"Lumea virtuală condamnă creierul la o lene colosală"
- Domnule doctor, realitatea tristă a sondajelor arată că în lume, depresia crește în mod îngrijorător. În România, se depistează anual 300.000 de noi cazuri de depresie, care ne situează, conform unor date ONU, pe locul 2 în lume. Ce se întâmplă cu lumea în care trăim?
- Nu sunt un fatalist să cred că lumea în care trăim va muri de tristețe sau de depresie. Este însă o lume în profundă schimbare. Ființa umană are capacități nelimitate de adaptare, dar aceste capacități, ca să se poată exprima, au nevoie de timp. Dezvoltarea tehnologică a mijloacelor de comunicare crește în proporție geometrică, iar capacitatea noastră de adaptare rămâne lineară. În fața ritmului infernal al tehnologiei ne trezim neputincioși. Acum, indiferent unde suntem, suntem conectați permanent la toată informația mondială. Or, omul nu este proiectat să recepteze toată această informație, pentru că sistemul lui nervos îl obligă să raporteze totul la sensibilitate. Și, brusc, i se pare că lumea devine amenințătoare. Nu sunt mai multe nenorociri ca înainte, doar că acum suntem mereu la curent cu ele. Suntem în permanență bombardați cu știri negative, fiindcă media a devenit o oglindă foarte deformată a realității. Și toată această realitate se răsfrânge și asupra sentimentelor și gândurilor noastre.
- Spuneați că lumea este în trecere de la un stadiu la altul. Să înțeleg că prefacerile care însoțesc această trecere provoacă, de fapt, depresia?
- Galaxia Gutenberg, cum a numit Marshall McLuhan această epocă ce a început cu inventarea tiparului, se prăbușește. Când o galaxie dispare, în locul ei rămâne o gaură neagră. Aceasta se va umple cu lumea virtuală a internetului. Ne îndreptăm spre o civilizație virtuală. Dar întrebarea care se pune sună: "Este ea, din punct de vedere informațional, superioară?". Omul primitiv a trăit într-o civilizație a imaginii suprapuse pe un conținut. Față de acest conținut, mintea omenească a construit imaginarul: o lume de vise, imagini, proiecții, închipuiri. Curând vom trăi însă într-o lume de imagini fără conținut, imagini prelucrate, adăugate, virtuale. Ni se livrează permanent pe stradă, la televizor, pe internet tot felul de imagini prefabricate, modele, ersatz-uri de imaginar. Atunci și personalitatea noastră slăbește, imaginația la fel, capacitatea noastră de a visa, de a crea scade și ea. Internetul vine din ce în ce mai aproape. Întâi era pe computer, apoi a ajuns pe telefon, acum există deja și în ochelarii Google. În curând, vom trăi cu totul în această lume a imaginarului. Îi place creierului nostru lumea virtuală? Nu știm, un lucru e însă sigur: îl condamnă la o lene colosală. Îi oferă totul de-a gata. Funcționează exact ca drogurile. Senzația nu mai vine de unde ar trebui să vină, adică dinspre simțuri spre creier, unde creierul să o prelucreze. Drogul (ca și internetul) întrerupe acest circuit normal, iar plăcerea se creează direct în creier, nu mai are o sursă reală, nu mai rezultă din simțuri, din contactul cu lumea adevărată, ci din efectul unei substanțe chimice asupra creierului, care ne dă senzații artificiale. Internetul e un paradis artificial, cum l-ar fi numit Baudelaire. Toate aceste schimbări profunde care se produc, trăitul artificial fără aderență la realitate, alienează ființa umană, o însingurează și îi provoacă depresia.
"Tulburarea de atenție cu hiperkinezie e provocată de internet"
- În mediile academice occidentale a început să se pună serios problema efectelor și schimbărilor pe care internetul le declanșează.
- Psihicul uman se modifică, asta e cert. Sindromul ADHD (tulburarea de atenție cu hiperkinezie) a crescut la vârsta adolescenților din SUA de peste trei ori, și legătura nu se poate face decât cu internetul. Nu știm cum vor fi copiii din "generația Z", cum au fost numiți cei care s-au născut cu computerul și nu se pot descurca fără el. E o generație cu alt sistem de gândire. Un lucru e cert, internetul a redus și sentimentul responsabilității, și încrederea în sine. Mă uit la studenții soției mele, care e și ea psihiatru. Când vine vorba să pună un diagnostic, niciunul nu e capabil să ia decizii de unul singur, se consultă imediat pe facebook, iar deciziile nu le iau neapărat pe argumente, ci pe numărul de "like"-uri.
- Am împrumutat obiceiurile Occidentului, acum pare că îi împrumutăm și bolile. Cum vă explicați că depresia e mai ales apanajul lumii vestice?
- Depresia apare des în lumea occidentală, fiindcă este o lume ultrainformatizată. Presiunea informațională este enormă, presiunea competițională este și ea enormă. Modelul competițional a venit cu noi boli: anorexia, fiindcă trebuie să fim toți slabi și perfecți, fobia socială și atacul de panică, fiindcă presiunea e mare și ne e frică de eșec, ne e teamă că nu vom fi la înălțime, depresia, fiindcă ne înstrăinăm de toți. Societățile necompetiționale nu cunosc depresia. Știți care e culmea? În dictaturi, s-a studiat, depresiile sunt mult mai puține, ca și sinuciderile. În fața unui dușman comun, grupul se coagulează, devine suportiv. Apoi, în dictaturi există o anumită organizare ierarhică. Mintea omenească simte nevoia de ordine, este anti-entropică. Democrația asta de tranziție, democrația anomică, așa cum avem în România sau Ucraina, este o lipsă de ordine.
- Se spune că numai oamenii slabi fac depresie. Există o tipologie anume a celor care ajung să fie atinși de această boală? Cine e mai predispus?
- Persoanele care au deprins o anumită "neajutorare învățată"de la familiile lor sunt mult mai supuse riscului de depresie. Ce înseamnă asta? Ești copil și vrei să-ți speli fusta, mama sare: "nu, stai liniștită și învață, o spăl eu."Moare tata, tu vrei să dai o mână de ajutor la înmormânare, ți se spune "nu, tu nu te stresa, ne descurcăm". În felul ăsta, ești mereu învățată să fii neajutorată, să facă mama, șoferul, servitorul ce ai putea face chiar tu. Mai departe, ieși premiantă cu coroniță și intri în viața reală, unde te angajezi. Numai că la serviciu dai de Mărioara, care a rânit și la vacă, a făcut și școală, și-a cusut și fusta, a avut grijă și de frații mai mici. Mărioara e adaptată și a învățat diferite mecanisme de mărire a rezistenței la stres. Își pune fundul la bătaie, găsește soluții, în timp ce tu te chinui, ești mereu în deficit, n-ai prieteni, nu știi să supraviețuiești neajutată, fiindcă ai fost mereu protejată. La final de an e promovată Mărioara, tu ești doar felicitată că ți-ai făcut bine treaba și începi să-ți distrugi imaginea de sine: "Cum adică? Sunt o incapabilă? Eu, care am fost mereu premiantă?". Culmea e că, atunci când vine vremea măritișului, tot Mărioara, care între timp s-a stilat și a devenit șefă, e mai curtată. Și uite așa, te umpli de frustrări și faci depresie. Ce se poate face? În primul rând, să ne educăm copiii să facă față unei situații reale, unei societăți competiționale. Să nu-i lăsăm să trăiască în puf, într-o lume imaginar-virtuală. Copiii cocoloșiți sunt necompetitivi, fac depresie mai devreme sau mai târziu și evadează în alcool, droguri sau jocuri virtuale.
Depresia înseamnă lipsa plăcerii
- Am tot vorbit despre această boală perfidă. Haideți să o și definim, de data aceasta din punct de vedere medical. Ce este, de fapt, depresia?
- Putem găsi nenumărate definiții pentru depresie, dar totul pleacă de la dezechilibrul care apare la un moment dat între neurotransmițători. Ei sunt aceia care asigură mișcarea semnalului prin creierul nostru. Dacă între neurotransmițători există o lipsă, mișcarea semnalului va fi mai lentă sau nu va fi deloc, iar corpul va intra în starea de depresie. Ce caracterizează starea de depresie? Anhedonia, cum spuneau anticii, adică lipsa plăcerii. Nimic din ceea ce mă bucura anterior, din ce îmi făcea plăcere nu mai există. Dar dacă lucrurile care îmi făceau plăcere nu mă mai interesează, nici activitățile care îmi făceau plăcere nu mă mai interesează: nici cititul, nici sexul, nici călăritul, nici statul cu prietenii, nici vacanțele etc. Dacă nu există plăcere, nu există motivație. Iar dacă nu există motivație, nu mai există acțiune. Apoi, o altă caracteristică a depresiei este lentoarea. Totul se face mai lent, cu încetinitorul. Depresivul merge cu pași lenți, apăsați, cu bărbia în piept, răspunde cu greu la întrebări, gândurile sunt încâlcite în cap, ce făcea altădată într-o oră face acum în patru. Chiar percepția lumii se face mai lent, iar atenția e și ea mult mai lentă, o seamă de lucruri îți scapă, nu mai poți face asociații și sinteze logice, iar memoria nu mai receptează chiar totul. Se întâmplă exact ce se întâmplă la un calculator, unde memoria RAM este blocată. Mult mai greu procesează, până răspunde îți vine să dai doi pumni la ecran. E nevoie de minute bune să-ți amintești un vers, o poveste, un nume. Lumea se îndepărtează de tine și tu de ea. În depresie, se mai produce și o micșorare a sentimentului vital. Îți pierzi puterea de a trăi. Dacă ți se îngustează orizontul vital, nu mai poți vedea viitorul, timpul se termină undeva foarte aproape de tine și atunci ești foarte tentat să te întorci cu fața spre trecut. Așa nu mai poți înainta. Ba mai mult, începi să te simți o povară pentru ceilalți. Îți pierzi încrederea și imaginea de sine. Trăiești doar cu imaginea a ceea ce ai fost cândva. Simți că nu ai pentru ce continua. Îți pierzi și motivația și curiozitatea de a trăi mai departe. În definitiv, noi pentru ce trăim mai departe? Dincolo de motivațiile de ordin profesional sau afectiv pe care ni le găsim fiecare, trăim și din curiozitate. Viața e frumoasă cât timp ea ne poate oferi surprize, cât timp există o doză de neașteptat, cât timp din ceea ce trăim ne rămâne bucuria, ca în titlul cărții lui Jean Giono. Îmi spunea un pacient de-al meu depresiv: "Sunt zile întregi în care, peste tot cartierul meu, ninge cu cenușă". În depresie, dispar culorile, nu le mai poți percepe, dispar mirosul, gustul, alimente care-ți plăceau nu-ți mai spun nimic. Sensibilitatea tactilă se tocește și ești într-o anestezie afectivă. Nu mai ai poftă de mâncare, ești constipat, totul e lent, nu mai ai dorință sexuală, bărbații nu mai au erecție, femeile nu mai ajung la orgasm, toată viața instinctuală se stinge, nu mai ai vitalitate, în plus, nu poți dormi. Ai insomnie sau hipersomnie, nu vrei să te mai ridici din pat ca să nu înfrunți o nouă zi.
Tristețea nu e depresie
- Când știm că deprimarea de care suferim a depășit limitele normalității, că ar trebui dusă la doctor?
- Să ne înțelegem, când suferi un doliu, când pierzi ceva sau pe cineva, o ființă dragă, un loc de muncă, un statut, o avere, intervine tristețea adâncă. Dar tristețea nu e depresie. Tristețea, ca sentiment, poate să fie o sursă fertilă pentru creație, poate oferi o viziune asupra lumii, te poate ajuta să te cunoști mai bine. Ea este absolut normală în anumite momente ale vieții. Și, cu cât te îndepărtezi de eveniment, scade în intensitate și începi să uiți circumstanța traumatizantă, că așa ne-a lăsat Dumnezeu, să uităm și să mergem mai departe. Unii însă nu pot face lucrul ăsta și, cu cât trece timpul, se lasă tot mai cuprinși de durere, lasă depresia profundă să se instaleze. E foarte important de știut că boala numită depresie, odată instalată, începe să modifice structura anatomică a creierului, să lase cicatrici care pot duce mai târziu la alte boli psihice, la demență ș.a.m.d. De aceea, dacă cineva se recunoaște în simptomele de mai sus sau un apropiat îi sugerează că are un comportament deviat, e salvator să meargă de urgență la medicul psihiatru. Degeaba merge la psiholog, degeaba mănâncă naturist, degeaba își schimbă stilul de viață, depresia e o boală a neurotransmițătorilor și, netratată, lasă sechele. Doar medicul are responsabilitate medicală și poate prescrie un tratament. Lumea trebuie să știe și să înțeleagă că există antidepresive care rezolvă 85% din depresii, care au schimbat radical fața lumii și au golit spitalele de psihiatrie de pacienți, fiindcă pot fi luate acasă. Au redus suferința a zeci de milioane de oameni. Ele chiar funcționează, atât timp cât sunt luate corect și recurgerea la ele e obligatorie în cazul depresiei. Abia apoi pacientul se poate gândi, ca terapie adjuvantă, la psihoterapie sau altele. Eu lucrez în echipă cu șase psihoterapeuți care țin ședințe de terapie și sunt în permanentă legătură cu mine.
"Internetul ne uniformizează. Ne face să ne pierdem identitatea"
- Vă propun să ne întoarcem la pericolele cu care ne amenință internetul. Unul dintre ele e, în mod sigur, însingurarea. Nu contribuie și ea la instalarea depresiei?
- Noi nu putem evolua, ca indivizi, în afara afecțiunii și a comunicării. Avem nevoie de atenția, dragostea și prezența reală a altor oameni în jurul nostru. Or, comunicarea în rețea e o falsă comunicare. Pentru că acolo, pe internet, suntem cvasianonimi, nu ne asumăm toate consecințele dialogului, nu ne interesează real problemele celuilalt, suntem mai curajoși și mai iresponsabili decât în viața reală. Totul e superficial, oricând putem șterge un prieten și adăuga altul, care nu ne pune probleme. Ne dăm like sau share, ne complimentăm gratuit, toată lumea e prietenoasă, dar când ai nevoie de ajutor, ești singur, n-ai pe cine suna. Mai grav decât lipsa unei comunicări reale mi se pare însă pericolul dezidentificării pe care internetul îl aduce.
- La ce vă referiți exact?
- Internetul ne uniformizează, ne face să ne pierdem identitatea, personalitatea, să semănăm unii cu alții. Ce înseamnă să ai identitate? Să știi cine ești, unde ești, cum ești în raport cu ceilalți, care sunt valorile tale. Ce te face pe tine unic? În ce crezi tu? Să te asumi! Să-ți asumi punctele de vedere, credințele, unicitatea, nu să le adopți pe ale altora. Să-ți asumi valorile personale și să le raportezi la cele universale. Fiindcă degeaba ai valori personale, dacă ele sunt deraiate, eronate, dacă sunt false.
- Întâlniți tot timpul tineri la cabinet. Care sunt acele valori fundamentale care credeți că au început să se piardă, să se clatine?
- În primul rând, solidaritatea umană. Iubirea față de ceilalți. Cum pot să fiu eu fericit, dacă nu-i iubesc pe ceilalți, dacă le sunt ostil? Cum aș putea să-mi fac meseria, cum aș putea, de pildă, să fiu doctor sau jurnalist, dacă nu iubesc cu adevărat oamenii? Apoi, responsabilitatea. Ce trebuie să fac eu? Ce ține de mine? Care-mi sunt obligațiile, datoriile? Moralitatea. Adevărul. Dreptatea. Respectul față de ceilalți. Empatia față de aproapele meu, să-l simt și să-l pot ajuta. Credința în Dumnezeu și sentimentul că fac parte dintr-o comunitate. Cea mai mare parte a celor care trăiesc de unii singuri, extrași din grupuri, departe de Dumnezeu, sfârșesc în alienare și depresie. Și lista e mult mai lungă.
- Ce sfaturi le dați tinerilor dependenți de internet? Cum ar putea să se regăsească, să se reconstruiască, să scape din hățișul virtual?
- În primul rând, să aibă încredere în ei, să se cunoască pe sine, să nu se ascundă după măști. Cel mai bun îndemn al antichității e pe templul lui Apollo din Delphi, "Nosce te ipsum", "Cunoaște-te pe tine însuți!". E un îndemn foarte important. Să stai tu cu tine, în liniște, și să te privești cu luciditate, să vezi ce găsești în interior. Sigur, uneori se poate ca răspunsul să fie mulțimea vidă. Și atunci ce faci, dacă nu ești nimic? Trebuie să începi să te gândești cu ce anume poți umple golul ăla interior și cum. Prin deschiderea către celălalt, prin prietenie, prin descoperirea propriei tale istorii. Dar, mai ales, prin a înceta să trăiești după modelele altora, prin a înceta să trăiești vieți de împrumut, cum vezi la televizor.
- Credeți că și cultura, creația, tot acest bagaj intelectual ne-ar putea ajuta să aruncăm o ancoră în realitate, ne-ar putea oferi o anumită viziune despre viață, care să ne sprijine mai departe?
- Pe termen lung, cultura e o sursă inepuizabilă de fericire și de satisfacție, care nu mai depinde nici de corpul care se degradează și îmbătrânește, nici de banii din cont, care se pot împuțina. Cultura e o valoare sigură. Îmi amintesc că eram foarte săraci și trăiam modest, la țară, unde mama era farmacistă, iar tata era medic, aveau domiciliu obligatoriu și, fiindcă era iarnă, mama m-a învățat literele pe geamurile aburite. Aveam doar patru ani când am descoperit că cititul e cel mai mare remediu împotriva plictiselii și e și cel mai bun prieten. La 13, 14 ani, citisem deja toate cărțile de aventuri și science fiction accesibile vârstei mele, în special pe cele ale fabulosului Jules Verne, care îmi creaseră cu totul alte orizonturi. Cititul te schimbă în profunzime, adaugă alte și alte straturi ființei tale. Dar dacă nu te interesează nimic pe lume, din ce să-ți găsești motivația de a trăi? Dacă toată ziua nu faci decât să stai pe facebook, să te fotografiezi cu alte proaste și să "te râzi", dacă trăiești ca-n serialele ieftine de comedie, moduri de viață subculturale, dacă nu ai nicio preocupare mai serioasă, de unde să dai un miez, de unde să dai un sens vieții tale? Lumea se pustiește din punct de vedere intelectual și spiritual. Depresia e doar unul din semnele că lumea în care trăim s-a despiritualizat, a coborât în ridicol. Când Malraux a spus celebra frază "Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc"știa exact ce spune. Dacă nu se va întoarce la spiritualitate, omenirea nu va putea supraviețui.