Călătoria cu trenul

Cititor Formula AS
Ah, Doamne, ce dinte am eu împotriva fă­tucelor fâșnețe care nici nu s-au dezme­ticit bine, nici n-au ieșit cu totul din co­pilărie, și cu aerul lor de pisicuțe nevinovate, știu să se apropie de bărbații mai copți!

Nu contează că aceștia sunt însurați, că au familie, că, poate, de cele mai multe ori, au copii de-aceeași vârstă sau chiar mai mici decât ele. Nu contează nimic în fața visului lor de-a fi "prințese", chiar și doar pentru o zi. Im­por­­tant este, după câte mi-am dat eu seama, ca la un moment dat, atunci când glasul trupului le-o ia îna­intea minții, să găsească un umăr blând, răbdător, pe care să-și lase capul înfierbântat de atâtea și atâtea în­trebări. Întrebări care apar mai des la anii tineri, când multe din poamele vieții sunt încă negustate și doar bănuite. Tocmai de aceea au nevoie de un iubit mai "așezat", care să le fie și iubit, și părinte, și amant, și ocrotitor, și confident, și părtaș la jocurile dragostei. Dar cine n-ar vrea așa ceva? Cui nu i-ar plă­cea să fie mereu o "prințesă" ținută-n brațe, alin­ta­tă și fără griji?
Am să vă povestesc o întâmplare din viața mea, și sper ca ceea ce vă scriu să fie pentru cititorii dum­nea­­voastră un motiv de a se întoarce în timp, la pro­priul trecut, sau măcar o ocazie de a încerca să în­țe­leagă cât este de întortocheat sufletul omenesc și cât de multe fațete poate avea ceea ce noi numim, în­deobște, iubire.

Timpul cunoașterii

Mi-am petrecut tinerețea în anii șaptezeci ai secolului trecut, deci acum aproape o jumătate de veac. Tocmai pentru că a trecut atâta timp de atunci, pot să vorbesc acum cu mare detașare despre ceea ce s-a întâmplat.
Împrietenirea dintre mine și cel care mi-a devenit soț a urmat tot protocolul binecunoscut al acelor vremi. Invitația la cofetărie, la o prăjitură, apoi la un film, în timpul căruia, la adăpostul întunericului, feriți oarecum de curiozitatea vecinilor, am îndrăznit să ne ținem de mână. Și astăzi îmi amintesc cât de intensă a fost apropierea aceea de atunci, ce fior m-a "curentat" și m-a înlănțuit în așa fel încât, timp de două ore, cât a ținut filmul, cu toată timiditatea și rușinea care m-au încercat, nu mi-am retras mâna din îmbrățișarea mâinii lui, iar despre ceea ce s-a petrecut în filmul res­pectiv habar n-am avut. Așa am simțit eu acea primă atingere dintre noi, ca pe o îmbrățișare care mă face să tresar și azi. Cu siguranță, cititorii mai tineri vor zâmbi citind aceste rânduri, pentru că în lumea lor, lucrurile se petrec mult mai rapid și mai direct, iar etapele în­dră­gostirii și-ale iubirii sunt azi mai ușor de sărit sau de ocolit. Dar noi, până să ajungem să ne ținem în brațe și să ne sărutăm, am trecut și petrecut aproape o vară și-o toamnă în plimbări prin parcul orașului. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, am fost îm­pre­­ună la primul "ceai", adică primul chef, cum ar zice cei de azi, desfășurat în casa unor prieteni și încheiat cuminte înainte de miezul nopții. La o asemenea petrecere, pe-atunci se asculta mu­zică, se dansa, se bea, bineînțeles, ceai și rareori alcool. Dar buna dispoziție era mereu pre­zentă. Poan­tele și glumele de bună calitate, jocu­rile, discuțiile făceau ca timpul să treacă mereu prea repede. Ne bucuram de tovărășia prietenilor cu care împărțeam și sfâr­șitul de săp­tămână, în excursii și drumeții. Camara­de­ria era mai puternică atunci și ne-a ajutat să ne cunoaștem în tot felul de situații și împre­jurări, care ne-au pregătit pentru mai târziu și ne-au învățat să nu-l lăsăm singur pe cel de lângă noi, nici la bine, nici la rău.
Ne-am logodit, și după o jumătate de an, am făcut nunta. Logodna era în vremea aceea o perioadă de tatonare, de apropiere pentru tineri. De multe ori, logodnele "se rupeau", adi­că tinerii se despărțeau dacă relația nu mer­gea așa cum trebuie, ori dacă unul desco­perea cine știe ce despre celălalt. Era, oricum, un timp al cunoașterii care avea farmecul său, căci logodnicii nu erau chiar atât de în­dea­proape păziți de părinți, așa că mai puteau spera la un sărut ori la o strângere fugară în brațe, oarecum legitime. Iar dacă înșelau și vigilența bunicii, pusă să-i păzească și să se ție pe urmele lor prin livezi, visul unei îmbrățișări sub caișii înfloriți de­venea realitate. Era timp atunci, în anii aceia de ca­re vă vorbesc, pentru toate, sau, mai bine spus, toate aveau timpul lor. Erau alte ierarhii și alte valori în care credeau tinerii și după care își înte­me­iau viața îm­preună, valori adaptate la vremurile pe care le tră­iam și, ca să parafrazez un mare scriitor, timpul avea atunci răbdare cu oamenii.

Viața dintr-o fotografie


După căsătorie, am avut câțiva ani frumoși, au venit copiii, am terminat de construit casa, am obținut pos­turi bune, și eu, și soțul meu. Intrasem oarecum în­tr-un tipar binecunoscut, mult întâlnit mai ales în ora­șele de pro­vin­cie, unde succesul social este asi­milat și confundat și cu împlinirea senti­men­­tală, prin­tre al­tele. Dar lucrurile nu stau întotdeauna așa, și de multe ori, sub imaginea unei fericiri aparente, se as­cund multe clipe încrâncenate, multe răbufniri, ab­țineri, frustrări care nu fac decât să contor­sio­neze su­fle­tele. E ca și cum ai privi o banală fotografie de fa­milie. La prima vedere, mama, tata și copiii, îm­bră­cați de sărbătoare, par surprinși, poate, la un eve­ni­ment fericit de familie, la o plimbare în parc ori la în­toarcerea de la un spectacol. Și totuși, oricât te-ai uita de atent la personajele de pe hârtia carto­nată, nu poți să ghicești nimic bun în spatele zâmbe­tului șters, obosit, care pare lipit de chipul femeii, și-al sprân­ce­nelor ușor ridicate peste ochii jucăuși, cu care bărba­tul privește undeva, departe. Nicio poveste de dra­gos­­te nu înflorește pe chipurile care-au încremenit sub lumina albă și rece a blitzului. Îi privești îndelung și n-ai de unde să ști câtă nebunie, câtă disperare, câtă dragoste ori câtă ură au adunat de-a lungul anilor, fiind siliți să trăiască împreună și să îmbătrânească se­cați sufletește înainte de vreme. Poate doar dacă te-ai uita la obrazul trist al pruncului mai mic ai putea bănui, dar numai dacă ai ști mai multe despre ei, că, atunci când fotograful și-a flu­turat în aer mâna stân­gă, și le-a strigat glumeț "păsă­rica zboară", ca să-i facă atenți, în gândul lui rămas ne­dumerit nu încăpea nimic altceva pe lângă mo­mentul de dimineață, în care părinții lui urlau unul la altul, fără să le pese de ceaiul care se scurgea de pe masa din bucătărie.

Bilete dus-întors

Așa am ajuns iar cu povestea la fătucele de care vorbeam în primele rânduri ale acestei mărtu­risiri. Să vă spun mai departe este acum ușor, dar atunci, când s-au petrecut întâmplările, a fost foarte greu. Într-o bună zi, mi-am dat seama că bărbatul meu petrece prea multă vreme la serviciu, chiar dacă nu avea cine știe ce sarcini urgente de în­deplinit. Într-o primă fază, nu mi-a dat de gândit faptul că, destul de des, trebuia să plece pentru două, trei zile, în provincie, în­tr-un oraș de la capătul țării, unde se ocupa de aprovi­zio­na­rea institutului în care lucram amândoi. Se vedea, to­tuși, că este nerăbdător să plece și că întoarcerile acasă nu-l făceau vesel, ca altădată. Bineînțeles, ghim­­pele îndoielii mi-a intrat în suflet. N-am lăsat să se vadă asta, am continuat să mă port la fel cu el, nu­mai că într-o dimi­neață m-a oprit pe hol colega care se ocupa, printre altele, și de aprovizionare, și mi-a spus că a rezolvat cu biletele de tren. Așa am aflat că soțul meu o rugase să cumpere două bilete la vagon de dormit, pentru că, vezi doamne, voia să mă ia și pe mine cu el în acel drum. Mi s-au înmuiat pi­cioarele, am văzut negru înaintea ochilor, dar m-am stăpânit și nu i-am dat de înțeles colegei că biletul al doilea nu era pregătit pentru mine. Am înțeles într-o secundă ce se întâmplă cu soțul meu, ce se ascunde în spatele dru­murilor atât de dese și mi-am dat seama că dacă nu acționez cât se poate de rapid și de în­țelept, fa­mi­lia mea se va duce de râpă. M-am învoit de la serviciu pentru două zile, atât cât am aflat că du­ra "expediția" bărbatului meu, am dus copiii la bu­nici și mi-am cum­părat și eu un bilet de tren, la clasa a doua, la același tren cu care pleca soțul meu în de­plasare. I-am pregătit lui baga­jul, și nimic din pur­tarea mea nu lăsa să vadă ceea ce am pregătit și faptul că aveam și eu bilet la același tren. A plecat la gară și am plecat și eu, ime­diat după el, cu grijă să nu mă vadă. În gară s-a în­tâlnit cu o fată căreia putea să-i fie tată, care lucra la noi la institut, la secretariat. S-au urcat îm­preună în tren și cu două secunde înainte de a porni trenul, am urcat și eu după ei. I-am găsit gata insta­lați, în cușeta de călătorie. Cu cea mai mare natu­ra­lețe și cu un curaj care mi-a venit din disperare, cu si­gu­ranță, i-am salu­tat și mi-am așezat valijoara lângă bagajele lor. Și cum tăcerea s-a lăsat ca o spadă între noi, m-am așe­zat și eu pe patul pe care ședeau ei. Trei oameni pe ace­lași pat. Greu. Am scos fotografia de fa­milie din geantă și i-am așezat-o în fa­ță fetei. N-am certat-o, n-am zis ni­mic către el, am spus doar tare, pri­vind înainte, că pot să înțeleg că în via­ța fiecărui om vine câte un mo­ment de slăbiciune în care singu­ră­ta­tea, neîmplinirile, tristețea, ori cine știe ce alt de­mon te poate împinge să faci orice pentru o mân­gâ­iere. Apoi i-am dat fetei biletul de clasa a doua, și când a venit conductorul să ne con­tro­leze biletele, l-am rugat s-o con­du­că la locul ei. Iar eu și bărbatul meu, care n-a scos o vorbă, am călătorit în aceeași cu­șetă, și de-atunci avem grijă să cumpărăm doar îm­preună bilete de tren dus-întors... Altfel... ce să vă mai spun? Cui nu i-ar plăcea să fie mereu o "prin­țe­să" ținută-n brațe, alintată și fără griji?

SABINA D.

Reproduceri după picturi de Horea Cucerzan