Bancul cu trenul

Cristian Curte
Între preoții ortodocși circulă o glumă: în România, satele se împart în trei categorii - sate în care oprește trenul, sate prin care trece trenul și sate în care s-a auzit de tren.

Astăzi, poanta e depășită. În multe sate din România, "cel mult trece trenul". De oprit, nici vorbă, pentru că nu mai avem trenuri.
De ani de zile merg prin satele noastre, căutând subiecte de reportaj. Și tot de ani de zile mi se întâmplă să iau în ma­șină săteni care fac autostopul, pentru a ajunge la oraș sau pentru a se întoarce acasă. De toate vârstele și condițiile sociale, ei nu merg acolo pentru a se plimba, ci pentru a lucra sau pentru a-și cumpăra ceea ce nu găsesc în sat. Situația e generali­zată în întreaga țară și nu depinde foarte mult de distanța până la oraș. În ultimul timp, autostopiștii s-au înmulțit și au îmbătrânit. Și-mi povestesc un fapt greu de înțeles pentru mileniul trei - satul lor, în care s-au născut și au crescut, nu mai are niciun mijloc de transport public care să-l lege de alte sate sau de orașe. "Ratele" lui Ceau­șescu, grele și puturoase (dar ce necesare!), scuipând fum gros și negru, au dispărut. Trenurile mizerabile, care ple­cau, totuși, regulat dimineața și seara, pentru a transporta navetiști, au fost anulate. Cei mai norocoși au la dispoziție cursele private ale unor "maxi-taxi", microbuzele acelea demente, care, din când în când, sar de pe șosele cu pasa­geri cu tot. Cei cu ghinion, și aici intră grosul satelor mai mici, au la dispoziție doar mașina personală, dacă o au, și...medievala căruță. Ambele sunt de nefolosit pentru a face naveta la oraș. Iar naveta nu e un lux! E obligatorie pentru familiile tinere care, pe lângă ceea ce cresc în bătătură, au nevoie stringentă și de un venit pentru plata utilităților, impozitelor și a educației copiilor. Fără ei, fără tinerii care să rămână în sate, având la dispoziție și orașele cu locuri de muncă, satele românești îmbătrânesc și mor.
Recent, m-am întâlnit cu două cazuri concrete care m-au uluit. Tinerii din Letca, un sat teleormănean aflat la doar 40 de kilometri de București, merg aproape trei ore ca să ajungă în Capitală, la serviciu. Se scoală dimineața la 4.30, ca să fie la lucru la 7.30. Nu au la dispoziție nici tren, nici maxi-taxi, iar automobilul personal e prea scump. Așa că fac un slalom printre mijloace de transport, o veritabilă odisee zilnică, doar ca să străpungă cumva bariera celor 40 de kilometri nesfârșiți, care-i despart de un salariu modest. Ani de zile, singura lor soluție era o cursă internă, a unui supermaket care asigura transportul propriilor angajați, pe lângă care se "lipeau", ilegal, și alți navetiști. Când super­marketul a desființat cursa, oamenii au rămas de... căruță.
Al doilea exemplu e un oraș al României - Giurgiu, care nu mai are tren direct spre București, de când un pod s-a prăbușit, în anul 2005. Și prăbușit a rămas, la fel ca toată infrastructura noastră.
Cum să fim o țară, un popor, cum să prosperăm împre­ună, anulând diferențele, când între un sat teleormănean și Capitală, 40 de kilometri sunt o prăpastie de netrecut? In­frastructura publică e sistemul circulator al unei țări. Dacă ea nu funcționează, atunci țara trage pe dreapta, și în cele din urmă, încremenește în timp.