Brâncoveanu sau despre un alt fel de a face istorie

Cristian Curte
Nu știu de când, probabil din perioada comunistă, noi, românii, ne urâm cu patimă.

E bun, frumos și de dorit tot ceea ce au străinii. Ce avem noi e de aruncat, disprețuit, sau, în cel mai bun caz, de îmbunătățit. E aici un soi de boală lăuntrică, în măsură să ne paralizeze orice elan. E greu să faci ceva cu un om deznădăjduit, darămite cu un popor. Pentru un salt istoric ai nevoie de o detentă inte­rioară pe care ți-o poate da doar o sănătoasă mândrie na­țională. Mergeți în vestul Europei și veți vedea că popoa­rele de acolo se fălesc cu tot ce e al lor. Veți spune că au și de ce. Cu siguranță că au, dar avem și noi, dacă suntem cu luare-aminte.
Anul acesta, chiar pe 15 august, când în biserici se proslăvește Adormirea Maicii Domnului, se împlinesc trei veacuri de când Vodă Constantin Brâncoveanu a murit tăiat de turci la Constantinopol, împreună cu toți cei patru feciori ai săi. Despre el și despre jertfa sa nu am a vă spune foarte multe, pentru că veți citi în paginile acestui număr, un reportaj excepțional semnat de Ciprian Rus. Un singur fapt aș vrea să vă așez la inimă. Familia aceasta mare și sfântă a pierit într-un mod exemplar, așa cum nu a mai pierit în vremea sa niciun principe din Apusul la care privim mereu în genunchi. Brâncoveanu ar fi putut să-și negocieze salvarea, poate și parte din avere, dacă s-ar fi lepădat de creștinism. I-a promis-o sultanul, iar acest fapt e consemnat de către toți ambasadorii care au asistat la execuția sa. Mai mult decât atât, copilul său cel mai mic, Matei, care avea doar 16 ani, a și încercat acest lucru, dar tatăl său l-a oprit și l-a încurajat să-și dea viața pentru Hristos. Sub ochii lui!
Pe jertfa aceasta sublimă și grea de sens e așezată toată modernitatea noastră. Ea încununează moartea tuturor voievozilor noștri, care în Evul Mediu s-au luptat cu ce au putut, pentru a-și apăra pământul și neamul. Iar noi suntem moștenitorii lor. Fără ei, poate că nu am fi avut rezistența comunistă din munți și nici șiragul de sfinți ai închisorilor care-și așteaptă trecerea în sinaxare. E și acesta un fel de a face istorie, un fel de a rezista, sau, când nu se mai poate, de a muri drept și sfânt.
Iar de moartea și de sfințenia lor trebuie să fim mândri. Mândri că au fost români, carne din carnea acestui neam, care a știut să străpungă istoria, așezând-o în poala lui Dumnezeu.