Apoi, imediat ce-am ajuns, m-am hotărât să mă-ntorc la București cu primul tren. Primul tren însă, la fel ca orice altceva în afară de iubire și de moarte, poate fi amânat. Și eu am amânat. Întâi puțin, apoi încă puțin, așa cum se furișează, perfid, veninul în trup; firesc, neobservat și fără cale de-ntors. Până când nimic n-a mai stat în puterea mea. Cine a iubit, fie și cu o singură bătaie de inimă, știe: de dragoste nu te poți ascunde nici la capătul lumii. Și, de altfel, nici nu vrei. Ba dimpotrivă. Îți dorești să îngenunchezi în fața puterii sale otrăvitoare, să te lași cu sufletul gol-goluț în fața ei, ca înaintea unui glonț care se-ndreaptă spre inima ta și, senin, împăcat, iresponsabil, să-l chemi, să-l provoci, să spui: rănește-mă, ucide-mă, fă ce vrei cu mine, întâmplă-se orice! Cel puțin eu așa am făcut. Am stat.
Străinul
Era prima zi de plajă, după ce două nopți la rând fusese furtună pe mare. Rămăsesem cu bagajul făcut, să mă întorc acasă, dar soarele a început să ardă din nou, de parcă n-ar fi plecat niciodată de pe partea noastră de cer. Furtuna adusese din larg lanțuri lungi de alge, de culoarea petrolului, ce trasau o graniță fermă între valurile ce încă mușcau din țărm și cearșafurile care se așterneau, unul după altul, pe nisip, refăcând, ca piesele de puzzle, litoralul clasic de vacanță.
M-am ridicat să mă duc în apă, și ochii împăienjeniți de lumina orbitoare s-au deschis pe un străin înalt, care stătea în picioare foarte aproape de mine și vorbea la telefon. Îi auzeam ca pe o șoaptă vocea, iar rostogolirea blândă, caldă, de cuvinte ne-nțelese pe care le rostea mă mângâia ca o poveste. Avea un accent apropiat de cel al unui bănățean, molcom și cântat, dar era altceva. Încercam să recunosc muzica aceea ce avea o notă tragică și care-mi era, în mod inexplicabil, familiară. Vorbea rusește. Când m-am întors din mare, el nu mai era. Am simțit o diafană dezamăgire și mi-am îngropat, rușinată, privirea în nisip.
***
În dimineața următoare, mi-am așezat prosopul la câteva palme sănătoase, bărbătești, pe plajă, de un cearșaf pe care nu stătea nimeni. După câteva minute, chiar acolo s-a așezat străinul din ziua trecută. Inima mi-a explodat. De jur-împrejur erau cupluri cu copii mici, bărbați care jucau table, femei care se ungeau cu cremă de bronzat, o realitate banală, dar de care mă agățam cu toate puterile, ca să fac să amuțească muzica ce preschimbase într-o orchestră tot trupul meu.
Mi-a zâmbit și m-a salutat cu o decență aristocratică. Știa românește! Atunci, pentru o singură fracțiune de secundă, am întrezărit viitorul și am simțit că ne-am așezat în fața revolverului, prinși iremediabil într-o ruletă rusească.
Am început să vorbim. Mi-a spus că e rus, dar trăiește de foarte mulți ani în România. Că e jucător de bridge și a venit în Mangalia la un turneu. Am schimbat numerele de telefon și, în tot acest răstimp, mă gândeam că tot ce trăiam pare ieftin și comun, un început de aventură de-o vară, între o femeie de 41 de ani și un bărbat de 45, încă frumoși, poate chiar mai frumoși decât erau la 20, și care, la sfârșitul vacanței, se vor întoarce fiecare în orașul lui, în viața lui, ferecând sertarul acelei idile ce stătea să înceapă. Dar nu era, nu era deloc așa. Era o întâlnire magică, unică și curată, dintre sufletul lui și sufletul meu.
"Este începutul iubirii", mi-am spus.
Iubitul
Totul s-a petrecut apoi încet, dar trainic. Nu m-a căutat imediat. Au trecut mai multe zile până când m-a invitat la cină. Și eu m-am dus într-un suflet. Îmi desfăcusem, în sfârșit, bagajul, ca să găsesc o ținută potrivită pentru o seară pe faleză. A urmat apoi o dimineață împreună la cafea. Apoi alta. Zi după zi, aflam tot mai mult unul despre altul, iar trecutul lui începea să se amestece cu al meu. Ni se părea că trăisem un pic fiecare viața celuilalt.
Ne-am căzut în brațe și ne-am iubit, după nici o săptămână, în plină zi, în camera lui de hotel, cu draperiile trase, în patul acela al nimănui, ce a devenit patul nostru nupțial, în țipetele de jale ale pescărușilor. Cu disperarea și urgența cu care numai calamitățile lovesc. Ne-am sfârtecat, aproape, în îmbrățișările de-o tandrețe atât de deznădăjduită, încât aveau usturimea unor lame sălbatice de cuțit. Aproape sfinte erau însă atingerile de după. Rămâneam ore în șir înlănțuiți și mângâierile erau lungi și cuminți și liniștite. Ne mângâiam cu tot aerul dimprejur, cu briza mării, cu stelele de pe cer, cu viața omenirii toată, de la-nceputurile până la sfârșitul ei; și cu toate poveștile de iubire scrise și nescrise încă. Nu rămăsese nimic nespus, nesperat, neiubit, nerâs sau neplâns împreună. Am trăit din nou, altfel, în doi, existența ce ne separase până atunci, când eram unu și unu, și am contrazis toate legile matematicii.
Unu și cu unu a încetat, atunci, să mai facă doi.
Știam din prima zi că e căsătorit. Nu mi-a ascuns. Era un om corect și onest. Iar eu eram o femeie care nu pășește pe drumuri închise. Niciunul n-a vrut să intre în grota întunecată a unei iubiri secrete, trăite pe la spatele altcuiva. De aceea nu înțeleg nici acum, în ce moment și în ce fel ne-am încumetat să explorăm tainele unei vieți clandestine. Ar fi frivol să spun că nu a depins de noi. Și ar fi fals. Dar dragostea a venit implacabilă și sigilată. Ar fi trebuit, poate, să nu ne atingem de ea. Însă abia acum eram pârguiți amândoi, și în același timp, pentru a iubi.
Într-un târziu mi-a povestit că soția lui este paralizată de mai mulți ani, după ce a suferit un accident vascular. Fostă jucătoare de bridge, ca și el, cândva o femeie puternică și inteligentă, acum nu mai vorbea și nu mai înțelegea nimic din ce se întâmpla în jurul ei. Nici măcar pe el nu-l mai recunoștea. Era doar un trup inert, cu un suflet nevinovat de prunc, ce are nevoie să fie ocrotit și iubit cu devotament și renunțare de sine. Iar medicii ridicau din umeri: nu știau dacă își va mai reveni vreodată, nici dacă va mai trăi un an, doi sau treizeci. N-am găsit niciun cuvânt destul de cald și potrivit atunci pe care să i-l spun. Doar l-am strâns tare în brațe. Știam că nu căutase o aventură, că nu fugea de singurătate. Doar i se întâmplase să se îndrăgostească, tot așa cum mi se întâmplase și mie.
Nici nu știu când a trecut luna aceea la mare. Și nici nu aș putea-o povesti. Au fost doar lucruri omenești și mărunte, care pentru noi căpătau dimensiuni astrale. O plimbare de mână seara pe faleză, când brațul lui întreg mi se strecura prin toți porii în mână, din palmă până la umăr. Râsul lui, care completa fiecare vorbă a mea. O dimineață pierdută printre alte zeci, cu trupul meu înveșmântat în tricoul lui ce-mi ajungea până aproape de călcâie și mă transforma într-o prințesă din cel mai fericit regat de pe pământ. Jetul dușului ascultat, din pat, prin perete, în timp ce ștergea parfumul meu de pe pieptul lui. Un joc de cărți în doi. O bere băută din două pahare pereche. Aceeași țigară. O față de pernă ce păstra chipurile noastre îngemănate în același desen. Sau oglinda unei băi, în care ne-am privit pe rând sau împreună. În care nimeni nu știe câte chipuri singure sau îndrăgostite s-au privit și se vor mai privi.
Ne-am despărțit simplu, la fel cum ne-am apropiat.
- Acum o să te întorci la viața ta și o să uiți, mi-a spus fără nicio inflexiune în voce, fără intonație, în timp ce mă privea intens, de parcă ar fi vrut să se asigure că ia cu el, definitiv, toată ființa mea. N-am știut dacă e o întrebare sau o poruncă sau îmi sugerează că asta va face el. Și a fost singura dată când n-am știut ce-mi spuneau ochii lui.
- Nu știu dacă vreau să uit, am zis, așteptând lovitura mortală, adică implacabilul "trebuie să uităm". Dar lovitura nu a venit.
- La toamnă ajung în București pentru un turneu, mi-a spus. Vrei să mă mai vezi?
Mi-au crescut aripi atunci și, chiar dacă s-au născut ciunte, frânte, sunt aripile cu care am învățat să zbor. De fapt, singurele pe care le-am avut vreodată. M-am ridicat pe vârfuri, ca să ajung până la el pentru ultimul sărut. M-a strâns tare în brațe și eu m-am agățat de el cu disperare, de parcă aș fi vrut să se întâmple o minune chiar atunci și să rămân pentru totdeauna lângă el.
Am plecat în direcții opuse și niciunul nu s-a uitat înapoi.
Jucătorul
Acum viața și-a reluat cursul. Nu spun viețile, pentru că, deși ne despart sute de kilometri și avem fiecare alt prezent, suntem prinși, cu sau fără voia noastră, în una și aceeași viață, cu un singur viitor. Cel puțin așa cred. Ne scriem uneori și rămâne undeva agățată speranța că ne vom întâlni la București și că iubirea noastră va găsi calea să ne aducă din nou împreună.
Eu merg la lucru, și zilele sunt toate egale, iar nopțile fără vise și reci. Dar o am alături pe fiica mea, de 17 ani, și tinerețea, optimismul, dezinvoltura ei în fața viitorului îmi aduc și mie seninătatea de a nu privi nici înapoi, nici înainte. De a trăi și atât.
El, atunci când nu joacă în turnee, este tată și mamă pentru fata lui de 20 de ani. Și își îngrijește soția ca pe un copil. E capabil de o infinită tandrețe și răbdare și loialitate. Probabil o duce în brațe și o așază cu blândețe în scaunul cu rotile și o plimbă și îi dă să mănânce. O singură dată mi-a spus: "Acasă e trist". Altfel, nu s-a plâns niciodată. N-ar fi avut nici un rost. Simt tot ce se întâmplă cu el. Sufletul lui îmi este atât de aproape, încât e totuna cu sufletul meu. Îi simt și îi înțeleg fiecare emoție, chiar și atunci când el nu o poate numi. Și, ce e mai important, îl iubesc.
Timpul se scurge acum mai repede ca oricând. Se apropie venirea lui la București. Nu știu dacă mă va căuta sau nu. Tot așa cum nu știu dacă eu o să accept să îl mai văd. Știu însă că iubirea este ca ruleta rusească. În care tu alegi, cel mult, să joci. Restul e hazard. Nu știi niciodată dacă jocul te va face fericit sau glonțul de pe țeavă te va alege pe tine.
Noi am ales să jucăm.
ALINA BODNARU
Reproduceri după picturi de Horea Cucerzan