Parfum de frescă
- Pictorii visează, de obicei, să aștearnă culori pe pânza unui tablou. Dumneavoastră pictați pereți. Cum s-a născut această pasiune, cumva, ciudată?
- M-am îndrăgostit de fresce atunci când am văzut prima oară extraordinarele picturi din bisericile vechi, sârbești. În mod deosebit, m-a impresionat un detaliu de portret bizantin, de secol XIV. Nu-mi venea să cred că așa ceva poate exista într-o biserică. De atunci am început să caut pictura religioasă. Visam cu înfrigurare să pictez și eu fresce, deși habar nu aveam ce sunt, dar citeam "Agonie și extaz", a lui Irving Stone, citeam viețile marilor pictori, citeam... Apoi am început să tot dau examen la Institutul "N. Grigorescu", la Secția de Artă Monumentală. N-am intrat din prima, am încercat de câteva ori, dar nu m-am descurajat, că pe atunci se dădeau multe examene. Aveam baftă să cad mereu primul sau al doilea. Pesemne că nu era momentul. Pe urmă a venit și clipa mea, pasul decisiv. Domnul Nicolae Sava, unul dintre cei mai mari muraliști ai țării, expert UNESCO, m-a solicitat să intru la el, ucenic la o biserică din Pitești. Am plecat din București cu noaptea în cap. Când am intrat în biserica din Pitești, era ora șapte jumătate. Și de cum am intrat, am simțit acolo mirosul de var, amestecat cu aerul dimineții și cu mireasma de frescă prospătă. Nu îl mai simțisem în viața mea și, totuși, mirosul acela îmi aducea aminte de ceva pe care îl uitasem. Și mai era și mirosul de tămâie... Varul, câlții și tămâia mirosind toate într-o aromă ireală, ca de pe o altă lume. În biserică era întuneric și, într-un colț, o băbuță făcea mirulețe - mici bucăți de pânză impregnate cu mir, pe care le punea cu gesturi liniștite în coșulețe, pentru credincioși. Profesorul nu era acolo, dar m-a întâmpinat un alt ucenic. Am fost pus direct la treabă. Și m-am simțit imediat acasă. Undeva unde voiam să ajung demult. Maestrul Sava mi-a explicat ce aveam de făcut. El era așa, un tip mai repezit și tinerel, pe vremea aia. M-a pus să sclivisesc o bucată de frescă, pe care urma el s-o picteze. Eu, învățat ca pe șantierele de construcții nereligioase pe care mai lucrasem, am migălit la bucata aceea vreo trei ore. Acum aș face-o într-o jumătate de oră. Dar mirosea atât de frumos fresca aia, că mă îndrăgostisem de ea. Pe urmă, eu tot îl întrebam pe profesor când mă învață să pun și culorile. "Lasă, că ai să vezi tu!" - mă amâna Nicolae Sava. Și atunci, într-o seară, m-am întors în biserica goală. Și mi-am făcut o porțiune de frescă și am început să pictez cu culorile maestrului. Curiozitatea. Eram înnebunit să aflu. Am lucrat cu înfrigurare noaptea întreagă și am făcut o frescă frumoasă, cu Maica Domnului cu Pruncul. Dimineața, a venit preotul: "Ce frumoasă pictură!". Dar eu am luat șpaclul s-o distrug. Mă gândeam că nu-i frumos să vină maestrul și să vadă cum mă laudă pe mine părintele, după doar două zile de ucenicie. Am dat-o jos imediat. "Nu-i spuneți maestrului, părinte, că mă dă afară din șantier!". Dar de atunci, bucuria de a vedea cum se nasc sfinții sub mâna mea nu m-a mai părăsit niciodată.
- Cum v-ați continuat ucenicia?
- Pe urmă am trecut la altă biserică, tot din Pitești. Am lucrat mult, dar mi-a plăcut și acolo, nu m-aș mai fi dat dus. Era și o atmosferă aparte: lucram și iarna, și țineam și posturi. Cam leșinam de foame după atâta post, dar nu mă lăsam. Acolo am învățat tehnica bună a frescei. Maestrul Sava ținea la tehnicile vechi, pe care le știa și el de la alți maeștri de dinaintea lui. Lucruri care azi nu se mai fac sau se fac de mântuială. Iar maestrul Sava lucra doar doi metri pătrați pe zi, dar aceia erau bine făcuți! Și mai și eram plătit onorabil, dar nu pentru bani mă duceam eu acolo, ci ca să îmi fac învățătura. Îmi amintesc cum, odată, maestrul a venit cu o carte. Se numea Erminia picturii bizantine, scrisă acum câteva sute de ani. Era manualul de căpătâi al oricărui pictor de biserici. Și am început s-o citesc zi și noapte și să experimentez tot ce era scris acolo. Mai ales rețete. Toată ziua eram cu fiertul pe aragaz, pe foc, în cenușă fierbinte, numai ca să aflu. Citeam și încercam o grămadă de rețete. Și maestrul îmi zice: "Măi, Mihăiță, cei mai mulți dintre pictori se uită în cartea asta numai la poze. Puțini o citesc, dar și mai puțini experimentează ce scrie în ea, cum faci tu". A fost o mare șansă pentru mine să învăț după Erminie, dar și după alte cărți vechi, din perioada Renașterii. Pe urmă am făcut multă restaurare. Așa pricepi mai bine cum lucrau zugravii din vechime. Am lucrat la Curtea de Argeș. Puteai să vezi pictura din secolul XIV-lea așa, la centimetru, și să o buchisești. Cu Sava am mai lucrat la Biserica Mărcuța, și la Biserica Elefterie, din cartierul Cotroceni. Am învățat enorm de la cei vechi.
La vânătoare de absolut
- Există și azi secrete ale meseriei de pictor de biserici?
- Cum să nu? Nici azi maeștrii nu-și arată tainele ucenicilor, până la capăt. Unele subtilități sunt păstrate exact ca în vechime. Așa că, o parte din secretele culorilor și ale tehnicilor trebuie să le prinzi pe furiș. E ca o vânătoare de absolut.
- Dacă tot vorbim de secrete, știu că dvs. stăpâniți o tehnică foarte veche: pictura cu ceară. Povestiți-ne despre ea, vă rog.
- Pictura cu ceară este foarte, foarte veche. Iar rezistența ei în timp este extraordinar de mare. Ceara, fiind un produs al albinei, are proprietăți miraculoase chiar și în pictură. Și la Pompei s-au găsit panouri de lemn pictate cu ceară. Dar ceara se poate picta și pe zid, pe metal. Se poate picta cu ceară chiar și pe lemn, direct, fără grunduiri speciale. Această tehnică veche, pierdută din păcate, a rămas scrisă, totuși. Dar chiar dacă o citești, nu înțelegi bine formulele culorilor. Eu cred că am reușit, dar îmi păstrez, totuși, secretul până ce voi face niște tuburi cu culori de ceară.
- Dar despre secretele frescelor ce puteți povesti?
- Vorba profesorului meu, Ion Grigore: "Îți pot povesti totul într-o jumătate de oră, și o viață întreagă tot o să înveți!". La fresca bizantină, fresca din bisericile noastre, baza e varul vechi, din piatră bună. Var vechi de șapte ani, iar piatră bună înseamnă să fie dintr-o piatră curată de calcar. Așa se poate lucra cu el bine. Pe urmă, varul ud se bate într-un troc, până se face ca frișca, în timp ce i se adaugă câlți, în șapte-opt straturi, pe post de liant. În vechime, în loc de câlți se puneau frunze uscate. Iar secretul frescei e umezirea bună a peretelui. Sigur, toate-s importante. Și udatul pereților, și câlțiul, și cât de vechi e varul, și sclivisitul frescei, și ce culori folosești. Că nu poți folosi orice culoare.
- Ce culori sunt bune ca să pictezi îngeri și sfinți?
- Numai culori din oxizi de metal sau culori de pământ. Așa cum e albastrul de cobalt, de pildă, una dintre cele mai prețioase culori în ziua de azi. Albastrul de cobalt poate înlocui acel vestit lapis lazuli, care este foarte scump.
- Cum se făcea o culoare din această piatră semiprețioasă?
- Se pisa. Dar închipuiți-vă, să pictezi o biserică întreagă cu lapis lazuli! Era o avere uriașă. Cu lapis lazuli s-au pictat numai icoane mici. În Italia își permiteau. Fra Angelico folosește acel albastru extraordinar în picturile sale. Există și culori vegetale, și animale, mai ales negrurile: de stejar, de os, negru ivoriu, negru de viță, negru de nucă și negru de sâmbure de piersică. Se ard fără aer, în nisip, în cutii etanșe, și astfel se prefac în cărbune. Se mai numeau "cerneală de stejar". Peste cerneala de stejar se punea acel albastru uluitor, din lapis lazuli.
Un mister: albastrul de Voroneț
- Albastrul de Voroneț nu și-a exercitat magia asupra dvs.?
- Eu am lucrat la Voroneț, la paraclisul de iarnă al mânăstirii. A fost o luptă foarte grea pentru mine. E greu să lucrezi lângă un monument de o valoare atât de mare. Riști ca ce faci tu acolo să iasă o caricatură. Am făcut mii de portrete, toate numai scene mici. Cu albastrul a fost mai greu. Maicile voiau un albastru care să semene foarte bine cu albastrul de Voroneț. N-aveam cum să-l fac, și am început să caut și să tot caut și tot nu găseam albastrul pe care-l voiau. Dar într-o zi, mi-am luat inima-n dinți și m-am întors la învățătura mea de pe atâtea șantiere unde preparasem culorile. Eram priceput la echilibrat culorile. Mi-am adus aminte de lecțiile de pe șantier și m-am apucat să fac culoarea după capul meu. Mi-am dat seama că la mijloc era un oxid de cupru foarte rezistent la intemperii și la var. M-am dus și am stat în biserică cumințel, și am adăugat, și am tot amestecat, și am pus. Albastrul de Voroneț strălucește cel mai bine în arborele lui Iesei. Am băgat mâna în culoare, așa, toată palma, și am lăsat-o să se zvânte, că și pe perete albastrul acela era zvântat de 400-500 de ani. Pe urmă am pus mâna pe monument unde era colorat cu albastru, și mâna mea a dispărut. Nu se mai vedea. Era aceeași culoare. Maicile au crezut că am luat albastrul de Voroneț de pe zidurile vechi, direct pe mână.
- Pentru paraclisul de iarnă de la Voroneț ați primit "Premiul pentru Artă Murală" al Uniunii Artiștilor Plastici.
- Așa e. Dar primul premiu al Uniunii l-am primit pentru ceea ce lucrasem la Putna. Culmea e că aceste două mânăstiri, se știe din istorie, au fost într-un fel de concurență, "dulce" să-i zic. Prima dată am pictat la Putna un paraclis la Părintele Pavel, Dumnezeu să-l odihnească!, un mare călugăr. Am început în 1994, am terminat în '97-'98, și m-am apucat după aceea de Voroneț.
Sunete îngerești
- Și la Putna v-ați luptat cu culorile?
- La Putna am avut o probă foarte grea, duhovnicească. Acolo era o liniște cum nu prea o găsești. Locul se afla la 7-8 kilometri de Putna, un schit condus de Părintele Pavel. Era atât de liniște, încât auzeai cu adevărat zborul păsărilor. Chiar și când lucram în biserică auzeam când trecea o pasăre mică, o vrabie, se auzea fâlfâitul aripilor, așa era de liniște. Dar în liniștea aia, toate gândurile grozave se năpustesc peste tine, îți vin în minte, mai ales când lucrezi la lumină de zi. N-aveam lumină electrică, doar lumânări. Abia după ce s-a terminat pictura, au băgat curent electric. Am lucrat cum se lucra pe vremuri, la lumina de-afară, care pătrundea prin ferestruici. Până atunci, eu nu avusesem o experiență adevărată de rugăciune și de participare la slujbe. Și acolo, slujbele începeau de la două-trei dimineața. Începeau cu Utrenia și se terminau cu Sfânta Liturghie, zilnic. Program ca în Muntele Athos, cum este și acum. Și încă din prima zi, părintele Pavel mi-a spus: "Dacă puteți să participați și dvs. la slujbă, dis-de-dimineață, îi spunem părintelui Spiridon și el vă trezește". Și mă trezeau cu o formulă specială. Părintele venea, bătea la ușă și spunea: "Pentru rugăciunile Sfinților noștri Părinți. Doamne Iisuse Hristoase. Amin!" Săream drept în picioare, dădeam cu puțină apă pe față și, fie că ploua, fie că ningea, eu trebuia să mă duc la biserică. Și acolo, dimineață la ora cinci, în genunchi, stăteam și ascultam Sfânta Liturghie. Dura o oră, o oră și jumătate, pe urmă era masa, și de la masă, mergeam direct la lucru. Dar rugăciunile acelea în genunchi, cântecele călugărilor, adunarea minții în liniștea aceea deplină, toate m-au apropiat de profunzimile duhovnicești. Imaginați-vă: să te întâlnești zi de zi cu tine însuți și cu Liturghia, dis-de-dimineață, în liniștea aceea care ocrotea schitul, atât de intensă și clară, încât începusem s-o aud ca pe un sunet aparte: un sunet îngeresc.
Icoanele înviate
- V-a schimbat experiența aceea firea și sufletul?
- A fost o mare experiență, care mi s-a impus fără să vreau. Am acceptat postul de bunăvoie, de pildă. Habar n-aveam ce înseamnă. Și, mai eram și fumător. Asta, până când mi-a zis părintele, într-o zi: "Domnule profesor, dacă pictați un sfânt cu țigara în gură, eu vă dau voie să fumați!". Da, Putna a fost o lecție extraordinară pentru mine, despre cum să înveți să lupți cu tine însuți. Când începi să te descoperi pe tine în fața lui Dumnezeu, să te cercetezi, să stai de vorbă cu tine. Că noi prea ne raportăm mereu la ceilalți, nu și la noi înșine. Și astfel, uităm ades să ne mai vedem sufletul. Și trebuie să-ți vezi sufletul. Acolo, la Putna, am înțeles că trebuie să ai un duhovnic și tot acolo am descoperit că lumea există și altfel decât o știm noi, prinsă ca în vâltoarea fără de sfârșit a unei vieți încrâncenate. Există și o altă lume, există și altfel de conflicte, unele interioare, peste care coboară Dumnezeu, dar în care intervine și celălalt, Necuratul, care nu ar vrea ca eu să pictez o biserică cu atâta devotament. Dar Dumnezeu te ajută să ieși din ele. Nu sunt habotnic, nu fac metanii, dar la Putna am învățat că dacă te duci la biserică, trebuie să te rogi, nu te duci doar de formă. Pentru că există legătura asta, pe care noi o pierdem în timp: legătura directă cu Dumnezeu. Asta-i o lecție care mi-a ajutat foarte tare.
- Cereți și astăzi ajutorul lui Dumnezeu? O faceți mereu înainte de lucru?
- Eu nu pot să-i spun nici măcar unui copil să picteze icoane, fără să se roage. Cere-i lui Dumnezeu ajutor în ce faci. Că fără el nu îți iese nimic. Nici mie nu-mi ies lucrurile fără rugăciune. Uneori, nu îmi aduc aminte de o formulă așa de simplă. Și după ce cer ajutor lui Dumnezeu, toate încep să iasă la vedere, să se lumineze. Că nu ești numai tu stăpânul lumii tale. Mâna ți-e învățată și exersată îndelung, dar uneori, pe căi nebănuite, poți să le uiți pe toate. Dacă vrea Dumnezeu, ți le șterge El pe toate, așa. Și nu mai faci nimic. Te uiți la lemnul gol, pui culoare, că știi toate lecțiile, poleitură, tot, apoi începi să lucrezi și nu iese nimic. Iar altă dată, iese din prima. Au pățit-o înaintea mea oameni mult mai învățați și cu mai multă credință ca mine. Așa că trebuie să ceri ajutorul lui Dumnezeu. Un exemplu în sensul acesta a fost icoana Maicii Domnului Prodromița, de la Muntele Athos, despre care se spune că a făcut-o un meșter român. Și meșterului nu-i ieșea icoana cu niciun chip. Dar atâta a plâns și s-a rugat Maicii Domnului, încât a doua zi, când a venit, icoana se făcuse deja. Era Nefăcută de mână omenească.
- S-au întâmplat și cu icoanele dvs. minuni?
- Ceva am trăit și eu, fără să fiu vrednic de o întâmplare așa de curată. Era în 1993, în apropierea Paștelui. Pe atunci, lucram la o catapeteasmă cu 55 de icoane mari. Lucram de ceva timp la ele, dar nu-mi plăcea cum ieșeau. Încă nu aveau lumina aceea pe care trebuie să o aibă orice icoană: o lumină ce răzbate de undeva din interior - sau poate de Dincolo. Am lucrat până în ultima clipă și am plecat foarte trist la Înviere, însoțit de un ucenic de-al meu. Ei, și când am venit, la vreo săptămână (era în Săptămâna Luminată), și am deschis ușa atelierului... Mai întâi m-a întâmpinat întunericul. Un întuneric neschimbat și gros, așa cum îl știam. Icoanele mi le lăsasem aliniate toate cu fața în sus, la uscat. Și când m-am uitat înspre ele, am înlemnit: le-am văzut fără să aprind becul. Străluceau în întunericul atelierului. Aveau lumina aceea pe care eu o cătasem în zadar. Trecuse Învierea peste ele. Și, odată cu ea, un Înger cred că îmi atinsese, cu aripa sa, și icoanele mele...