aici, relieful - lacurile, râurile, pădurile, într-o anu­me nuanță de verde, mai închisă și mai "plină", mai ro­bus­tă, dealurile ro­tunjite, îmbră­cate într-o mantie de iarbă... Ceea ce lipsește din Scu­tul Cana­dian sunt munții. Nu există niște munți pro­priu-ziși, ci doar niște înălțimi stân­coase, care nu se pot com­para nici pe departe cu Car­pații. Și mai e ce­va de care îmi dau seama acum, vor­bind cu tine: sen­timen­tul de comu­nitate, acea im­presie că oa­me­nii trăiesc împreună, unii cu alții, și nu izolați. N-am mai în­tâlnit asta de când am plecat din Belleville. Belle­ville e un oraș micuț, cu treizeci de mii de locui­tori și un melanj arhitec­tu­ral: sunt multe clădiri vechi, în stil colonial britanic, și al­tele, destul de puține, cu structură ceva mai mo­der­nă, dar nu "du­reros"de modernă. Însă, ceea ce e ca­racteristic și ceea ce dă sa­voare tra­iului de acolo e spiritul de co­munitate. Care - acum realizez - mi-a lipsit! Ce să mai vorbesc de ferma unde am crescut, care este o oază rurală la mar­ginea orașului: închipuiește-ți un teren imens și verde, unde sunt multe ani­male și livezi de meri, peri și cireși, cât vezi cu ochii. Cât m-am mai cățărat eu prin copacii ăia și ce bătăi cu mere încin­geam în copilărie, cu fratele și cu suro­rile mele! Peisajul ăsta l-am regăsit în România, deci cum aș putea să nu iubesc țara voastră?!

- N-ai avut nicio problemă de acomodare, nu te-a deranjat nimic la sistemul social și adminis­tra­tiv românesc? Una e să vizitezi o țară, să joci rolul turistului, și alta e să devii trăitor în ea.

- E adevărat, dar România e o țară civilizată și, din multe puncte de vedere, cât se poate de în pas cu timpul. Firește, eu am avantajul că locuiesc într-un apartament la club, deci sunt scutit de orice fel de tracasări gospo­dărești - dacă se sparge o țeavă sau se înfundă vreun sifon, dau telefon la recepție și imediat vine cineva care rezolvă problema. De mâncat, mă­nânc, de cele mai multe ori, la restaurant, de cir­culat, circul cu taxiul - fiindcă nu am încredere în abilitățile mele de șofer în traficul bucureștean (râde) - așa că, în direcția asta, sunt privilegiat. Până acum, m-am ocupat de obținerea ac­telor necesare șederii legale aici: viză de lucru etc. Și urmează chestiunile legate de planurile mele profesionale. Însă, oricum, la modul general, eu sunt un tip foarte adaptabil, iau lu­crurile așa cum se prezintă. Sunt precum apa curgă­toare: mă mulez pe relief... Iar românii sunt, în ma­joritate, foarte prietenoși și săritori. Și, în orice caz, e de datoria mea să mă adap­tez, nu de datoria românilor să-mi facă mie pe plac. Mi se pare o chestiune de bun simț să respecți regulile și obiceiurile locului.

Îngerul de pază al cardiacilor

- Cu ce te ocupi acum, mai exact, în București?

- Pe lângă activitatea de consultant și antrenor spor­tiv, fac în continuare film - am terminat de curând fil­mările la o peliculă cu Ste­ven Seagal, în care am ju­cat rolul principal negativ, și intenționez să-mi deschid și o clinică privată, o cli­nică medicală. Sunt expert terapeut (mi-am făcut specializarea în Los Angeles, la cea mai mare clinică dedicată proble­melor cardiace din lume) pe o pro­cedură care se numește EECP (n. red. "Enhanced Ex­ternal Counterpulsation"- contrapulsație exter­nă) și care în România încă nu se realizează. EECP re­pre­zintă proverbialul "glonț magic"pentru afec­țiunile cardiace - angină, infarct miocardic, cardio­patie ischemică etc. În mod tradițional, aceste pro­bleme sunt rezolvate prin intervenții invazive - stent-uri, by-pass-uri, etc. Cu EECP, nu mai ai nevoie de ele. Aceasta este o terapie non-invazivă (practic, omul nu face decât să stea întins pe un pat, în timp ce e conectat la niște aparate; nimeni nu-l înțeapă, nimeni nu-l taie, nimeni nu-l lezează în niciun fel), fără efecte secundare, care a fost inventată la Harvard și a fost perfecționată de chinezi. Tratamentul stan­dard constă în treizeci și cinci de ședințe de o oră, care se desfășoară pe parcursul a 6-7 săptămâni. În plus, terapia EECP poate fi folosită și profilactic, mai ales de către atleți. Iar efectele ei sunt fenomenale! O oră de tratament echivalează cu antrenamentul cardio pe care îl obții după ce alergi la un maraton cu durată standard, numai că primești aceste beneficii în timp ce inima ta se odihnește, deci ea devine mult mai puternică. Pe lângă probleme cardiace punctuale care se rezolvă, EECP are darul de a regenera întregul organism. În esență, omul întinerește cu cel puțin zece ani! După încheierea tratamentului de treizeci și cinci de ședințe, poți să repeți procedura o dată pe lună. Doar ca să menții efectele. Aceasta este re­co­mandarea terapeuților, însă este important de știut că, în cazul EECP, nu există riscul de supradoză. Terapia aceasta se practică în cele mai mari spitale din lume și rezultatele, după cum îți spuneam, sunt fabuloase.

- Când vei deschide această clinică?

- Toată aparatura este deja în România. Mo­men­tan, am instalat-o în clinica clubului și voi începe tratamentele la sfârșitul lunii iulie. Urmează ca, în con­tinuare, să fac și ceilalți pași de natură juridică, birocratică și practică (sediu etc).

- Care vor fi prețurile pe care le vei practica?

- Pe de o parte, sunt realist. Știu care este situația economică din România, știu că posibilitățile fi­nan­ciare ale românilor sunt reduse. Pe de altă parte, dacă ar fi să-mi aplic singur o "ștampilă", aceea ar fi că sunt un om căruia îi place să ajute. Dacă iz­bu­tesc să îmbunătățesc viața cuiva chiar și pentru puțin timp, dacă izbutesc să fac pe cineva fericit, atunci eu con­sider că mi-am înde­pli­nit misiunea și am drep­tul să zâmbesc. Așa că prețul unei ședințe de EECP va fi de o sută de euro, deci, tra­ta­men­tul-standard, de trei­zeci și cinci de ședințe, va costa trei mii cinci sute de euro. Îmi doresc, de ase­me­nea, foarte mult, să in­tru într-o serie de discuții cu persoanele abilitate, ast­­fel încât să vedem dacă nu putem identifica o for­mulă prin intermediul că­reia, la fel ca în Marea Bri­tanie, costul tratamen­tului să fie acoperit de sis­temul de să­nă­tate. Pentru că, în felul acesta, literal­men­te, sute sau chiar mii de vieți ar pu­tea fi salvate și în Ro­mânia.

- Să vorbim și despre cariera ta de actor. Ai luat deja contact cu domeniul cine­ma­tografiei din Ro­mâ­­­nia.

- Da, și mi se pare că situația e excelentă! Există mai multe studiouri mari și puternice și un număr impresionant de profesio­niști! Singura problemă mi se pare a fi aceea că nu există un sistem unificat, prin intermediul căruia aceste studiouri să aducă proiecte în România. Eu lu­crez acum pe o idee în această di­recție: reprezint un grup din Los Angeles, care are 150 de milioane de do­lari investiți în proiecte de film, și mă aflu în dis­cuții cu cei de la Media Pro, astfel încât producțiile respective să fie filmate în România. Ar fi un bun în­ceput pentru implementarea unui sis­tem de mediere.

Muzică și un suflet-pereche

- Howard, cum a reacționat familia ta când i-ai anunțat că te muți în România?

- Nu le-am spus că mă mut aici, ci că o să stau aici o vreme. (râde) Dar oricum, și familia, și prie­tenii mei sunt obișnuiți cu spiritul meu de explorator. Dacă i-ai suna acum pe oricare dintre ei și le-ai spune că Howard a intrat în programul spațial al NASA și urmează să plece în spațiu cu prima navetă, cu toții ți-ar zice "A, da? Tipic pentru Howard!". Nu ar avea o reacție șocată sau disperată. (râde) Oricum, noi nu mai stăteam împreună de ani și ani de zile, deci, nu e ca și cum aș fi plecat acum, pentru prima dată, din cuib. Părinții mei locuiesc în continuare în Belleville, în casa copilăriei mele, fratele meu este în Suedia, de douăzeci și cinci de ani, iar surorile mele sunt una în California și cealaltă în Toronto. De fapt, singurul lu­cru care îi interesează, indiferent unde m-aș afla, e răs­punsul la întrebarea "Ești fericit?". Dacă eu le spun "Da", atunci totul e în regulă.

- Și ești fericit, Howard?

- Da! Dar aș putea să fiu și mai fericit.

- Ce îți lipsește?

- Sufletul-pereche. Vezi, părinții mei s-au iubit și se iubesc și azi incredibil de mult. Sunt trup și suflet unul pentru celălalt. Asta îmi doresc și eu. Deși nu mă tem de singurătate. Sunt capabil să trăiesc singur, să mă motivez și să mă încurajez singur. Dar atunci când există cineva lângă tine, cineva care să te mân­gâie, să te sprijine, să te în­cu­rajeze, să te motiveze și, mai presus de orice, a că­rui iubire sinceră și profun­dă s-o simți... valoarea vie­ții tale crește exponen­țial! Din păcate, sufletul-pereche, persoana aceea cu care poți să comunici din­colo de cuvinte și alături de care pășești prin viață mână în mână și inimă lân­gă inimă... e foarte greu de găsit.

- În așteptarea ei, cu ce-ți mai umpli viața?

- Cânt la pian și vocal. Dintre toate lucrurile la care mă pricep, la muzică mă pricep cel mai bine, cred că asta e adevărata mea chemare și totuși, în mod paradoxal, tocmai mu­zicii nu m-am dedicat niciodată la modul serios. O situație pe care, măcar într-o anume măsură, aș vrea s-o corectez. De ase­me­nea, intenționez să iau lecții de limba română. Lim­bile străine sunt o pasiune a mea dintot­dea­una - vorbesc trei limbi străine fluent și mă descurc ono­rabil în încă două-trei. Cu studiul românei sunt încă în fază incipientă. Ceea ce am prins din zbor, până acum, mă ajută să înțeleg cam 30% dintr-o conver­sație, dar ce bine o să fie când o să pot să înțe­leg 70-80%! În rest, vreau să descopăr muzeele din Bucu­rești și vreau să mă urc în mașină și să pornesc să co­lind țara. Am auzit că e fascinantă!

- Poate că ultima mea întrebare e prematură, dar totuși ți-o adresez: ce înseamnă România pen­tru tine acum?

- Mă simt foarte bine aici, mă simt acasă. Nu mă simt deloc ca un străin. Iar dacă cineva mi-ar cere sfatul, dacă m-ar întreba "Merită să mă mut în Ro­mânia?", i-aș răspunde, fără să clipesc, că da. Întâl­nesc mulți români care-mi mărturisesc că visul lor este să meargă să trăiască în America, iar eu le spun tuturor că ar trebui să se gândească de două ori, le spun că eu am trăit "visul american"și că, în opinia mea, el nici nu poate să se compare cu "visul româ­nesc".

Mulțumim doamnelor Iuliana Marciuc și Maria­na Rusen, de la TVR 2, pentru ajutorul acor­dat în realizarea acestui interviu.