Valea Îngerului

Bogdan Lupescu
- Povestea unui sat din Ardeal, pe care un pictor nu vrea să îl lase să moară -

După urcușul îndelungat prin păduri, ieșind din bezna stejarilor, ajungem la Cruce. O culme goală, un copac și o cruce. Sin­gu­ratice, deasupra unei pajiști ce coboară amplu și defi­nitiv, până-n strânsura blândă a unei văi binecuvântate, acoperite cu pomi rotunjiți, din care ies câteva aco­perișuri ruinate. E imposibil să nu te oprești aici, în vârf. Oricine se oprește. Căci ți se taie suflarea în fața unei atât de neîntinate frumuseți. Coline înalte și unduitoare, ce îm­brățișează întreaga vale înverzită, o înconjoară cu rotunjimile lor mănoase, împă­durite des și misterios, ocrotind-o din toate părțile, cu bunătate, parcă, duios, încât îți pare că poți vedea cu ochii liniș­tea curgând mieriu și molatec pe deasupra ruinelor. Valea Îngerului. Engelthal. Una din cele mai izolate așezări din Ardeal, astăzi în întregime părăsită. Un "sat fantomă", cum s-a zis, căci deși este încă trecut pe hărți, nimeni nu știe astăzi dacă mai există.

Ultimul bărbat

Acum cinci ani, un locuitor cu prenume straniu, Sirian, venind de la târg de la Buia, s-a oprit cu calul pe culmea asta înaltă și a privit spre satul său. Chiar aici, lângă cruce. Asta se știe. C-ar fi privit spre satul în care s-a născut și l-a văzut întreg, dar n-a coborât către el. Nu știm ce l-a făcut să se oprească. Să nu se ducă mai departe, la casa lui, la muncile lui obișnuite. Probabil - asta cred oamenii azi - s-ar fi gândit: "De fapt, la cine mai merg eu acum?..." S-a așezat lângă copacul solitar, s-a rezemat de el și a privit. Așa l-au găsit niște călători, la vreo șapte zile după moarte: "Cu cotu-n pământ, palma sub cap, senin, cu ochii lui al­baștri larg deschiși, privind cerul", au spus. Nu arăta cadaveric, ba era cumva chiar frumos, cu pielea feței albă, mai "plăcut" decât în viața o­biș­nuită, pe care a petrecut-o în satul pustiu, cufundat în lucruri neștiute de nimeni. Și, s-a mai zis, omul parcă mirosea a pământ. A băligar, a iarbă, a brazdă abia întoarsă. Nimic nu era respingător în el și nici n-ar fi atras atenția, dacă nu ar fi fost calul ce păștea lângă dânsul sus, pe colină. De șapte zile nu plecase de lân­gă stăpân, acasă, în vale. Păștea alături și, din când în când, îl atingea mirat cu botul. Dar omul privea peste dânsul, în infinit, cu ochii lui larg deschiși și albaștri.
Curios este că acest Cheșcu Sirian n-a decedat din cauze medicale. In­farct, atac cerebral, sau altele. Avea 80 de ani, dar era încă în putere, în zilele de dinaintea sfârșitului. Se pare însă că moartea poate veni și din niște pricini mult mai adânci, ce nu țin de sănătatea trupului. Sirian, probabil, a murit de singurătate, iar casa lui din vale s-a prăbușit de la sine, incredibil de repe­de, începând chiar cu ziua morții stă­pânului. Pur și simplu. A început să se crape, cărămizile au căzut, până n-a mai fost. În ziua înmormântării omu­lui, era aproape năruită. Astăzi, nici nu se mai vede. Parcă a înghițit-o pămân­tul. "Casa a murit odată cu omul", zic oamenii. Asta e povestea lui Cheșcu Sirian, ultimul bărbat din satul Valea Îngerului. La intrarea în acest sat nu există nici un indicator, nici măcar un semn pe copaci. Este doar Crucea lui Sirian, sus pe colina înaltă.

Ultima femeie

Popența a auzit, nopțile, pietrele căzând din casa lui Sirian. Dar ea nu mai ieșise de atâta timp dincolo de gardul casei sale, în ulița pe care cresc buruieni înalte. Voia să stea neștiută. De atâția ani singură, doar cu un fiu cioban, ce mai trecea uneori pe la dânsa, în drumu­rile lui cu oile și caprele. Niciodată nu i-a fost urât în satul pustiu, până într-o zi, când, brusc, s-a gândit c-ar fi vremea să plece și dânsa. O înghesuiau pereții casei, s-a plâns, aceeași casă, în care a trăit zeci de ani, lângă o fereastră prin care vedea zi de zi cum satul ei drag este înghițit de pădurea ce vine tot mai năvalnic spre el. În ziua aceea - era tot în vară, acum doi ani - un gând negru o apăsa încă de dimineață. Și-a zis că gata, sorocul a sosit. Să coboare în Șeica Mare, acolo unde-i sunt fiii și nepoții, să intre în rând cu lumea. Dar chiar când s-a hotărât să plece, când totul era pregătit, întreaga ei casă s-a pră­bușit peste dânsa. A prins-o sub zi­duri, când se îndrepta către ușă. Săr­mana Popența a fost scoa­să târziu din­tre dărâmă­turi, și-apoi zice-se că a fost du­să într-un spital, pesemne la Sibiu, și c-ar mai trăi și acum, nu se știe unde, dar nu mai vrea să se mai întoarcă. L-am căutat și pe fiul ei, Vali, ciobanul tre­cător prin Valea În­gerului, însă nu mai e de găsit. Ni­meni nu mai e de găsit în această așe­zare fantomă, despre care nici auto­ritățile de la Șeica Mare nu știu mare lucru. Popența ar avea as­tăzi 77 de ani. Ultima femeie din Valea Înge­rului, pe care Ca­sa ei n-a lăsat-o să plece, voind să moară împreună cu ea.

Sasul fantomă

Și ar mai fi un personaj cu adevărat fantomă, o nălucă ce se ascundea mereu, de mulți ani, printre zidurile ruinate. N-avea pe nimeni, nu vorbea cu ni­meni, nu voia să fie văzut de străini. Un sas cărunt, cu barbă lungă, colilie, un saxon care n-a vrut să plece niciodată în Germania, niciodată departe de satul lui, și-n ultimul timp, trăia destul de des și prin păduri. Mihail Denghel, neamț până-n strămoși, nu suporta lumea care venea să tulbure liniștea satului, nici măcar să-l admire, ca dintr-o gelozie înverșunată, că nimeni n-ar putea înțelege cât a fost de mân­dru și armonios cândva, că orice apreciere sau curiozitate n-ar fi decât vorbă deșartă. Nu se poate zice că era cu mințile ră­tăcite. Poate doar rănit, în adâncul sufletului, fiind­că nu îndura să vadă cu ochii lui vechile case cum pier, una după alta. "Nu era nebun, era numa' trist. Și-i cam plăcea să bea rachiu. Frații lui din Ger­mania n-o mai vrut să se întoarcă niciodată. Era singur", zicea și Popența, unica făptură cu care Mi­hail mai vorbea uneori. Un pictor sibian, Tara von Neudorf, l-a văzut de mai multe ori, câteodată, chiar de aproape. Zice că, în mod straniu, nu manifesta absolut niciun interes față de noii veniți, iar când era întrebat ceva, nici nu se uita la ei, ci mai mult privea în gol, plănuind parcă niște lucruri mari, viitoare. În ultima parte a vieții, zice-se că obișnuia să dea foc vechilor case săsești, rănite de paragină și, în timp ce privea flăcările ridicându-se spre cer, lacrimi lungi îi curgeau pe obraji. Vechiul cămin cultural al sașilor, tot el l-a incendiat. Și alte case ale unor oameni apropiați. În cele din urmă, și-a dat foc și el, cu casă cu tot, stând liniștit în podul imens, dar se pare că flăcările nu l-au ucis, că unii oa­meni l-au văzut și după aceea, o vreme. În certificatul de deces al lui Denghel Mihail, născut în satul Mighin­doala (varianta română a numelui Engelthal), la rubri­cile - locul, cauza și ziua decesului, citim: "nepre­cizat". Așa a dispărut Mihail, ultimul reprezentant al nației săsești din satul Valea Îngerului. Flăcările casei nu l-au luat, lăsându-l să moa­ră în taină, ca o fantomă, rătăcind prin păduri.

Locuitorul cel nou

Toate astea le știu de la pictorul Tara Von Neudorf. Cu el am ajuns până aici, în Valea Îngerului, după dru­muri prin păduri, prin sate tot mai însingurate, precum Metiș, Buia, Mihăileni, splendori în ruină, de-o parte și de alta a drumului, ce urmează valea necunoscută a Buii, în care țiganii nu s-au încumetat, prea mulți, să-și facă veacul. "E încă atât de pustiu Ardealul", spune pictorul, deși suntem la doi pași de Sibiu și de Sighi­șoara. Până și Valea Hârtibaciului e încă populată, față de locurile astea sălbăticite pe kilometri întregi, ră­mase parcă din altă lume, în căușul acestor coline cât munții. Nu se poate un ascunziș mai bun. Chiar scriito­rul Paul Goma s-a ascuns de furia comuniștilor în Engelthal, ocrotit de săteni. E ciudat să pășești acum printre rămășițele caselor părăsite, în care au trăit cândva peste două sute de suflete, să închizi ochii și să-ncerci să simți. Glasul pământului... Cheșcu Sirian era convins că sub pământurile acestea curge o apă mare, pe care-o poți auzi când e liniște adâncă. "Tu, femeie, eu noaptea când stau în casă, auz' apa! Auz' apa cum curge pe sub casă, ca ma­rea...", îi zicea Popenței, deși nu văzuse marea decât în vise.
Pictorul Tara i-a prins pe acești trei "ultimi" bă­trâni. I-a iscodit, le-a ascultat mărturiile. Îi place mult să audă bătrânii care spun istorie. Îl cheamă Sorin Tara, e pe jumătate sas, dar și-a spus Tara von Neu­dorf, după numele satului în care s-a născut, aflat la câteva dealuri mai spre miazăzi. Deși e foarte cunos­cut, unul dintre cei mai bine vânduți pictori contem­porani, c-o mulțime de premii și expoziții interna­țio­nale, deși are case și-n Sibiu și-n București, deși s-ar putea distra sau ar putea călători oriunde, tot aici îi place cel mai mult, între oamenii simpli, veșnic călător peste colinele copilăriei. Când a ajuns în Valea Îngeru­lui, a simțit aproape aceeași cutremurare, "un farmec brutal, ireal", zice. "Bizar, cum s-a întâmplat să apar eu aici. N-auzisem de satul ăsta, deși bătusem tot județul Sibiu aproape la pas, deși credeam că știu toate «satele fantomă» din părțile astea. Și nu-s pu­ține. Doar în apropiere sunt vreo cinci, aproape pustii. Când am ajuns aici, mi s-a părut că... aerul se respiră mai ușor. Că, parcă, poți face ce vrei... Toate casele astea, parcă părăsite mai ieri, cu ușile deschise, cu lu­cruri rămase încă înăuntru... Așa era și biserica sa­și­lor, atât de veche, monument istoric, cu temelii din vea­cul al XV-lea - ușa larg deschisă, iar înăuntru dormea un cioban lunatec, cu toate oile sale. Spinările mieilor, sub bolta altarului... Liniștea aceea... «Ce cauți aici?», l-am întrebat pe cioban, și el a spus că numai ziua doarme cu oile, căci noaptea dorm lupii. Lupi dormind noaptea, într-o biserică pustie... Un Paradis al sălbăticiunilor. Lupi, căpri­oare, mistreți, vulpi, iepuri, urși.... se freacă noaptea de zidurile caselor, ale bisericii... Tot decorul acesta, ca de film fantomatic, cu ruinele roșcate luminate de lună... Nu, n-ai cum să uiți".
Tara von Neudorf este azi singurul locuitor al satu­lui Valea Îngerului. Casa lui de cărămizi roșii, neten­cuite, e singura locuibilă. A cumpărat-o acum vreo patru ani, împreună cu alte pământuri, a concesionat și biserica străveche a sașilor, știind de la început că toa­te astea nu vor fi profitabile, dar a făcut-o doar "pentru a fi cineva aici", un om, ca să nu lase satul să moară. E foarte greu să construiești ceva în acest loc înde­părtat, să aduci materiale. Dar el a muncit. A reparat casa asta dărăpănată, a înconjurat-o cu garduri lungi, ca să nu treacă fiarele, a pus sobe. A început să restau­reze și biserica, acoperind-o cum se cuvine, pardo­sind-o cu piatră străveche. Satul întreg e "al lui" și nici nu-și dorește vecini, cine știe ce olandezi care să cumpere pe-aici și să-i tulbure liniștea. Aici vrea să trăiască, vecin cu Sirian, cu Popența, cu Mihail Den­gler, cu toți oamenii care-au fost și cu stelele mari de deasupra bisericii ascuțite spre cer.

Pădurea din biserică

E spectaculos, e imprevizibil, acest Tara von Neu­dorf. Considerat un excentric singuratic, un avan­gardist în lumea artiștilor, dacă-l vezi la terasele ele­gan­te din centrul Sibiului, zici că-i alt om. Fudul și zefle­mitor cu toată lumea, protestatar până-n măduva oaselor, până la nihilism, socotit afemeiat de unii, miso­gin de alții, nu cruță pe nimeni cu ironiile lui tăioase, declarând în inter­viuri, că-n pictura sa își exprimă doar "ura" față de ororile din jur. E incredibil cât de mult se schimbă când ajunge aici, în satul său. E "altci­neva"! Devine iarăși băiatul blonduț din Neudorf, respectuos și a­proape timid, bucurân­du-se înfiorat de tot ceea ce vede. În spatele ca­sei și-a înălțat o terasă de lemn, continuată cu o tram­bulină foarte lungă și îngus­tă, ca un podeț de scân­duri. Zice că asta e "tram­bulina pentru piscină", deși piscina nu există, și nici nu știu dacă va fi vreodată. Oricum, dacă te-arunci de pe ea, plonjezi în adâncul pădurii. Dedesubt, o poartă pictată cu ochi. O fântână bătrână, cu cumpănă. O troiță veche... Și înăuntru, în casă, mul­te picturi, care mai de care mai halucinantă. În­tr-adevăr, un decor de film este satul ăsta. Alături de casa pictorului, o biserică ortodoxă, efectiv lovită în mij­locul ei, ca de-o secure colosală, în care au crescut deja stejari înalți. Veche de la 1835. S-a prăbușit dintr-o dată, întreg acoperișul, într-o dimineață de vară, asemeni caselor. Unii spun că erau și oameni înăuntru, în timpul Liturghiei și "s-o cutremurat pământul, până departe, ca la un blestem". Se întrezăresc bucăți de fresce cu chipuri de sfinți, printre crengile pădurii crescute înăuntru. Pădure în biserică, pădure în case. Spectacolul e uluitor, să vezi zidurile cum încă se mai luptă cu ramurile. Pomii născuți peste ruine dau parcă o umbră rece și iscă jocuri de lumină ames­tecate, diavolești. Și parcă se scufundă și ei în pământ, odată cu pereții pe care-i înconjoară în îm­bră­țișarea morții. Din casa lui Cheșcu Sirian n-a mai rămas decât un drept­unghi de buruiană măruntă, în­câl­cită, verde, nu mai înaltă de șoldul unui băr­bat. El, Sirian, a fost și ulti­mul cu­ra­tor al acestei biserici ortodoxe. A cântat în ea. Și-o singură dorință a mai avut omul ăsta, cu limbă de moarte: "Să nu plece clopoțile ăstea din sat, până nu-mi cântă și mie, când mor..." Dar clopotele au fost duse la Buia, de teama hoților, iar omul a murit fără cântec, pe-o colină, lângă un pom.

"Așa a vrut Dumnezeu"

În Valea Îngerului au fost și sași, dar mai mulți români, cam trei sferturi. Nici nu contează. Toți mărturiseau că au trăit aici ca-ntr-un Rai, netulburați de nimeni, departe de zgomotul lumii. Când unul își ridica o casă nouă, venea să mun­cească la ea tot satul. Toate le fă­ceau împreună și n-aveau nevoie de străini. După ce s-a prăbușit bise­rica românească, avea să îmi po­ves­tească bătrânul Dietrich Bin­der, ultimul preot din Valea Înge­rului, românii au venit la cea evanghe­lică, înghesuin­du-se cuminți în pridvor și ascultând slujba, deși nu pricepeau nici un cuvânt în nemțește. Doar când auzeau "Jesus Christus", se așezau în ge­nunchi, cu capetele plecate și căciulile-n mâini, la fel ca ceilalți. Toți, împreună, vorbeau limba lui Dumnezeu.
Pornim prin sat, pe ulița mare, dar "drumul" e doar o fâșie de iarbă înaltă, prin care se întrezăresc vag niște dâre de umblet mai vechi. Pictorul ne arată case nevăzute, șuri și grajduri, fântâni, prăvălia satului, vechiul cămin și casa parohială, toate știute cu precizie din poveștile ultimilor supravie­țuitori, re­născute parcă chiar acum, din mersul nostru, înaintea noastră. O vatră atât de veche, de la 1381... E un adevărat mira­col cum a rezistat biserica sașilor, atâtea veacuri, pe pământurile astea mișcătoare și pustii. În mijlocul pădu­rii dușmane ce-o înconjoară, pare așe­zată ca-ntr-un luminiș binecu­vântat. Cenușie, cu ferestre înguste, ascuțite. Alături erau căminul, școala, dar ele au dispărut de câteva zeci de ani, nici nu se mai văd temeliile. Doar biserica seculară a rezistat. Oamenii n-au avut curaj să tragă pietre din ea. Cu ușa larg deschisă a stat ani la rând, și n-a fost prădată decât de foarte curând, când niște străini, probabil, au aflat de valoarea enor­mă a crucifixului și-a celor două statui - Fecioara Maria și Sfântul Ioan - din altarul nepăzit de nimeni. Apoi a venit Tara. Nici nu și-a în­chipuit că va obține așa ușor biserica asta, de la Con­sistoriul Evan­ghelic săsesc, că va fi încurajat chiar s-o fo­losească în scopuri artisti­ce. Ba s-au și bucurat cumva să i-o dea, ca să aibă cine s-o ocro­tească. Iar Tara a înce­put s-o repare, după toate regu­lile restaurării, ba a și pictat-o deja, zeci de panouri mari, pe care le va monta pe ziduri, reprezentând scene din istoria sașilor din Ardeal. Ăsta e marele lui vis, s-o vadă terminată, și chiar va încuraja săvârșirea slujbelor într-însa, deși e atât de departe de momentul acela, deși, probabil, vor ajunge aici prea puțini care să-i vadă opera. Dar el nu ține să fie văzut. Atâtea nopți a dormit singur, în biserica aceas­ta îndepărtată, ca să o păzească, atâtea sacrificii a făcut ca să stea și să trudească aici... "În mod para­doxal, mereu simt nevoia să mă întorc în lo­cul ăsta. Ca o senzație fizică, aproape. Simt o neliniște profun­dă, să mă întorc. Am tot felul de vise cu Valea Îngeru­lui. Uneori, prefer să vin în Engelthal, decât să mă duc să mă-ntâlnesc cu o femeie. Pe cuvânt. Sau, ce să fac, să mă duc să mă îmbăt în București, pe Lipscani, cu toți «artiștii» care delirează pe-acolo? Și mă gândesc că, fiind atât de intensă nevoia aceasta, poa­te chiar asta a fost «menirea» mea, să sfârșesc aici. Noaptea, mai ales când plouă sau e vânt, încă mai simt că oamenii sunt aici. Se aud... Îi și visez mereu, clar, deși nu i-am văzut niciodată. Parcă așa, te dedublezi și te gândești că aici, în biserica asta, s-au căsătorit, s-au botezat, s-au iubit zeci de oameni. Îmi imaginez tot felul de scene... N-ai cum să nu simți că oamenii ăia încă mai sunt, într-o formă sau alta, aici. Abia în locul acesta începi să înțelegi, la modul cel mai concret, că moartea face parte din viață. Totul e viu! Totul se schimbă. Se aud animale mari, noaptea, cum vin și se freacă de ziduri. Le auzi blana, pe zidurile bisericii. Este și-o bufniță care intră prin turn în biserică și n-o auzi, doar o vezi, ca o umbră mare, prin tavanuri... De aceea am mai pus încă o ușă acolo, în turn, ca să nu intre păsările. Iar când fac focul afară, mă cuprinde așa, o senzație stranie, atotcuprin­zătoare. Sunt numai eu, focul, biserica înaltă, luna plină... Atât. E halucinantă situația. Imaginea asta. Parcă sunt singur cu întreaga lume..."
O uliță nevăzută leagă azi cimitirul românilor de cel al sașilor. Singura cruce în picioare din cel săsesc este a unei femei, Catharina Schneider, născută în anul 1899. În piatra ei albă se vede cioplit un epitaf foarte rar, pe care Tara von Neudorf nu l-a mai întâlnit nicio­dată, în nici unul din multele cimitire ale sașilor pe care le-a cercetat. Sub numele femeii scrie simplu: "Gott wollte es". "Așa a vrut Dumnezeu". Pictorul Tara pri­vește crucea îngândurat, concentrat parcă asu­pra celor câteva litere șterse de vreme. Înalt, cu părul răscolit de adierea înserării, spune șoptit, ca pe un final de po­veste:
"Un sat întreg, dis­părut fiindcă așa a vrut Dumnezeu". "Gott wollte es".

Cei care doresc să îl sprijine pe Tara von Neudorf, pentru împlinirea visului său de a restaura biserica din Valea Îngerului, pot folosi contul bancar:
TARA SORIN, RO35RZBR0000060012400922, Raiffeisen Bank, sucursala Sibiu.