O "meserie" pe cale de dispariție: Șamanismul

Florenta Oprisan
- În vreme ce lumea creștină populează tărâmul de dincolo cu îngeri și sfinți, la triburile primitive din Asia, Africa, Australia și Canada, legătura între pământ și cer, între universul naturii, al animalelor și al omului, e ținută, din timpuri străvechi, de către șamani. Dotați cu însușiri extrasenzoriale puternice, ei intră în transă și pornesc în călătorii către lumea spiritelor strămoșilor, pentru a afla răspuns la întrebări legate de greutățile vieții de pe pământ. Considerat multă vreme vrăjitorie, șamanismul e cercetat astăzi cu acribie, de psihiatri și neurologi, care văd în el un mijloc de vindecare a bolilor psihice și de lărgire a conștiinței -

O franțuzoaică, primul șaman occidental

Biografia Corinei Sombrun a fost, până la 40 de ani, remarcabilă. A copilărit în Burkina Faso, a făcut Conservatorul la Nisa, a întemeiat o școală de pian și a participat la montarea unor piese de teatru multime­dia. După tragedia morții prietenului ei, s-a mutat la Londra. În 1999, a acceptat să lucreze ca reporter al BBC World, pentru care a realizat un docu­mentar despre triburile ama­zo­nie­ne. Dar din 2001, parcursul vieții ei a luat o întorsătură de-a dreptul magică. Se afla în Mon­­golia, cu echipa de reporteri, printre cres­cătorii de iaci, la 15 ore de zbor de casă, și altele parcurse cu jeep-ul, prin stepele pustii, pentru a-l întâlni pe Balgir, șamanul locului, unul dintre puținii rămași, azi, în Mongolia. Aici o lăsăm pe Corine să-și retră­iască momentele care i-au schim­bat pentru totdeauna viața.
"I-am cerut lui Balgir permisiunea să înregistrez următorul lui ritual. Mi-a răspuns că riscă să supere spiritele, dar că le va întreba. Mi-a dat să cosesc iarbă pentru animalele lui, în timp ce el s-a întins la umbra unui copac. Am muncit până spre seară, până n-am mai putut de extenuare, și abia atunci, Balgir m-a anunțat că spiritele mi-au acceptat cererea... Mai târziu, după ce s-a lăsat întunericul, când abia începuse să-și bată toba ce-l însoțește de obicei în lumea spiritelor, s-a întâmplat ceva neprevăzut. Am simțit încet și irepresibil cum mă scufund în transă. Am început să tremur din tot corpul, nu știu cât a durat, apoi să aud un urlet înfiorător de lup, și imediat mi-am dat seama că urletul ieșea chiar din gura mea. Am simțit că am gheare, mi-am văzut înaintea ochilor nasul de animal... Simțeam mirosul fiecărui lucru din jurul meu cu o intensitate nouă. Senzația era a unei forțe inimaginabile. Balgir a întrerupt ritualul și a început să strige la Naraa, interpreta și însoțitoarea noastră. Era furios. Am înțeles pe urmă de ce. Îi reproșa că nu-i spusese nimic despre «darul» meu. Că ar fi trebuit să știe că sunt, la rândul meu, un șaman puternic, că puteam muri amândoi dacă spiritele noastre se întâlneau pe tărâmul invizibil. Când s-a mai liniștit, m-a chemat să mă așez lângă el și mi-a cerut să rămân în Mon­golia și să mă inițiez în arta udganilor, cum sunt nu­miți șamanii mongoli. Balgir era convins că sunt urmașa unui mare șaman din neamul lor. Să nu-ți cultivi un asemenea dar este, pentru ei, cel mai mare păcat. Am înțeles de la el că spiritele nu mă vor lăsa niciodată în pace, dacă nu-mi împlinesc destinul. La început, nici n-am vrut să aud, vă imaginați, apoi am simțit, pur și simplu, în viscere, că-mi refuzam ceva esențial. Balgir mi-a spus că inițierea va dura trei ani și, când am auzit, iarăși am dat în sinea mea înapoi. Apoi m-am trezit întrebând: «Dar dacă vin pe perioade de câteva luni, așa ar merge?». Și Balgir mi-a spus răspicat că da. Ei bine, m-am pomenit șaman la 40 de ani..."
În următorii ani, Corine s-a văzut cum nu și-a imaginat vreodată, în cos­tum de șaman și bătând în toba ritua­lică de vreo 10 kilograme, în transe ce durau ore bune. Cât timp călătorea în lumea spiri­telor, povestește că suferea și transformări fizice ex­traordi­nare: o putere inepuizabilă, dispariția senzației de spațiu și timp, depersonalizări și dia­loguri cu personaje din lumea spi­ritelor. A fost îndrumată în anii ce au urmat, opt la număr, de Enkhetuya, o fe­meie dintr-o comunitate nomadă (tsataan) de cres­cători de reni, de la granița cu Siberia. Despre femeia asta spune azi că a fost "cheia" vieții ei și că le leagă o telepatie stupefiantă. "Știa dinainte când urma să sosesc în Mongolia, am încercat chiar să o pă­că­lesc în câteva rânduri, dar n-am re­u­șit niciodată."

Transa șamanică în laborator

Când este întrebată cu ce se aseamănă din interior starea ei de transă, Corine spune, sigură pe ea: "E chiar mai clar ca la cinematograf. Plec într-o călă­torie cât se poate de limpede, sunt într-un vis intens din care îmi amintesc perfect fiecare detaliu. De cele mai multe ori, văd lângă mine un lup, totemul meu. Fiecare șaman are un totem, un spirit călăuzitor. El începe să urle și urletul lui mă îndrumă spre un fel de poartă, pe care trebuie să intru. Trec prin ea și mă pomenesc urlând la rândul meu și că mă transform în lup. Apoi, nu pot să descriu în cuvinte ce ur­mează: lucrurile le văd altfel, în esența lor, și nu cum apar vederii omenești. Spațiul și timpul dispar, culo­rile, lanțul de cauze și efecte, aparențele... totul se schim­bă. În această lume găsesc răspunsuri la între­bările cu care am plecat în călătoria interioară."
Povestea franțuzoaicei ajunsă șa­man s-a răspândit în lumea întreagă, in­terviurile ei au stârnit vâlvă. (A scris mai multe cărți în care își descrie ex­traordinara experiență. "Spiritele ste­pei" sau "Jurnalul ucenicei de șaman" sunt două dintre ele.) Împinși de cre­di­bi­litatea pe care le-a inspirat-o, oa­menii de știință s-au arătat interesați să afle ce se întâmplă în creierul ei, atunci când cade în transă. Așadar, cu toată bu­nă­vo­ința, învățând să intre în starea extatică cu puterea propriei voințe, fără ajutorul tobei, cu o mulțime de electrozi pe cap, ea s-a supus unor cercetări con­du­se de Pierre Ete­ve­non, specialist în imagistică cerebrală, fost director al Insti­tutului de Sănătate Publică al Franței, și de Pierre Flor-Henry, psihiatru la Alberta Hospital din Ed­mon­ton, Canada. Nicio patologie psihică nu i-a fost găsită înainte de începerea expe­rimentului propriu-zis. Corine Sombrun a fost decla­rată, așa cum era de așteptat, o persoană sănătoasă din punct de vedere mental. În schimb, atunci când a intrat în tran­să, electroence­fa­lo­gra­ma ei a luat-o, pur și simplu, raz­na! Gra­ficul, așa cum a fost prezentat pu­blicului la confe­rința TEDx, susți­nută de Corine la Paris acum doi ani, arăta "ca o psi­hoză generalizată". Me­di­cii nu mai vă­zuseră așa ceva pâ­nă a­tunci. Dr. Ete­venon a remarcat că înre­gis­trările unor crize de epilepsie, schi­zofrenie și ma­nia­cale, puse la un loc, nu ar fi dat naș­tere unei diagrame atât de "furtu­noase" ca aceea pe care aveau ocazia să o vadă în acel moment. Scanarea mag­netică, de ase­menea, pu­nea în evidență o "aprin­dere" simultană în toate zo­nele cerebrale. Pur și simplu, un delir electric, ceva de neimaginat și de nedescris se pe­trecea în creierul femeii. La conferința amintită, ce poate fi urmărită pe internet, Corine prezintă public graficul ieșit din co­mun al EEG-ului său și un fragment din înre­gis­trarea audio a urletului pe care îl produce în transă, înfiorător și imposibil de ascultat până la capăt...
Aceste experimente au arătat fără dubiu: Corine Sombrun dispune de o însușire ieșită din comun. Cât este de rară această însușire nu putem ști. Pe a ei, franțuzoaica a descoperit-o întâmplător, dar câți din­tre noi o au și nu o conștientizează? Starea ei modifi­cată de conștiință este doar un delir psihedelic, sau o călătorie reală într-un inconștient colectiv, ca acela de care vorbește Carl Gustav Jung ?

Șaman - carte de vizită

Într-un articol în care deplânge pierderea acestor tradiții extraordinare, antropologul și informaticianul Jason Godesky descrie șamanul ca fiind un produs fas­ci­nant al unei spiritualități foarte vii, pe care am pier­dut-o, din păcate, azi: "În societățile tribale, toată lu­mea aparține grupului, doar șamanul este un sin­guratic, un marginalizat, atins de aripa lumii de din­colo. El poate să vindece și, la fel de bine, poate să ucidă. Un personaj ambiguu, venerat și temut, ocolit, un străin pe vecie. Când «pleacă» în transă, bea «liana morții», ayahuasca, și un foc îi urcă pe șira spinării, până îi explodează în cap. Senzația este a celor mai vii și mai de neoprit coșmaruri, o expe­riență teribilă, căreia a învățat să-i supraviețuiască, pentru că așa i-au cerut spiritele. Șamanul nu alege, el este alesul."
Prima sinteză a practicilor mistice ale șamanilor a fost realizată de istoricul român al religiilor, Mircea Eliade, în cartea sa, "Tehnicile arhaice ale exta­zului". Tot el a extins denumirea de șaman, care în­seamnă "cel ce știe", de la triburile tunguse din Sibe­ria, la toți vracii tribali, din orice zonă, care acced în te­ritoriul spiritelor, pentru a obține răspunsuri la marile între­bări ale comunității lor. Șamanismul mai există azi doar în câteva locuri. Printre indigenii Americilor, în triburile Africii de Est, în Oceania, în Mongolia, Sibe­ria, China și Tibet, la inuiți, dar, în vremurile ne­cu­prinse de memorie, el a fost prezent peste tot în lume. Religia dacilor a fost foarte pro­babil una de tip șa­ma­nic, după cum transpare din prac­ticile solomo­na­rilor și tămăduitorilor cu ierburi din satele noastre vechi.
În ciuda diferențelor de zonă geografică, șama­nis­mul are un numitor comun. Viitorul vraci al tri­bului este ales după criterii speciale, trece printr-un sta­giu inițiatic dur și renunță la orice aspirație per­sonală. El învață să-și anuleze sinele și-și dedică via­ță comunității, ca mediator și călător între lumi. Că­lătoria "dincolo" o face într-o stare extatică indusă de mișcări și sunete sacadate, de plante și ciuperci halucinogene, tehnici deprinse cu greu, inaccesibile și chiar mortale pentru neinițiați. La revenirea din transă, aduce soluții de vindecare pentru cei sufe­rinzi sau previziuni în situațiile-limită prin care trece tribul - război, molimă, dezastre naturale. Pe lângă puterea supranaturală cu care este învestit, șamanul e și depozitul viu de înțelepciune al tri­bului, sfătuitorul lui în toate chestiunile practice ale vieții. De exem­plu, în triburile de culegători-vâ­nători din Kalahari, șamanul intră în transă și "vede " unde se află turmele sălbatice, pentru ca arcașii tribului să le poată lua ur­ma.

Șamanii vechi și noi

În anii '60, Carlos Castaneda, pe vremea aceea stu­dent la antropologie în California, scrie "Învăță­turile lui Don Juan Matus", o carte în stilul unui jurnal, în care relatează, etapă cu etapă, cum a fost inițiat în arta delirului vizionar de un în­țelept indian yaqui, cunoscător al unor re­țete secrete de poțiuni psihotrope. Cartea a avut un succes imens, a atras atenția către cultura populațiilor arhaice, până atunci considerate primitive și su­persti­țioase, și a ali­mentat dorința crescândă a occidentalilor de a descoperi valențe spi­rituale noi. Înțe­lep­ciunea tribală a devenit un mit la mare modă. A luat am­ploare neo-șama­nis­mul oc­cidental, cu puzderie de școli și doctrine new-age, care se autodefinesc cu termenul de "șama­nism". Însă străvechea cultură a șa­manilor a conti­nuat să moară, în ciuda acestui "reviriment". În ste­pele mongole și în Siberia, ei au fost decimați de co­muniști, apoi a intervenit un dușman mai puternic, insidios și implacabil - societatea modernă de con­sum, șamanismul turistic. Azi, la 3 mi­lioane de lo­cuitori pe care-i are Mon­golia, își mai practică știința ancestrală doar vreo 30 de vindecători, în timp ce multe mii de "șamani" de ocazie își oferă serviciile magice și leacurile turiștilor în căutare de exotism și panacee naturale. În Peru, la fel, valuri de turiști vin pentru un sejur în care în pachetul-standard este in­clusă întâlnirea cu un șaman și degustarea de ayahuasca, un preparat halu­cinogen cu ac­țiune intens psi­hotropă, folosit de vracii băș­tinași.
Dar un șaman adevărat nu ar trebui să ceară bani pentru vin­decările sale și nici să "că­lătorească" pen­tru străini. El aparține comunității lui, pentru care de altfel se și sacrifică. A acționa pe cont propriu în­seam­­nă decădere pentru el.
Americanul Michael Har­ner, un arheolog care s-a re­orien­tat către antropologie, du­pă ce a fost fascinat de prac­ticile extatice ale tribu­rilor nord-amazoniene, este autorul "bibliei" șa­manismului new-age, "Ca­lea șamanului: ghid de pu­tere și vindecare". Studii­le întreprinse de el în tribu­rile Conibo au scos șama­nis­­mul din manualele de istorie a credințelor reli­gioase, direct pe piața gene­roa­să a noii spiritualități a Vestului. Deși a contribuit mult la cunoașterea aca­de­mică a fenomenului, Harner a întemeiat și Fun­dația pentru studii șama­nice, care a înflorit ulterior din vânzarea de cărți și se­minarii care-și califică clienții să devină șamani. Au urmat altele și altele.
De ce sunt atât de atractive pentru occidentali aceste practici arhaice ? Pentru unii, sigur, ar putea furniza doar contextul perfect pentru consumul de droguri, însă, pentru cei mai mulți oameni, ele par să răspundă unei nevoi esențiale de comuniune pe care societățile moderne nu o mai satifac. "Lumea noas­tră hipertrofiază inteligența speculativă și ego-ul, în detrimentul inteligenței emoționale și al empatiei", spune Corine Sombrun.

Puterea minții noastre

În 1896, medicul american James R. Walker, ve­teran al Războiului Civil, a fost desemnat de guvern să intervină în rezervația indienilor oglala din Lakota Pine, unde făcea ravagii o epidemie de tuberculoză. "La început, i-am consi­derat pe șamanii care încer­cau să-i vindece pe bolnavi doar niște încurcă-lume și m-am gândit că prac­ticile lor primitive ar trebui terminate, cu orice mijloace. Pe urmă, m-am cal­mat și am început să le studiez ritua­lurile, fără preju­de­căți. Mi-am dat seama că, deși știau puține despre boala în sine și leacurile lor erau ineficiente, ritua­lurile erau impor­tante. Bolnavii nu aveau încredere în tratamentele noastre, dar se în­credeau total în puterea vracilor lor. Și această încre­dere îi ajuta să se vin­dece rapid de bolile curabile, iar dacă aveau boli grave, ca tuberculoza, suferința li se îmblânzea și, indiferent de consecințe, erau îm­păcați cu dezno­dământul. Am înțeles cât de mare este puterea minții umane și am decis să-i las pe șamani să-și desfășoare nestingheriți ritualurile."
Walker a lăsat un dosar al evoluției epidemiei, din care a rezultat că tratamentul medicinei clasice a avut rezultate neașteptat de puternice, când a fost aplicat, împreună cu ritualurile șamanilor. Un mare mister stă­tea în puterea minții umane și dr. Walker îl între­zărise. Au mai trecut de atunci multe zeci de ani, până ce acesta să fie cercetat, măsurat și botezat "placebo" sau autosugestie.
Iată o întâmplare relatată într-un interviu de Michael Harner, după ce a fost întrebat dacă, în ex­periențele lui șamanice, a fost vreodată martorul unui miracol:
"Una dintre elevele noastre, Carol Herkimer, participa împreună cu alți colegi la o ceremonie practicată în triburile de pe Amazon, dar și în Africa și Australia aborigenă. Se numește «barca spiritului» și reprezintă o călătorie colectivă a mai multor șa­mani, în scop de vindecare, o tehnică foarte pu­ter­nică. Foloseam o sală de dans închiriată pe Canal Street, în Manhattan. Ca toate sălile de dans, avea o podea bine lustruită și perfect finisată, iar noi trebuia să fim grijulii să nu o zgâriem, așa că stăteam cu toții pe niște perne puse pe jos. Carol se refăcea după un accident de mașină și era singura care nu se putea așeza, așa că stătea pe un scaun, cu picioare tubulare de metal. Am plecat în «călătorie», cum spunem noi, fiecare urmând să povestească ce văzuse. Când ne-am întors, Carol trecuse printr-un râu de foc, dar nu a trebuit să ne spună cu gura ei asta, pentru că vedeam deja ceva fum ieșind de sub scaunul ei. Ea nu se arsese, dar unul dintre picioarele de aluminiu ale scaunului pe care stătea făcuse, prin topire, o gaură în podea, atât de tare se încinsese. Proprietarii sălii au păstrat până azi acea urmă, ca pe vestigiul unei în­tâmplări miraculoase, dar, pentru mine, ce se în­tâm­plase acolo era ceva foarte obișnuit."