IN MEMORIAM: SZOBY CSEH - "După ce sfidezi moartea, viața e mai intensă"

Dia Radu
- A fost un bărbat frumos, luminos, îndrăgostit de viață. Măiestria sa în arta cascadoriei l-a transformat într-o mare vedetă a filmului românesc. Un campion al curajului, de care nu s-a despărțit nicio clipă, nici măcar atunci când a înțeles că nu-i mai e de folos. Cu regret imens pentru dispariția lui prematură și atât de dramatică, republicăm în paginile revistei, un interviu din vremea când Szoby încă zâmbea. Lupta cu boala a fost singura cascadorie în care a eșuat -

În mâini, pe crucea bisericii

- Aveți un nume care-mi stârnește curiozitatea. Unde v-ați născut?

- La Miercurea Ciuc, într-o familie de secui. Fa­mi­lia noastră are și blazon, un secui cu o sabie în mâ­nă și cu un cap de ceh înfipt în sabie, că nu degeaba am primit noi numele ăsta, de Cseh. Tata era director de bancă și, fiindcă ministrul de Finanțe de atunci îl plăcea foarte tare, ne tot mutam prin diverse orașe, ca să refacă situația financiară a băncilor. Ultima desti­nație a fost Brașovul.

- Acolo ați copilărit?

- Da, la Brașov am stat cel mai mult. M-a și marcat foarte puternic, a satisfăcut o anumită parte romantică din mine, o nevoie de aventură. Muntele era aproape, bastioanele și zidurile vechi - la o arun­că­tură de băț, le exploram când mi se trezea mie che­ful. Cel mai mult îmi plăcea seara, când fugeam la Bi­serica Neagră, să-l ajut pe un sas bătrân, cu un pi­cior de lemn, să tragă clopotele. Urcam juma' de oră până-n turn, ieșeam pe una din arcade și mergeam pe acoperiș până la cruce, ca să stau pe ea în mâini. Colegii lui tata de la bancă erau disperați: "Dom' di­rec­tor, iar e ăla mic pe biserică!"

- Se lăsa cu bătaie?

- Tata mă bătea în fiecare seară, când venea de la bancă, iar mama în fiecare dimineață, înainte să plece. Nu învățam nimic, eram o haimana. Alfabetul l-am învățat în clasa a treia, iar tabla înmulțirii niciodată. N-aveam timp de așa ceva. Îmi făcusem grădină zoologică în spatele băn­cii, într-o bucată de pădure încercuită cu gard de comuniști și considerată rezervă strategică. Strân­se­sem acolo patruzeci de porumbei, un pui de vulpe, o broască țestoasă, un pui de urs și nenumărați iepuri, câini și pisici. Pe care, evident, trebuia să îi hrănesc și nu mă ajuta nimeni să fac rost de mâncare. Eram ocupat, viață grea! Când să mai pui și mâna pe carte? (râde)

- Erați un copil fără stare.

- Despre mine se spunea că am un atavism motric, că semăn cu maimuța, pentru că am o coordonare fantastică a corpului. E-adevărat, am avut nevoie de mic de mișcare, de aventură, de spații largi. Ar fi fost perfect să mă nasc în Evul Mediu, acolo nu-ți trebuia decât onoare, curaj și înzestrare fizică. Dacă le aveai, le puteai tăia gâtul tuturor ălora care nu erau cum­secade. Și eu le cam aveam pe toate trei. Ba mai eram și nesupus, aveam o fire de justițiar, care m-a băgat în multe belele. Nu puteam dormi dacă nu îi pedepseam pe milițieni. Aveam boală mai ales pe unul, o javră pe­riculoasă. Joia, când servitoarele unguroaice se plim­bau pe Corso cu iubiții lor, fiindcă aveau și ele, bietele, liber de la stăpâni, nenorocitul ăsta alegea așa, câte-o pereche, pe băiat îl bătea de-l snopea și-l tri­mitea la secție, pe motiv că umblă cu cuțitul la picior (așa umblau secuii, că ăsta le era obiceiul!), iar pe ea o îndesa într-un gang și o viola. Am văzut cu ochii mei asta și m-a apucat o ură, că nu m-am lăsat până nu i-am copt una strașnică. Jegul ăsta de milițian avea ghereta chiar sub geamul meu. Și odată am coborât pe ornamentele de la bloc, el dormea, am încărcat pis­tolul-mitralieră și l-am legat cu sfoară de scaun. Apoi am mers și am sunat alarma. Milițianul a sărit în sus, scaunul a tras de trăgaci și el s-a împușcat în picior. Asta mi-am și dorit, recunosc. Dar m-a costat o școală de corecție. Și uite așa, la treisprezece ani, sudam sus pe macarale, fiindcă muncitorii veneau beți și nu se puteau urca. Devenisem un sclav. Iarna dormeam ca un câine, în nisipul cald de la turnătoria de fontă. De acolo m-am mutat la sculărie, unde eram pus să văd dacă șarja e gata. Eram tot timpul cu genele arse. Asta, până am intrat la liceu.

O genă războinică

- V-ați mai domolit pe urmă?

- Nț..., nici pe acolo nu mi-am găsit liniștea. Atâtea boacăne am făcut, că m-au transferat prin toate liceele din Brașov. Nu suportam nedreptățile și mă băgam mereu pentru câte unul, să-i țin partea. Voiam eu să fac dreptate cu forța. Într-o zi, unui nenorocit de profesor i-am scos dinții prin geam cu praștia. De aia am ajuns să termin la Liceul de Fete. Singurul loc în care mi-a plăcut. În fiecare zi mă mutam cu alta în bancă, ca să mai schimb decorul.

- Erați nesupus, nu glumă! Oare la mijloc să fi fost faimosul spirit de independență al ungurilor?

- Nu, că nu sunt toți așa. Eu am o genă mai războinică, în sensul bun. În mine sunt două lumi, că nici eu nu mă prea înțeleg. Pe de-o parte, mi-e milă de copiii amărâți, am grijă de handicapați, le dau bani bătrânilor și mă chinui să găsesc câte un loc de muncă pentru un orfan. De animale nu mai spun, mi-e o milă îngrozitoare. Dacă văd un viermișor uscat de soare, îl ud și-l duc în pământ. Sunt de-a dreptul patetic. Pe de altă parte, aș împușca în gură, de la un centimetru, toate javrele din politică. Înțelegi?

- Sunteți la curent cu ce se întâmplă pe scena politică?

- Până cu două săptămâni înainte de alegeri, am fost candidat pe listele PDL. Am renunțat, pentru că mi-am dat seama că n-or să mă țină nervii, să nu sar trei scaune, ca să le sparg fața unor nenorociți, când spun baliverne. I-aș fi bătut profesional, nu glumă! Am zis că mai bine mă retrag. Mama avea o vorbă: "Dumnezeu nu bate cu bățul". Mie îmi plăcea s-o completez: "Nu, Dumnezeu bate prin Szoby Cseh".

- Hahaha! Erați și golan, și venit din ungurime, n-ați avut și aversiuni naționaliste?

- Nu, că am crescut înconjurat și de români, și de unguri, și mi se părea că am de învățat și de la unii, și de la alții. Pe unguri i-am cunoscut bine, de mic. Îmi plăcea la ei caracterul, da', din păcate, uneori era dus până la prostie. Pentru onoare, secuiul scoate cuțitul și te taie. Am văzut doi frați omorându-se pentru o servitoare. Românii mă fascinau că aveau umor. Erau talentați, joviali, isteți, și le zbura spiritul.

"Cascadoria a fost viața mea"

- Și la cascadorie cum ați ajuns?

- A venit vremea să dau la facultate și, cum nu excelam în alte compartimente intelectuale, am ales să dau la Educație Fizică. Din clasa a treia făceam gimnastică sportivă, știam volei, eram bun la înot, probele le-am luat cu 9,45. Dar deja prin anul trei am început să am probleme, fiindcă eram prea înalt. Eram foarte bun, foarte capabil, dar nu mă mai încadram, fizic, la atletism, la bara elastică atingeam deja pă­mân­tul. Noroc că au venit atunci la Institut să caute oa­meni pentru circ, pentru trupa lui Traian Ganea. Le "fugiseră" un zburător și-un trapezist în Austria. Am început să lucrez cu ei și într-o lună jumate am făcut mai mult decât făcuseră ceilalți în zece ani.

- Cum era viața de circ? Vă fascina?

- Nu mi-a plăcut! Numai circar să nu fii! Oamenii erau nefericiți, să-i fi văzut cum mâncau din conserve prin cabină și nu visau decât să dea șpagă marelui Iosefini, să-i mai scoată prin Occident, să mai câștige un bănuț. Era o sectă închisă circul. Numai oameni cu două clase, care se căsătoreau între ei. Pe mine, bătrânii voiau să mă însoare cu una, Aurica. Dacă o luam, îmi promiseseră și mașină. Dar acum, să-mi fie iertat, la circ nu erau decât două categorii de femei: curve și fete mari. Iar Aurica, după ce că era fată mare, mai era și cu mult mai bătrână. Simțeam că mă sufoc dacă mai rămân mult pe-acolo. Norocul meu e că, în ultimul an de facultate, au venit să caute cascadori pentru filmul "Dacii" și la Facultatea de Sport, și la circ. Pe mine m-au găsit în ambele părți.

- Și v-a plăcut cascadoria, dacă e să judec după câți ani din viață i-ați dedicat.

- Cascadoria a fost viața mea. M-am simțit foarte bine în film, deși nu m-am îm­bo­gățit din asta. Din contră, la filmul "Dacii", am făcut o foame extraordinară. Habar nu aveam că banii or să intre abia după luni de zile. Ne era așa de foame, că mâncam corcodușe cu lapte bătut. Dar era exact ce mi se potrivea ca fire. Ce învățasem în facultate mă ajuta foarte tare să-mi elaborez tehnicile de mișcare. De­venisem atât de bun, că la Buftea, unde mă anga­ja­seră, s-a inventat pentru mine postul de consilier de lupte. Și, deși nu aveam niciun fel de tradiție, în trei ani i-am făcut pe români cei mai mari cascadori din lume.

Miliarde de scrisori

- Din '73 începând, ați strâns în palmares premii de cascadorie de peste tot din Europa: Viena, Paris, Ber­lin. Înainte de căderea regimului comunist, stră­inii se băteau pe dvs. să le regizați luptele în filme. Cum ați ajuns să fiți atât de solicitat?

- Nu era altul mai bun. Am foarte multe invenții în premieră mondială în cascadorie. Eu am inventat tram­bulina elastică, pentru redarea efectului de ex­plozie, trăgătoarea, folosită în căderile cu calul, un dis­pozitiv de aruncare a oamenilor din poziții statice, cablurile pentru redarea spectaculoasă a efectelor de împușcături și explozii, și țarcul pentru filmări de lupte, în cadru strâns. În "Dacii", am făcut pentru prima oară căzături de la înălțime și căzături cu calul. În filmul "Mihai Viteazul", am depășit recordul mon­dial, executând o cădere de la 13 metri, fără nicio pro­tec­ție la aterizare. În '76, am mai filmat o căzătură de la 37 de metri, cu spatele în jos, la furnalul de la Cop­șa Mică, iar șase ani mai târziu, am făcut o săritură de la 80 de metri cu mașina, în Marea Nordului. Prin­tre cele mai spectaculoase sunt însă cele pe care le fă­ceam când îl jucam pe Buză de Iepure, în filmele cu Mărgelatu'. Unele dintre ele sunt considerate recor­duri mondiale: o săritură cu calul prin geam, o cădere pe spate cu calul, într-o prăpastie de peste 70 de metri. Le-am luat mințile străinilor! Primeam miliarde de scrisori din Occident, de la puști care mă admirau, dar n-am citit niciuna, recunosc. Unii voiau să mă facă actor în străinătate, dar mi s-au pus prea multe piedici. Era o gelozie îngrozitoare în breasla noastră. Nu-mi dădeau voie să plec, dar nici nu mă plăteau prea bine. Se foloseau cu toții de mine, le eram indis­pen­sabil. Eu eram bun aici, în România, să păs­trez ave­rea asta la nivel local.

- De când n-ați mai făcut film?

- Ultimul film l-am fă­cut în '87, și apoi n-am mai făcut, că m-am scâr­bit: n-am câștigat ni­cio­dată nimic, toți pro­fitau de pe urma mea. Nu-s pre­tențios, sunt extrem de modest și lucram de plă­cere. Dar îmi cunosc, to­tuși, valoarea. Eu îmi ris­cam viața ca unii să de­vină vedete, și ei își bă­teau joc. În '92, am mai încercat să fac un film, în regim particular, dar am fost atât de sabotat, de n-am reușit să filmez de­cât cinci episoade. Cert e că n-am câștigat niciun ban. Ba a trebuit să-mi vând apartamentul din Uni­rii, să-mi plătesc ulti­mii ac­tori. Și asta mi-a pus ca­pac!

Băutură la concurs

- Poți renunța așa, din orgoliu, la meseria vieții tale? Nu v-a apucat disperarea?

- De supărare, am tras-o pe băutură ca la concurs, vreo opt ani de zile. Noi, bărbații, suntem făcuți să trăim vreo 45-50 de ani. Restul e un adaos aiurea. Am simțit cumva că s-a terminat totul atunci. Fiind secui, rezist bine la alcool, niciodată nu m-am îmbătat. De aia ajunsesem să beau zilnic câte 4-5 kile de vodcă. Beam și noaptea. În casă, ca la orice al­coolic, existau peste tot ascunse cutii mici de Scandic. Aveam pusă una și deasupra, la bec. Dacă rămâneam fără, mă tăvăleam pe jos, îmi venea să bag cuțitul în mine. Familia, îngrijorată, m-a dus la doctor, unde mi s-a spus că mai am o lună de trăit. Murise nea Vali, colegul meu de pahar, iar celă­lalt prieten cu care beam dăduse și el colțul, nu de mult. Ce să mai? Îmi venea rândul! Aveam ciroză în ulti­mul stadiu, cu varice esofagiene. Și am stat de vorbă cu Dumnezeu, îmi părea rău că am ajuns în halul ăsta. Am zis: "Doamne, ce mi-a plăcut mie mai mult și mai mult în viață? Mi-a plăcut să lupt." "Ei, atunci, uite un nou proiect de luptă. Fă-l pe Szoby Cseh mai tare și mai frumos decât înainte!". Am intrat trei zile la dezin­toxicare, că altfel aș fi mu­rit. Și apoi am venit acasă și am început să mă antrenez. Cu Dumnezeu, cu sport, captând mereu energii bune, am scos boala din mine. Când m-am dus la control, doc­torul a zis: "Hopa, băi, a căzut din fi­catul tău un ciot și a apărut ceva nou." La o lună jumate, eram alt om, cu ficatul complet refăcut. Cred că Dumnezeu mă iubește foarte tare, prea m-a salvat de multe ori. După o fractură de bază de craniu, eu am lipsă unda Q, unda specifică encefalo­gramei. Când n-o ai, ești mort! Eu n-o mai am, dar nu m-am sonat. Recunosc, însă, că am în mine o răutate. Parcă sunt mai rău ca altă­dată, îmi vine să-i extermin pe toți. Cred că ăsta e motorul vieții mele.

- Și totuși, în mod paradoxal, interesele dvs. actuale se învârt în jurul centrului "Gla­diatorul", care se ocupă de reabilitarea copiilor cu handicap. Cum se conjugă răutatea de care vorbiți cu faptele de binefacere?

- După ce m-am refăcut din alcoolism, mi-a venit ideea unui proiect care să rezolve problema delincvenței juvenile, nu tratând efectul, ci folosind chiar această forță criminală care zace în copii. Am știut că pot să-l fac, pentru că sunt puternic și am trecut prin multe. Dar, din diverse motive tehnice și din lipsă de sprijin, n-am reușit să-l pun pe picioare decât acum patru ani. Ce fac, concret? Lucrez cu instinctul de supraviețuire. Pariul meu este că cei mai răi pot deveni cei mai buni, pentru că au o forță de luptă enormă. Ener­gia rea, criminală, dacă o ai, nu se consumă nicio­dată prin sport (o spun din experiență), dar poate fi di­rec­ționată pozitiv. Violența se poate transforma în ini­ția­tivă și putere de muncă. Nu cred în copiii foar­te cu­minți. Ăla care nu-și rupe măcar o dată panta­lonii n-o să facă nimic în viață.

"Și cel mai sălbatic animal se îndoaie la dragoste"

- Cum ați descoperit metoda asta?

- Ideea mi-a venit privind animalele. Am cunoscut odată un preot catolic la Miercurea Ciuc, un om sfânt, care se înțelegea într-un fel anume cu animalele. Avea un urs care venea blând, după el, la piață. Într-o zi, l-am văzut ți­nând în brațe o pisică săl­batică. Am în­țeles că și cel mai săl­batic animal se îndoaie la dragoste. Asta e metoda pe care o aplic și la copiii cu han­dicap. Reac­țio­nează toți la emoție po­zitivă, la mângâieri și atin­geri. Pe unii i-am lu­at când încă umblau în patru labe și fă­ceau pe ei, iar acum sunt în stare să facă acro­bații, arte mar­țiale, sunt competitivi în concursuri și au devenit sociabili.

- Să vorbim puțin și despre dragoste. Ați fost căsătorit cu actrița Ioana Bulcă, una din frumusețile Bucu­reș­tiu­lui anilor '70.

- Da, am cunos­cut-o la filmările pentru "Mihai Viteazul", era foarte în vogă atunci. În film, o juca pe Doamna Stanca. Eu eram un pro­vincial nepriceput cu fe­meile. M-am dus pentru 60 de minute la ea și a durat șase ani ca să scap. Din șase ani, cât am fost căsătoriți, am stat doar vreo trei împreună, fiindcă fugeam încontinuu. Era ego­centristă, geloasă, nu puteam face nimic. Într-o zi, când treceam pe lângă Liceul "Dante Alighieri", am văzut-o pe actuala soție, care mi s-a părut cea mai fru­moasă de pe pământ. Nu mai văzusem așa o fru­musețe, credeam că nici nu există. Am mai venit și a doua zi, iar a treia zi deja am furat-o. Eram mai mare ca ea cu treisprezece ani și încă însurat, nu știu cum de mi-au dat-o părinții ei. Până la urmă, după vreo doi ani, am reușit să divorțez și a doua zi m-am că­sătorit cu ea. Mi-a făcut și doi băieți foarte frumoși. A fost o iubire foarte mare între noi, o pasiune nebună, deși eu i-am cam distrus nervii și viața. Eram prea orgolios, nu ascultam de nimeni și ea n-avea ce să-mi facă. Plecam des în străinătate, era îngrozitor să stai acasă cu doi copii, fără să știi dacă ți se mai întoarce sau nu bărbatul.

"Știu precis că Dumnezeu există. Nu mi-e frică de nimic"

- Mai umblă vorba că erați și mare crai.

- Un bărbat e altfel, nu-i ca o femeie. Câtă crea­tivitate poți să ai, dacă ai cunoscut o singură muiere? Pe mine mă fascinează enorm femeia, de la cum are curbura la nas sau cum îi cade o șuviță de păr, până la cum clipește când facem dragoste. Și eu mă și pri­cep s-o pun în valoare. O cultiv ca pe o plantă, de nu mai găsește ea în viața ei unul ca mine, cu atâta bun simț și atâta fantezie. În relația cu femeile, am avut niște simțuri în plus. Și ele au apreciat mereu asta. Însă ce-mi place cel mai mult la o femeie e că, la ea, toate sunt latente. Nici ea nu se cunoaște și, dacă ai talent, ca mine, să îi descoperi darurile ascunse, înflo­rește și te face cel mai fericit om din lume. Bărbații care-și urmăresc propria plăcere sunt niște imbecili. Trebuie să urmărești să-i dai ei plăcere, s-o faci pe ea fericită și atunci ți se întorc toate, de înnebunești. Extraordinar e că uneori nici nu-i nevoie să te culci cu ea. Poți să-i oferi toate lucrurile astea, chiar fără s-o atingi. Și atunci dragostea e teribilă, îngrozitoare, po­sedantă. Nu mi-e frică de moarte, dar mă gândesc cu tristețe la faptul că sigur nu-s gagici pe Dincolo. Ce plictiseală trebuie să fie! Ce ne-am face noi, băr­bații, fără ele, fără aprecierea lor? Hai să recu­noaș­tem că ăsta e secretul. Prin ele ne ridicăm și ne coborâm. Nu există o singură femeie pe lumea asta să-ți dea măsura, dar toate femeile pe care le-ai iubit vreodată, ele îți dau măsura. De aia fac ceea ce fac, deși nu prea vreau să recunosc. Sunt o javră!

- Spuneți că nu vă temeți de moarte. Cum ați învins frica asta? De la o vârstă, toți se confruntă cu ea, chiar dacă nu recunosc.

- Nu mi-e frică de moarte, pentru că am dat ochii cu ea de foarte multe ori. După ce sfidezi moartea, viața e mai intensă. Eu sunt agresiv față de momentul morții. Îmi zic: "Ce mama dracului, asta e toată viața? Nu se poate! Mai am ceva de spus". Se revoltă în mine o parte care vrea să trăiască. Dar nu merită să trăiești nicio secundă dacă nu faci ceva, dacă nu lași ceva în urmă. Doar ca să fii consumator nu merită. De fiecare dată când am trecut pe lângă moarte, s-a mai declanșat în mine încă o porție mare de crea­ti­vitate. În rest, fiindcă știu precis că Dumnezeu există, nu mi-e frică de nimic.

- Cum ați câștigat certitudinea asta?

- Un naturalist francez a zis odată: "Dați-mi ari­pa unui fluture și vă demonstrez existența lui Dum­ne­zeu". Pe Dumnezeu l-am găsit prin animale. Am avut un corb odată, mă iubea atât de mult, încât simțeam, clar, că mă iubește prin el Dumnezeu. Animalele sunt foarte pure, ele sunt oglinda lui Dumnezeu. La biserică nu merg decât rar. Sunt foarte multe energii acolo, care mă distrag de la rugăciune. Cel mai tare mă încurcă chiar preotul și babele care se izbesc cu capul de pământ. Și nici nu mă rog în genunchi lângă pat, seara la culcare, cum ar trebui. Mă rog, ca o jigodie, numai când e pericol mare. Am avut perioade când n-am avut curajul să merg la biserică și am sim­țit că și Dumnezeu s-a depărtat de mine. Era atunci când beam enorm și când mai exageram cu femeile. Dar Dumnezeu e pentru mine un partener, nu fac nimic fără El. Mă iubește tare și, când o iau razna, îmi mai dă și câte o palmă îngrozitoare, să-mi vină mintea la cap. Acum Îl văd peste tot în jurul meu, Îl am tot timpul în gând. Legătura cu El e fantastică. Îi înțeleg pe marii pustnici. Dacă începi să-L simți, nu te plictisești niciodată!