FLORIN NICULESCU - "Fiecare venire în România este o bombă energetică"

- Mare interpret de jazz la vioară, a plecat la Paris în 1991, ca să-și găsească norocul. L-a găsit. Muzicianul în vârstă de 47 de ani concertează, astăzi, pe marile scene ale lumii, dar inima i se topește cu totul, când cei care îl aplaudă sunt români -

Publicul exigent al Sălii Radio din București, specialist în muzica de cali­tate, l-a ova­țio­nat în picioare, minute în șir, pe Florin Nicu­lescu, la sfârșitul unuia dintre atât de rarele sale con­certe în România. Fiecare apariție a violonistului sta­bi­lit la Paris este o sărbătoare, atât pentru spec­tatori, cât și pentru artist, care tânjește după scenele româ­nești. "Când urc pe scenă, încerc să creez un rezumat al sentimentelor și emoțiilor mele, iar acestea sunt strâns legate de locurile în care am copilărit și am cres­­cut ca muzician". În tinerețe, Florin Niculescu a re­nunțat la o promițătoare carieră în sfera muzicii clasice, pentru a se dedica jazz-ului, iar la 24 de ani a plecat la Paris. A strălucit pe scenele pariziene de jazz, a cântat alături de maeștrii genu­lui, a străbătut continentele în concer­te și a devenit unul dintre violo­niștii de jazz respectați în întreaga lume.

"Nimeni nu este profet în țara sa"

- A fost acest concert momentul pe care îl așteptați de mult, întoarce­rea triumfală pe scenele românești?

- Am fost impresionat de reacția publicului, și pot îndrăzni să afirm că a fost cel mai de succes concert de-al meu în România. Însă eu cânt aici din 2007, de când am venit pentru prima oară du­pă aproape 20 de ani de exil. Atunci am avut un concert la Timi­șoa­ra, mai apoi am cântat în Si­biu și la București, ace­lași proiect de întâl­nire a muzicii clasice cu jazz-ul, sub bagheta lui Horia An­dre­escu. Apre­ciez foarte mult ce a realizat cu Or­ches­tra de tineret, o orchestră de mare valoare, alături de care îmi face mare plăcere să cânt, mă inspiră pasiunea, profunzi­mea, aerul proas­păt pe care le degajă. Simt acest spirit și în rândul publicului, văd că sunt mulți tineri curioși, care vor să asculte și o muzică mai profundă, altceva decât ce le oferă ra­diou­rile și televiziunile, și aș vrea să cânt pentru ei, nu doar în București, ci și în cele­lalte orașe cu tradiție culturală din țară.

- Credeți că un muzician român din sfera jazz-ului sau a muzicii clasice trebuie să plece din țară pentru a se împlini, pentru a-și cizela o carieră?

- Nu știu cât de importantă sau obligatorie este această plecare. Însă se spune că nimeni nu este profet în țara sa, și, în lumea muzicală, de multe ori se adeverește. Nu-i vorba doar despre muzicieni români, ci de pe toate continentele, mai puțin poate Asia. De multe ori, este nevoie să-ți construiești o carieră în altă țară, să ai succes acolo, pentru a te întoarce apoi în țara ta și a spune "Uitați cine sunt!". Eu mi-am con­solidat o carieră afară, am cântat pe marile scene ale lumii și acum îmi doresc să îmi fac muzica și pro­iectele cât mai cunoscute în România. Sunt un artist care cântă pentru public, încerc să le aduc specta­torilor un strop de lumină muzicală. Nu cânt pentru mine, nu sunt un artist închistat în propriile idei, sunt un om jovial pe scenă, fără a încerca să impun o vese­lie forțată, sau a cânta ceva facil, doar de dragul suc­ce­sului de public. Cred că există un public în Româ­nia interesat de proiectele mele muzicale.

- Promovarea concertului de la Sala Radio a lăsat de dorit, mult mai mulți spectatori ar fi venit să vă asculte dacă ar fi știut.

- Când am început să cânt în 1991, în Franța, în săli foarte mici, cluburi, veneau oameni care îmi înțe­legeau potențialul, pofta mea de creație, și îmi spu­neau același lucru: că ar trebui să cânt în săli arhi­pline, că merit să fiu foarte cunoscut etc. Însă a durat ceva timp până am cunoscut oamenii potriviți pentru a-mi pune proiectele în lumină. Dacă ar fi să aleg un singur lucru pe care l-am înțeles după plecarea mea din România, acela este că un artist trebuie să aibă răbdare și să nu se descurajeze niciodată. El va trece prin suferințe, prin mari frustrări, neli­niști, însă când ajunge pe o scenă mare, publi­cul îl va simți, va ști că emoțiile și sentimentele sale nu sunt prefăcute, că are în față un om trecut prin ciur, cu o istorie spe­cială. Când am ajuns să cânt pe marile scene, la Lon­dra sau la New York, soția mea era în public, cu la­crimi în ochi. Pen­tru că știa prin ce am trecut ca să ajung aco­lo, toate neliniștile și frustrările, îmi cunoș­tea evo­lu­ția și știa că era încununarea unei cariere ce a în­sem­nat multă muncă. Ca oameni, vrem să ajun­gem cât se poate de repede la rezultat, însă dacă nu se în­tâm­plă asta, trebuie să avem răbdare și să conti­nuăm să tra­gem tare. Iată de ce nu aștept acum să am un succes ime­diat în România și să meargă totul ca pe roate.

"La cinci ani, suflam la sticle prin casă, visam să devin saxofonist"

- Tatăl dumneavoastră, o pre­­zență distinsă și elegantă, v-a ur­mărit cu mare atenție concer­­tul...

- Tatăl meu, Corneliu Nicu­les­cu, este un mare artist, ca vio­lonist a colaborat cu Gheorghe Zamfir, apoi a fost concertmaistru și diri­jor al Ansamblului Ciocâr­lia. A­proape tot ce știu, de la el știu. Pentru un instrumentist este foarte important cum se formează în copilărie, în ado­lescență, și, în acea perioadă, am lucrat mult cu tata, atunci s-au pus bazele, fun­damen­tele pentru mi­ne. Sunt lu­cruri pe care le folo­sesc și acum, la 47 de ani, principii care func­ționează la fel de bine. Sfaturi profunde, tru­curi ale instrumen­tului. A fost o mare bucurie și îm­plinire ca, peste ani, să pot înre­gistra un întreg album alături de tatăl meu.

- Cum ați trecut de la muzica clasică la jazz?

- Am avut șansa de a mă naște într-o familie foarte muzicală. Mama cocheta la cel mai serios mod cu pianul, aveam un unchi foarte apreciat în orchestra Operei, iar despre tata am vorbit. Îmi amintesc cu mare drag de concer­tele de la noi de acasă, din sufra­gerie, cu mama la pian, cu sora mea la violoncel și cu mine la vioară. Am prins de mic gustul muzicii de calita­te. Însă la noi în casă nu se asculta deloc jazz. Se ascultau înregistrările ma­relui violonist Ion Voicu, se ascultau con­cer­tele inter­pre­tate de Rubinstein, sim­foniile clasicilor, dar nu jazz. Și totuși, mama îmi po­vestește că, la vârsta de cinci ani, i-am spus că eu vreau să mă fac cân­tăreț de jazz! Mai mult, umblam cu sticlele goale prin casă și su­flam de zor în ele, visam să mă fac saxo­fonist. Nici eu nu știu prea bine de unde mi-a venit, se întâm­plă mul­te în mintea unui co­pil. Cred că am văzut odată la televi­zor Or­ches­tra de es­tradă con­dusă de Sile Di­nicu și de acolo s-a pro­dus declicul. Am simțit ritmul, su­ne­tul, energia aceea fan­tas­tică, și nu am reușit să mi le mai scot din cap. La șapte ani, am început stu­diul viorii la Școala de Mu­zică Dinu Lipatti, apoi la Liceul Geor­ge Enescu. Bi­ne­înțeles, era vorba de mu­zică clasică, însă jazz-ul tot nu-mi dă­dea pace. La 11 ani, am as­cultat la radio cvar­tetul lui Django Rein­hardt, zeul jazz manouche, și am avut o revelație, am înțeles liber­tatea fabuloasă a acestei muzici. Am con­tinuat apro­fundarea muzicii clasice, însă aveam din ce în ce mai mult tendința de a com­pu­ne, de a im­proviza, de­cât de a imita. La 14 ani, energia jazz-ului mă urmă­rea și am conștientizat că asta voi face, jazz. Părinții au încercat să îmi ex­plice că aici publicul nu este pregătit pentru această mu­zică, e ca și cum m-aș arun­ca de la 100 de metri în mare, fără să știu să înot. Însă eu am ținut-o pe a mea și, după ce mi-am înche­iat studiile și am făcut armata, am plecat la Paris, în de­cembrie 1991, pentru a-mi urma visul și a-l întâlni pe idolul co­pilăriei mele, vio­lonistul Stephan Grappelli.

- Cum s-a împăcat tatăl dumneavoastră cu aceas­tă "evadare" din sfera muzicii clasice?

- Mama și sora m-au susținut și m-au încurajat să fac ceea ce simt. Ca anecdotă, îmi amintesc că am rugat-o, în adolescență, pe mama să-i scrie o scrisoare în limba franceză lui Stephan Grappelli. Mama mi-a spus că nu știe unde să-i trimită scrisoarea, la ce adre­să, eu am început să plâng, a început să plângă și ea, și așa am scris împreună acea scrisoare, care probabil că nu a ajuns niciodată la destinatar. Tata a fost un pic contra, nu a înțeles de la început ardoarea mea pentru această muzică și nu i-a plăcut deloc schim­barea de plan, el voia să devin un violonist de concert, să cânt Bach și Brahms. Insista ca mama să mă convingă să mă întorc pe această cale. Însă, în 1992, după ce a ascultat primul meu disc și a văzut că sunt invitat pe mari scene de jazz din Anglia și din Franța, mi-a spus: "Ai avut dreptate! Acum te înțeleg și te susțin cu toate puterile mele!". A fost un moment foarte emoționant și important pentru mine. Așa cum este și acum, de fiecare dată când îi văd în sală pe părinții mei, ținân­du-se de mână și privindu-mă ca pe lumina ochilor. Nu mai zăresc nimic în jur, sunt total absorbiți de fie­care gest de pe scenă al copilului lor. Pentru că am fost un copil foarte dorit și îndelung așteptat. Am aflat de curând că părinții mei renunțaseră să mai spere și, tocmai când erau pe punc­tul de a adopta un copil, mama a înțeles că este însărcinată.

"Toată viața mea s-a țesut în jurul poveștii de dragoste dintre mama și tata"

- Cât de mult v-a in­fluențat povestea fru­moa­să a părinților, v-a marcat ea viața personală?

- Am conștientizat de mic că sunt privilegiat să mă nasc și să cresc într-o familie în care am simțit din­totdeauna iubire și în­țe­legere. Toată viața mea s-a țesut în jurul poveștii de dragoste dintre mama și tata. Nu doar iubire pen­tru cei apropiați, ci și dra­goste pen­tru muzică, pen­tru tot ce este frumos și profund. De 21 de ani, tră­iesc și eu o poveste de dra­goste ase­mă­nă­­toare. Am cunoscut-o pe soția mea, Vera, la un an după ce am ajuns la Paris. Este ru­soaică, o mare actri­ță, din par­tea căreia am susținere totală. Mai mult de atât nu-și poate dori un artist, este pentru mine so­ția, amanta, sora, managerul, toate la un loc. Avem două fete, Zarifa, care cân­tă jazz cu succes, și An­toa­nelle, violonistă ca­re pro­fe­sează în Germa­nia. Am adus-o să studieze la Con­servatorul din Bu­cu­rești, care rămâne una dintre cele mai bune școli europene, apre­ciate în întreaga lume.

- Simțiți că este im­portant să vă întoarceți din când în când acasă, la București?

- Fiecare venire în Ro­mânia seamănă pentru mine cu o bombă ener­getică. Să îmi revăd părin­ții mă în­carcă pentru toate călătoriile ce vor urma. În iulie voi fi în Co­reea de Sud, apoi în Japonia, în sep­­tembrie ur­­mea­ză un tur­neu a­me­rican, iar acum știu că am strâns energia necesară pen­­tru aceste dru­muri lungi. Și nu este vorba doar de părinți. Tot ceea ce întâlnesc și simt aici mă încarcă mai mult decât orice alt loc în care ajung, indiferent cât de fru­mos ar fi. Și, oricât de ciudat ar părea, așa sim­te și soția mea, care aș­teap­tă mai mult să reve­nim în Româ­nia, de­cât în Rusia, la ea acasă.