Poate că știți starea asta: amâni să ieși din casă, doar îți tragi niște pantaloni pe tine și cobori pentru câteva minute, dorind parcă să nu existe drumul, să vii cât mai repede înapoi. Mi-e lene și să comand ceva, să privesc produsele de pe rafturi, aceleași mereu, în orice "butic non-stop" românesc, toate chips-urile și ciocolatele "bounty-snikers-mars", înghesuite de-a valma pe rafturi. Nici nu poți să te decizi și n-ai răbdare să aștepți vânzătoarea corpolentă, ce adormise încruntată, cu tâmpla în palmă. Ai lua orice, doar să plătești și să pleci cât mai repede. Un televizor mic zbârnâie încet, undeva foarte sus, sub tavan. Îmi întind gâtul puțin, dar nu reușesc să-l văd. Când mă întorc, vânzătoarea e fix în fața mea. Mare, cu ochii înroșiți de somn, indispusă. "Aș vrea, ăăă...." Se uită direct la mine, necruțătoare. "Aș vrea niște biscuiței din aceștia" și arăt spre un raft de plastic transparent, îndesat ca-ntr-un fel de acvariu cu biscuiți, alune, napolitane, covrigei, în care ar putea foarte bine să fie și hamsteri. "Biscuiței Ardealul. Cât să fie?..." Nu știam cât să fie, niciodată nu m-am priceput la cantități. Simt că o enervez iarăși. Îi zic să pună așa, până ce spun stop. Dar uit să mai spun stop. Doamna rămâne cu lopățica de plastic în aer, plină de biscuiți, neștiind ce să facă. Pentru că, în cadrul ușii, deodată, apăruse o fată cu părul lung, castaniu, cu brațele în șold, și privind zâmbitoare spre noi: "A zis cineva biscuiței Ardealul?!...", spune vesel, și se apropie c-un mers voinicesc, ridicând amândouă palmele lateral, de parcă ar fi vrut să spună: "Ce? De ce vă uitați la mine?..."
Atât îmi amintesc: zâmbetul acela mare, cu toată fața și ochii înguști, ca două dungi în care întrezăream un fel de scânteieri de înflăcărare. Cuprindea magazinul întreg în zâmbetul ei. "Sunt tare buni biscuiții Ardealul vărsați, nu-i așa?... " Îmi dau seama că, de fapt, pe mine mă întreba. Ridic din umeri, și-i întind punga. "Mmm", zice, închizând ochii a satisfacție și ridicând capul, lăsând parcă gustul să alunece încet prin gâtul ei lung, încordat, cu clavicule proeminente, ca de atletă. "Sunt tare gustoși. Îmi puneți și mie 150 de grame, vă rog?..." Pentru prima dată, vânzătoarea cea grasă a zâmbit. Nu știa ce să facă, să pună? Fata vorbea serios. "Da, da, puneți mai mult. Și, dacă se poate, tot într-o punguță ca asta a lui. Transparentă. Neapărat transparentă! Îmi plac foarte mult". "Transparența". Simte că mi-a plăcut cum a rostit cuvântul ăsta, cât de copilărește a sunat în gura ei, și se întoarce spre mine: "Deci, aicea erai..." ca și cum mă căutase de zor până atunci, dar nu fiindcă ar fi avut nevoie de mine, ci doar așa. Îi spun zâmbind că da, aicea eram, mestecând biscuițelul acela "Ardealul", despre care nu mă gândisem vreodată până atunci c-ar putea fi "bun" sau "rău". "Da, aicea eram."
O explicație trebuie să existe. Venise, probabil, de la o petrecere. Era binedispusă și oprise în drum să ia ceva anume, țigări poate. Afară, într-un taxi cu luminile aprinse, o așteptau doi bărbați, ce discutau aprins între ei. Dar ea nu părea prea preocupată de așteptarea lor. Era un spectacol în sine, doar să o privești. Toate purtările sale păreau atât de firești, curgeau logic, cumva, una dintr-alta, cu un anume respect cronologic față de toate faptele și lucrurile pe care le vedea, toate fleacurile, toate crănțănelele și acadelele alea ieftine, însuflețind parcă fiecare "Eugenia", fiecare biscuit "Măgura", fiecare ciocolățică cu rom sau alte nimicuri, cărora le aducea elogii. Iar vânzătoarea îi ținea isonul, ca între femei, apreciindu-i fiecare alegere. "Dar sărățele din acestea ai încercat?...", mă iscodește fata, și-mi arată un raft, dintre cele multe. Îi zic că nu, deși, probabil tre' să fie foarte bune. "Pfaaai, n-ai gustat sărățele cu chimen?!", izbucnește, și-și lasă brațele în jos a neputință, ca și cum, dacă n-am gustat sărățelele astea, degeaba am trăit până azi. Bonomă ca o bunică din povești, vânzătoarea îmi întinde, în vârfurile degetelor, o sărățea. "Păi, se poate să nu fi gustat? Vă rog..." Iau biscuitul, ca într-un ceremonial, cu solemnitate chiar. Și, pe cuvântul meu, mi s-a părut chiar bun la gust. Se topea în gură, îmi amintea de copilărie, de ceva ce dădusem de mult uitării, îmi amintea, parcă, de însăși starea pe care o trăiam acolo, în prăvălie, și pe care o mai simțisem poate, cândva, dincolo de orice granițe ale înțelegerii și memoriei. O atmosferă ca de "acasă" se năștea încet, în încăperea aceea luminată din mijlocul orașului imens, întunecat și pustiu. Între mărfurile colorate, totul se animă, prinde parcă un fel de viață. Doamna ne "prezintă" pe rând produsele pe care le cerem, fără să-i mai pese dacă le vinde sau nu, iar noi pornim prin magazin, pășind ca printr-un muzeu vrăjit, privind vitrinele încărcate, apropiindu-ne tot mai mult unul de altul, în timp ce contemplăm micile miracole de doi lei. "Ia uite... Cum se numește?", zice, și-și apropie chipul de al meu, ca într-un fel de complicitate, cuprinzându-mă cu brațul peste umăr. Îi simt respirația, părul lung atingându-mi obrazul, mirosul acela "de ea însăși", cum aveam să-i zic mai târziu, care aproape m-a făcut să leșin, ducându-mă deja deplin în altă realitate, în care era numai ea și parfumul acesta al ei, care devenea parcă mai mult decât un miros, o adevărată stare de spirit. E prea frumoasă pentru mine, îmi repet mereu, gândindu-mă la cum arăt, nespălat, îmbrăcat cu hainele alea "de casă", galben la față, abia ieșit dintr-o boală lungă, după luni și luni de zile de stat în spital. Iar acum, într-un magazin luminat, cu femeia asta frumoasă pe umărul meu... Hm, mă gândesc, ce miracol!
"Cred că se cheamă... compot", spun, și-mi vine să izbucnesc în râs, doar la rostirea acestui cuvânt. "Daaa, compot! Așa, așa!...", își amintește și ea, iar timp de o secundă, își ascunde capul la pieptul meu, râzând. Îmi vine să o cuprind pe după umeri, însă doar întind puțin mâna spre mâna ei, și ea îmi răspunde în aceeași clipă, ținându-mă strâns, timp de o altă secundă, înainte de a se desprinde. Nu știu cum să explic, dar mișcările acestea mi-au părut totuși... firești, familiare cumva, fără nicio jenă sau stângăcie, ca și cum așa "obișnuiam" să facem mereu, în asemenea situații. Vânzătoarea ne privește deja aproape cu drag, ca pe un fel de prieteni. Ne întreabă dacă locuim aici, în cartier, și nu știm să-i răspundem la început, privind mirați în jur. "Daaa, aici!", răbufnim amândoi deodată, arătând fiecare în altă direcție. "Da, aicea stăm, în Drumul Taberei!...", explicăm, dar nemaiavând putere să dăm toate amănuntele, deși am vrea. "Știți, de fapt, noi venim în fiecare noapte, cam la ora asta, la magazinul dumneavostră. Dar poate nu ne-ați remarcat, căci nu venim niciodată împreună", spune ea, privindu-mă în ochi, iar eu încuviințez supus, chiar crezând de-adevărat că așa ar putea fi. "Da, da, cam pe la ora trei dimineața...". Vânzătoarea râde, consimțind că nici nu mai contează de fapt, și ne zice un: "Păi, să mai treceți pe la noi", de toată frumusețea. Între timp, în magazin intrase și o fată blondă și foarte tânără, cu părul drept și dinții foarte mari, albi, ca o veveriță simpatică. Nici ea nu se grăbea să comande ceva. Doar stătea și se uita la noi, urmărindu-ne fiecare gest, amuzată. "Nu știu ce ați băut, dar vă stă foarte bine împreună", zice într-un târziu. "Da' chiar așa, voi sunteți împreună?..." Drept răspuns, îi întind punga de sărățele cu chimen. Fata ia una și o ronțăie atentă, cu dinții ei mari, închizând și ea ochii, în timp ce mestecă. "Mhm, foarte bune". "Ana, haaai odată! Sunt sigur c-ai uitat de țigări, nu-i așa?..." Unul dintre bărbați ieșise deja din mașină, pierzându-și răbdarea. Suntem amândoi în fața magazinului luminos, în răcoarea nopții, cu mâinile pline de punguțe transparente. Mă uit la această fată pe care o cheamă Ana, iar ea își coboară ochii, zâmbind cumva rușinată, apoi mă atinge pe umăr și-mi face "pa", cu toată mâna și degetele răsfirate. Mai stă o clipă întoarsă, de parcă ar mai vrea să zică ceva. Apoi urcă în mașină și rămâne pe bancheta din spate, privindu-mă.
Toată această întâmplare a durat aproximativ șapte minute. De când am intrat în magazin și până la plecarea taxiului. Nu mai mult. Îmbrățișarea și cele două atingeri - șase secunde. Șapte minute și șase secunde pot prețui, uneori, mai mult decât ani întregi din viața unui om. Chiar cred asta. De aceea m-am străduit să le las să existe "în sine", nestricate de imaginație, fără să cer de la ele nimic mai mult. Exact ceea ce s-a întâmplat și-am simțit. De obicei, când mă întorc acasă, prima dată mă spăl pe mâini. Așa m-am obișnuit de prin spitale, așa mi s-a poruncit. Acum, însă, prima pornire a fost să nu mă mai spăl pe mâna mea dreaptă. Să dorm, măcar în noaptea asta, cu palma aceea sub obraz. Apoi am stat puțin și-am hotărât să le spăl pe amândouă. Iar a doua zi, nu m-am mai gândit deloc la întâmplarea din magazin. Doar o păstram așa, inconștient, ca pe o stare de bine, refuzând s-o mai analizez sau să-mi fac vreo speranță. Abia spre seară, în timp ce lucram la calculator, au început să-mi răsune în minte propriile mele cuvinte de atunci: "Așa venim noi, pe la trei dimineața..." "Da, da, cam pe la trei. Așa venim ..." Dar, de data asta, eram prea obosit. M-am așezat în pat, apoi m-am gândit puțin: și totuși, dacă... Și iar m-am mai chinuit să mai lucrez. Nu mergea. În plus, nu aveam nici destulă apă plată în casă... Oh, uitasem, îmi trebuie și chibrituri. Da, și niște mâncare pentru motanul meu gri, ce doarme non-stop pe fotoliu... M-am îmbrăcat cu ceva mai îngrijit de data asta, recunosc. "Ar fi chiar prea de tot", îmi zic, și închid ușa pe din afară. "Da, ar fi chiar prea de tot", îmi repet mereu, mergând prin noapte, mai întâi în gând, apoi din ce în ce mai șoptit, aproape cu voce tare. "Ar fi chiar prea de tot..."
Ieșind dintre blocuri, ca să ajungi la magazin, trebuie să treci un bulevard larg, numit Compozitorilor. Neavând semafoare, pe timpul zilei poți aștepta chiar și minute întregi mulțimile de mașini, ca să îl poți traversa. Dar acum, la ora trei noaptea, era pustiu. Și totuși, am mai stat puțin.
N-am văzut-o de la început, căci nu era chiar în fața magazinului, ci puțin mai în stânga, șezând pe o bordură, cu picioarele ei lungi întinse în față, analizându-și atentă vârfurile ghetelor roșii. M-am dus chiar în dreptul ei, vis-à-vis, și am rămas acolo. Da, se uita la ghetele ei roșii. Apoi și-a ridicat privirea încet, bănuind ceva. Când m-a văzut, a scuturat din cap zâmbind, învolburându-și pletele castanii, apoi și-a lăsat capul în jos, până pe genunchi, mișcându-l într-o parte și alta, ca și cum ar nega că o asemenea nebunie chiar poate să se întâmple. Stătea acolo, pe bordură, și râdea din adânc, cu toată ființa. Părul castaniu atingea pământul.
(Reproduceri după picturi de FELIX AFTENE)