Adevărat sau nu, un subiect ca ăsta nu puteam să ratez, trebuia măcar să verific de unde a pornit povestea. Fără să mai pierd nicio clipă, mi-am făcut rapid un rucsac în care am pus ce-am crezut că mi-ar fi necesar: aparat foto, reportofon, lanterna pe leduri cu două baterii mici, un binoclu (găsit la reducere, în Obor), carnet de notițe, briceag și, pentru orice eventualitate, o cărticică de rugăciuni. Și am pornit! Am luat cu asalt Bărăganul, căutând un sat numit Trestieni, comuna Brezoaiele, pe șoseaua veche, ce duce de la București la Pitești.
Doamna Aurica îmi aduce, pe o farfurioară albă, un pahar cu suc galben, rece. Soarele pare că s-a topit și acum îl inhalăm, chiar dacă stăm la umbra pridvorului. Femeia se așează cuminte pe un scăunel și așteaptă să vină și Florică, soțul ei, pentru a participa și el la poveste. Sunt trestiereni get-beget, născuți, crescuți și rămași în sat. Au gospodărie mare, cu două rânduri de case, bine rânduită. Nu le lipsește nimic. La vârsta lor, deja pensionați, sănătatea este cel mai important lucru. Au fețele arse de soare, din zilele petrecute în câmp, așa cum sunt toți sudiștii. Vorba le e ușoară și repede. Doamna Aurica mi-a dat prima mărturie despre prezența extratereștrilor în Trestieni.
Umbrela uriașă
"Chiar acolo eram, în curte. Venisem de la câmp și mă spălam pe picioare. Când îmi ridic ochii, aici, deasupra la casă, nițel mai sus, văd ca o umbrelă lungă, cu multe volănașe pe ea. Era bombată deasupra și jos tot la fel. Și cu mai multe culori: roșcat, verde, albastru, o culoare frumoasă, ca un curcubeu. Și mergea. Aaa! Mă scol, cu picioarele în lighean, și îl strig pe Florică. Da' între timp s-a bifurcat în sus. N-am văzut cum s-a dus, numa' a dispărut. Era ziua, nu era întuneric ce spun am văzut cum te văd pe matale acum. Noaptea apare altceva: un inel dintr-o lumină gălbuie, ca de bec. O lumină mare, o vedem la trei-patru seri. Până la patru dimineața stă aici și după aia dispare. O singură dată am văzut când a dispărut, că ne-am trezit de dimineață, să facem injecții la găini. Era așa, ca un balon mare, și când a pornit, odată n-a mai fost. Nu era stea, era un gol în cercul ăla, era ca un inel. Vă spui ce am văzut, ce n-am văzut nu poci să spui."
Florică, soțul doamnei Aurica, îmi confirmă tăcut poveștile. Cei doi se uită la mine lung, cu îngrijorare, așteptând parcă o explicație. Sunt ani de zile de când se petrec lucruri ciudate în satul lor. Toți oamenii știu povești. Să mai întreb și la alții.
Luminile apar din dreptul pădurilor de la intrarea în sat și se duc către câmpul de dincolo de el, mărginit la câțiva kilometri de alte sate: Drăgăneasca, Brezoaiele, Cosob... Urmez indicațiile primite. Iau la rând ultimele case, aflate în vecinătatea câmpului. Descopăr cu surprindere că aproape toți oamenii, cu câteva excepții, au văzut câte ceva. De teamă să nu fie însă luați peste picior, sau mai rău, cum se întâmplă în sud, să se căpătuiască cu vreo poreclă, au preferat să nu spună nimic până acum. Încurajându-se unii pe alții în fața reportofonului, mărturiile încep să curgă. Am nimerit într-un moment bun, pe înserate, când se lasă răcoarea și oamenii ies pe băncuțele din fața porții, cu chef de vorbă. Poate a contat și faptul că e vremea recoltei și țăranii din Trestieni sunt bucuroși de hambarele pline. În fața caselor arătoase, cu grădini îngrijite fără cusur, tronează căruțe supra-înălțate, pline-vârf cu saci de cartofi sau de grâu, ca niște trofee uriașe. La umbra unui corcoduș, înconjurați de copii și nepoți care se joacă în voie, Badea Florica, cu soțul ei, Florea Gheorghiță, Ion Georgiana și câteva vecine povestesc despre varza care trebuie pusă imediat în locul cartofilor și despre vremurile de altădată, "când cânepa nu era declarată droguri" și țeseau toate la borangic, pânze ca de lumină.
Badea Florica e prima care răspunde la întrebările mele: "Ete, vezi! Săptămâna trecută văzui în salcâm așa, o lumină nemișcătoare. Am văzut sigur ceva, mamaie, da' nu știu ce." Soțul ei, moș Badea, ascultă și repetă mereu cu voce hârâită: "Depinde... Păreri...". Dar Șerban Marinela își face curaj și spune ce i s-a întâmplat.
OZN-ul din grădină
„Era în noiembrie, chiar după ce a murit soacră-mea. Era iarnă, câmpu' gol, se vedea clar până departe, la Stoienești. Soțul m-a chemat să vin repede, că se vedea dincolo de canal ceva. Ezact cum arată ăștia la televizor: un aparat rotund, și dedesubt și deasupra, și în el, ca și cum ar avea multe lumini, cum e o casă cu ferestrele luminate în interior. A stat așa, s-a bălăngănit... La început, se vedea mic, da' după aia, deodată a venit spre noi, și era mare. Io atunci m-am speriat și am zis: «Hai să intrăm în casă, că ăsta vine să ne ia!». Mai citisem, mai auzisem că vine și te răpește, sau îți ia casa cu totu', na, te sperii când vezi așa ceva mare, viind cu viteză spre tine... Soțu' nu a vrut să intrăm. Și atunci s-a mișcat așa... și de-odată, ca și cum ai clipi din ochi, a dispărut. Era cam pe la canal, zic io."
Mărturia Marinelei e întărită de două fete care locuiesc în vecini. Într-una din nopți, fetele au sunat-o speriate, ascunse în casă, sub masă: "M-au sunat să ies, că e o umbră mare, rotundă, deasupra grădinilor, în jurul casei. Se învârtea pe lângă salcâmi, foarte aproape de ferestre. Am ieșit, dar nu am apucat să văd nimic. Dar n-am de ce să nu le cred pe fete, că mi-au zis cam ce văzusem și noi."
Focul pătrat
Nu puteam să plec din Trestieni fără să bat și la poarta ultimei case din sat, aflate chiar la marginea câmpului, locul desfășurării evenimentelor. Acolo locuiește Gică Cristache, zis a lu' Oțetaru. De pe prispa casei se vede locul ca în palmă și dacă ceva se întâmplă, este imposibil să nu observ ceva. L-am găsit pe Gică supărat. Are o afacere cu arbuști și cineva tocmai i-a furat din fața porții un ghiveci uriaș, cu un buxus, pus "de reclamă". Se scarpină la ceafă, privind locul gol, și nu înțelege cum au reușit hoții să ia ditamai ghiveciul, fără ca el să își dea seama. Cât despre activitatea paranormală din apropiere lucrurile sunt clare: "Cam de pe la unu noaptea și până la ore nelimitate e plin de ozineuri pe câmpurili astea. Fii atent cum merge el: când pleacă, iese din el o lumină subțiriiiiică și să dăsface ca o pâlnie și parcă, așa, caută ceva. Pă pământ nu vine niciodată, stă numa' sus, fix în aer. Am urmărit-o mult timp. Și mie mi s-a părut suspect. La Florești și Palanga sunt discoteci, da' nu de la ei vine lumina aia, deși se vede și electrica lor pe cer. O singură dată am văzut vizibil un ozineu și stratereștri pă pământ. Să vedea ca o flacără și nu să auzea nimic. Mai ezact, erau ca niște flăcări pătrate. Ca un foc pătrat. Și m-am uitat foarte mult timp, cam o oră. Da' nu ieșea fum. Prin vorbe poți să spui, da' îți trebuie probe, mă înțelegi? Ar fi dă senzație o poză", spune Gică, după care se întoarce iarăși la locul gol, unde era ghiveciul, și se scarpină la ceafă.
Cine să-i fi furat bucsusul, doar îl legase de un piron, vârât în pământ... "Teroarea noastră umană nu vine de la ozineuri", spune cu mult năduf, "hoții din sat sunt mai ceva decât stratereștrii".
Podișca blestemată
Toate mărturiile adunate de la țărani aveau un punct comun: fenomenele ciudate se legau mereu de o anumită zonă a câmpurilor dintre Trestieni, Brezoaiele și Drăgăneasca. Mergând pe firul poveștilor, am aflat că undeva, în acea parte, există o podișcă blestemată. Istoria acelui loc se știe de pe la 1811, când s-a înființat satul Brezoaiele, dar e de fapt mult mai veche. Oricum, prima amintire este legată de țiganii aduși aici de niște boieri din București, ca să defrișeze pădurea și să facă, în felul ăsta, loc de case și loc de târg, pentru macedonenii și grecii veniți cu mărfuri. Se spune că, într-o iarnă, un țigan tânăr a plecat după lemne și, ajungând la podișcă, a văzut cum, sub ochii lui, o cărare nouă se desface spre câmp. Pe măsură ce mergea pe ea, în mod miraculos, cărarea se năștea sub pașii lui, se lungea și se curăța. A tot mers pe ea până a ajuns în mijlocul câmpului, departe, în nesfârșirea albă a Bărăganului. Acolo, cărarea a dispărut deodată, zăpada fără urmă de pași lăsându-l pe bietul țigan pierdut într-un imens labirint, ca un deșert alb și înghețat. După multe zile de căutări, l-au găsit mort.
Apoi sunt și întâmplări recente, petrecute nu de mult, de exemplu, pe-a lu' Bădia l-au găsit în fața podiștii, mort, cu un ceas pe piept. Un altul și-a lăsat acolo bicicleta și pălaria și l-au descoperit după câteva zile, rătăcind pe câmp, cu mințile răvășite. O altă femeie a ajuns în satul vecin, condusă de la podișcă de două luminițe. Plus alte arătări, văzute de trecători, așa zisele "lucruri slabe": pisoi cu ochii roșii, cai negri sau țapi care stăteau nemișcați, urmărindu-i cu privirea fixă pe drumeți. Încercând să găsesc o părere avizată despre toate întâmplările astea, am ajuns din poartă în poartă, la doamna Eșeanu. Mutată din București în Brezoaiele de câțiva ani, dumneaei este pasionată de fenomenele bizare și le-a urmărit cu atenție. Una dintre experiențele trăite la noul domiciliu este legată chiar de podișca blestemată. Iată ce mi-a declarat:
"Noi am cumpărat acum zece ani căsuța asta. Când am făcut sobele, am avut un sobar din alt sat și l-am dus cu mașina într-o seară, că terminase târziu. Era timp de vară și era porumbu' de fiert. Am oprit mașina să rup niște ciucălăi, era pe murgite. Nu era foarte departe de podișca de care spuneți. Am luat un braț de știuleți și l-am pus în portbagaj. Porumbu' era destul de înalt la vremea aia, aproape doi metri. Când să mă urc înapoi în mașină, l-am văzut. L-am văzut foarte clar: era un vârcolac. I-am văzut capul, deasupra porumbului. Era atât de fioros! O ființă blănoasă, cu un bot lung, ochi mari, urechi păroase. Semăna cu un lup uriaș, ridicat în două picioare. Era atât de fioros, încât i-am strigat soțului: «Hai Titele, nu mai sta!». Și am pornit în viteză."
Mult timp după această întâmplare, doamna Eșeanu a avut coșmaruri cu vârcolacul. Abia după trei ani, la o masă cu niște prieteni, domnul Titel a mărturisit că și el a văzut vârcolacul, dar nu a recunoscut, de teamă să nu o sperie și mai tare pe soția sa. Între timp, doamna Eșeanu a mai observat luminițe roșii, pâlpâind spre satul Stoenești, și o creatură bipedă, mult mai mare decât un om, traversând grădina de lângă casă. Punând toate acestea cap la cap, doamna Eșeanu are o singură explicație: "Eu cred că aici ori e o portiță spre alte dimensiuni, ori e un câmp magnetic, ori e altceva."
La "Compiuter"
Când vii la Trestieni prin câmp, pe drumul neasfaltat, n-ai cum să o ratezi, e chiar la intrarea în sat, pe stânga: vechea cârciumă a cooperativei, astăzi cunoscută de toți "La Compiuter". Nimeni nu mai știe cum i s-a pus numele ăsta, dar e locul binecunoscut unde poți să te ascunzi de soarele nimicitor al amiezii, poți bea o bere rece ca să îți speli gâtlejul de prăfăria câmpului sau, pur și simplu, poți să stai seara, pe răcoare, la rezumatul zilei: care cât grâu a treierat, câți saci de cartofi s-au scos la pogon, ce mașină și-a luat Gîlmă sau "di ce" a pus primaru' în Drăgăneasca băncuțe "ca-n Cișmigiu", la fiecare poartă. Aici m-am oprit și eu ca să îmi așez în ordine informațiile adunate, despre activitatea extraterestră de pe raza comunei Brezoaiele. Subiectul a stârnit un viu interes printre "compiuteriștii", aflați la o bere:
"Bre, n-ai înțeles! Aici e poartă straterestră și din cauza asta porumbul e plin noaptea de vârcolaci. Problema e alta. Dacă porumbul avea doi metri și vârcolacului i se vedea capu' deasupra, ce înălțime avea vârcolacul? O înălțime de anvergură mare! Trebuie să ai tărie de curaj pentru treburili astea...".
"În universul ăsta, cât e de imens, eu nu cred că trăim doar noi, n-are cum! Nu avem cum să îi detectăm, acum sunt și avioane nevăzute făcute de oameni, da' pe stratereștri, care sunt niște ființe mult avansate, nu ai cum să îi detectezi".
"Nu mai vorbi, neicule! Dacă nu poci să îi detectezi, de unde știi mata că e ființe avansate? Povești! Io șapte ani am fost pă bicicletă la discotecă, da' nu mi s-a întâmplat niciodată să văd vârcolaci, și numa' pă câmpu' ăsta am mers. Că să oprește motoarili la mașini, că nu mai merge scuteru'... Păi, dacă n-ai benzină în el, normal că să oprește. Aiurea, bre, manevre!".
"Am văzut și eu niște lumini puternice, nu erau terestre, le știu pe alea, că eu sunt și aviator, am fost pilot pe elicopter de salvare. Era ceva... bătea în verzui, așa. Ședea 3-4 minute, iar se mișca. Cine știe ce e ăștia și ce scopuri au și ce e în materia lor cenușie?! Dacă aveam benoclu' la mine, mă uitam mai bine, da' n-am avut, că n-am știut, ăștia vine prin surprindere. Eu fac denunț, dacă e ceva. E fenomene ciudate, care nu avem cunoștință de ele. Dacă e nevoie ca oamenii învățați să afle adevărul, eu vin să depun mărturie. Vin, că mie îmi place să descoperim era asta a noastră".
După această ultimă declarație a lui Marin Popescu, zis Stalin, a lu' Oțetaru vine cu soluția salvatoare:
"Să ai un aparat foto performant și pac-pac-pac, să fii informat. Adică: să vină o echipă de ziariști care să urmărească. Să trezește ăla, îl vede: bă, l-am văzut! Iese toți, face poze. Numa' așa poți să surprinzi lucrul ăsta, altfel așa, numa' unu, niciodată nu e credibil. Tre' să fii mai mulți, ca să îl surprinzi cu mai multe aparate. Dacă se surprinde problema, atunci ai șanse să faci anumite analize. Altfel, n-ai nicio șansă să spui că vezi niște lumini, toți vedem dreacu' lumini, unii că n-avem somn."
Și, fără multe alte explicații, se hotărăște acolo, pe loc, în cârciuma "La Compiuter", "o pândă de stratereștri". Chiar în seara asta. În câmp. Câțiva se oferă voluntari, treaba e stabilită: la zece seara fix, ne întâlnim la canal, cu semințe, bere, lanterne și, eventual, câteva sape.
Pânda de extratereștri. Carnet de front
22.30 Sunt singur în mijlocul câmpului, cu o sacoșă de semințe și una de bere. Oțetaru și Pulaur mi-au trimis vorbă că nu mai vin: "Dă-i dreacu' de stratereștri, ce, ei a stat azi cu noi pe câmp, la cartofi?"
22.43 M-am instalat undeva de-a lungul canalului, într-un lan de porumb. Vizibilitate foarte bună de jur împrejur. Lună plină.
23.00 În zonă trec foarte multe avioane, dar sunt ușor de recunoscut după luminile de semnalizare. Deocamdată, nimic neobișnuit. Cer imens, de câmpie, cu stele răsfirate și mici. Orizontul e adânc, închis parcă de o pânză ușor luminată. Luna e foarte aproape. În lumina ei, toate par ireale: și valurile unduitoare de grâu din apropiere, și galbenul lanului de floarea-soarelui.
23.24 Lumină deasupra satului Drăgăneasca. Mișcare liniară, fără sunet. Păreau două lumini împreună, apoi am văzut semnalizarea și am auzit sunetul motoarelor: avion.
23.56 Lumină alb-argintie, în dreapta, față de Trestieni. Două sclipiri și a dispărut. Apoi, o lumină rapidă, de la dreapta la stânga, sus.
24.05 Lumină mare, alb-gălbuie, nemișcată, în dreapta satului Trestieni. Stă nemișcată preț de 3-4 minute. Trece fix pe deasupra mea. Lumina nemișcată erau farurile avionului văzute de mine, din față.
24.15 Artificii la marginea Trestieniului. Fata popii se mărită. Se aude muzică de la nuntă, dar lumini sau lasere nu sunt. Luna s-a ridicat mai sus.
01.30 Avioanele s-au mai rărit, în rest, nimic neobișnuit.
01.45 Am terminat o jumătate de sacoșă de semințe.
02.10 O pisică prin porumb. Ea se sperie de mine, eu de ea.
02.58 Tocmai am o întâlnire de gradul trei. Au venit extratereștrii, transformați în roiuri uriașe de țânțari și mă atacă fără milă. Cu fața ciuruită de înțepături, ca a unui bolnav de pojar, în fața acestei invazii agresive, aleg o cale non-violentă, demnă de umanitatea pe care o reprezint în mijlocul porumbului: mă urc în mașină și plec.
Zmei și vrăjitoare
Eram gata să opresc cercetarea mea interstelară și să închei investigația asupra "stratereștrilor" din Trestieni, care terorizează țăranii din Bărăgan, când cineva mă întreabă: "Bre, da' cu nea Ion Împiedicatu ai vorbit?". Așa m-am trezit la umbra răcoroasă a unei grădinițe pline de flori, stând de vorbă cu nea Ion, înțelegând că fenomenele inexplicabile din această parte a câmpiei nu sunt de astăzi, de ieri, ci hăt, de demult, din vremea bunicilor și străbunicilor lui.
"Domnule, am 87 de ani și sunt șofer de 65 de ani, al 5-lea șofer din sat sub democrația populară. Am întâmpinat în acești ani multe lucruri foarte, foarte adevărate. Am mers odată în comuna alăturată, Brezoaie, la bal, cu un prieten. La un moment dat, mi-arunc ochii pe cer și ce văd? Un nor negru ca de smoală. Zic: «Ș-aoleo, Costică, ce ploaie vine! Hai să plecam!». Când am ajuns pe la podișcă, am zis. «Mă, Costică, i-a luat casa foc lu' Tudora lu' Mitruță». Da' după aia, focu' ba se ridica, ba se lăsa. Io am zis primu': «Bă, că nu e foc, e zmeu!». Cum am zis cuvântu' zmeu, a și fost deasupra noastră: un sul de foc cu cap de pisoi! Am ridicat mâna să ne închinăm și n-am putut. Am făcut cruce cu limba în gură și deodată s-a ridicat, s-a făcut ca o vrabie pe cer. Nu vă mint, că am optzeci și ceva de ani și ar fi rușinos să mint, acum, când aștept moartea. În plus, Costică trăiește, e vecin cu mine aici, puteți merge să îl întrebați. Am ajuns acasă cu țurțuri de praf pe noi și m-am dus direct la bunicu' să-i zic. Și el zice: «E zmeu' lu' Joița lu' Ghiță a Savii. O caută de șase luni, că de șase luni e moartă». Or fi și acum zmei rătăcitori și lumea le zice în fel și chip."
La întrebarea mea de unde vin și cum putem scăpa de ei, nea Ion oftează și se gândește. Cunoaște toate poveștile astea din bătrâni. Nașterea zmeilor are două cauze și ele tot la oameni duc. Una dintre ele este Jocul șerpilor, din 11 iunie. Atunci, șerpii se încolăcesc și din spuma lor se naște o pietricică. Șarpele care ia acea pietricică se poate transforma în zmeu, adică într-un duh sau arătare, după cum e ticăloșia oamenilor. Așa a pățit sora bunicului său: "Mătușa a venit într-o zi la bunicu' și i-a spus: «Mă, io nu mai scap de Briboi». Ăsta era unu' care își bătuse joc de ea, a zis că o ia de nevastă și după aia a plecat cu alta. Șarpele-zmeu se face din duhul unui astfel de om și după aia tot umblă. Mătușa era plină de mușcături, atârna carnea pe ea, că eu copil fiind, m-am speriat când am văzut. Bunicu' a vorbit cu oamenii din sat. Un văr al lui, Moș Codin, Ciulacu și Moș Vasile Piticu aveau toți arme de vânătoare. A învățat-o pe soră-sa să mânjească cu usturoi pe la toate fereștile și toate intrările, numa' să nu dea pe la ușă și pe la sobă. Așa a făcut. Moș Codin s-a urcat pe casă, cu arma pă coș. După ce a intrat ăla în casă, ei după el! Da' era greu de prins, că zmeul e ceva văzut-nevăzut. El s-a băgat pe sub plită, și când să fugă pe coș, bum! A tras în el cu bilă de argint. S-au luat după dâra de sânge și s-au dus la vreun kilometru jumate. Au ajuns la o salcie veche de ani: el acolo ședea! Au văzut sângele, au aruncat usturoi cu găleata și i-au dat foc. Chițăia ca un șobolan prins în cursă, da' nu a ieșit. Și de atunci nu a mai apărut. Pe vremea aia, să dezonorezi o femeie era o nenorocire, nu ca acu', și plăteau oamenii."
A doua cauză a apariției zmeilor, pe la răspântii sau podiști, sunt vrăjitoarele. Și ele lucrează cu duhuri sau spirite, care de multe ori rămân să își ia plata sau să își termine lucrul pentru care au fost invocate. Chiar în Drăgăneasca a locuit o vrăjitoare puternică și nea Ion a cunoscut-o bine. "O chema Zamfira, stătea aci, pe uliță cu mine, acum a murit, da' făcea tot felul de farmece de dragoste, de urât, de cuțit. Eu am lucrat în Miliția populară și am avut misiune să o arestez pentru treburile astea. M-am dus cu Aro de la secție și cu alți doi jandarmi la râu, unde știam că descântă. Ea făcea farmece pe apă, cu fir de cânepă cu nouă noduri. Când le făcea pe apă, mai scăpa omu', da' dacă le făcea în foc, nimeni nu te mai putea salva. Am găsit-o la miezu' nopții, pe malul Dâmboviței, și am strigat: «Zamfiro, în numele legii, ești arestată!». «Să vedem dacă puteți să mă luați», a zis ea. Puteți să nu mă credeți ce zic, da' se ridicau pietrele de pe jos, din jurul ei, și săreau pe mașina noastră. Curgeau pietrele pe noi! «Plecați mă, că muriți!», ne-a zis, și ne-a bătut cu pietre până la intrarea în sat. Așa că, poate de la ea, poate de la alții, cine știe ce a rămas pe aici, de se tot arată. Știți, se zice că pe vremuri Dumnezeu umbla pe pământ. Da' dracu' și mai mult! Așa știam noi. N-are decât să stea pe pământ, da' să nu stea în om, că îi întunecă judecata și nu mai vede bine."
În plin soare, pe drumul prăfos ce străbate câmpurile, trece o femeie pe bicicletă. Căruțași cu pălării de paie îndeamnă caii nădușiți. Aerul e plin de dulceața ierburilor uscate în cuptorul albastru imens, fără niciun nor. Bătrânele care stau la poartă urmăresc în tăcere trecătorii. Apoi, în răcoarea serii, ulițele se umplu de copii, de râsetele lor și de jocuri gălăgioase. Câțiva țărani discută, teatral, politică, la măsuța unei cârciumioare. Miroase a grâu copt. Poveștile Bărăganului curg mai departe, cu sau fără extratereștri.