Floarea de cimbrișor

Cititor Formula AS
Demult, demult, mi se pare că a trecut o veșnicie de atunci, citeam amân­doi, în același timp, aceeași carte.

Eram atât de în­drăgostiți, încât mi se părea că numai dacă petre­ceam tot timpul împreună puteam supraviețui iubirii imense care, parcă, ne seca de puteri și ne făcea să umblăm buimaci. Citeam întinși în patul camerei noastre studențești. El ținea cartea cu mâna dreaptă și cu stânga mă ținea pe mine, culcată pe umărul lui. Eu răsfoiam paginile, atunci când auzeam "Gata!", ori un "Îhî!". Citeam mai repede decât el și trebuia să aștept două, trei minute, până când primeam semnalul că pot întoarce foaia. Răgaz minunat, ca să închid ochii și să mă gândesc, cu bucurie, că sunt cea mai fericită femeie de pe pământ. Mă cuibăream și mai strâns lângă el, îmi puneam urechea în dreptul inimii lui și-o ascultam. Bătea parcă mai rar și mai grav decât a mea, care avea o bătaie mai săltăreață. Încercam să îmi potrivesc respirația după a lui, în speranța că și bătăile inimii mele se vor cuminți. "Mda!", zicea el serios și eu întorceam foaia și se lăsa iar liniștea, până când terminam o nouă pagină de citit. Și-apoi de la capăt, până ce cititul se topea în trupurile noastre care se apropiau tot mai mult. Așa au trecut zilele acelui prim an al căsniciei noastre. Cele mai frumoase, mi se pare, de până acum, când ne apropiem binișor de vârsta pensiei.
Dar, oricâți ani au trecut de atunci, mă întorc mereu cu drag la perioada aceea mirifică și încerc, măcar în gând, să o prelungesc și să-mi iau puteri din ea, ca să pot trece mai ușor peste zilele de acum. Nu trebuie să credeți că aș fi cine știe cât de oropsită de viață, sunt, probabil, una dintre sutele, miile, mi­lioa­nele de femei, care nu fac altceva decât să păzească bunul mers al familiei lor, în aceste vre­muri atât de amestecate și nesigure pe care le trăim.

Prietenii

La puțină vreme după ce-am împlinit un an de căsătorie, bărbatul meu a primit telefon de la un bun prieten, care îl chema în oraș, la o întâlnire. A fost o întâlnire cu băieții din vechiul lui grup de prieteni din perioada liceului, cei mai mulți ajunși și ei familiști. Întâlnirea s-a prelungit până aproape dimineața, și noaptea aceea a fost pentru mine un coșmar. L-am așteptat trează, n-am pus capul pe pernă nici măcar o clipă, mă uitam la ceas din cinci în cinci minute și mi se părea că acele lui au înțepenit. M-am chinuit să ascult toate zgomotele orașului, ca să prind pașii lui care urcau scara. În naivitatea mea, nu-mi puteam imagina cum e posibil să stea atâtea ceasuri cu niște colegi și să mă lase singură. Mi s-a părut că sunt trădată, părăsită, și eram geloasă pe timpul pe care el îl petrecea departe de casă, în compania altora. Voiam exclusivitate și nu înțelegeam să-l împart cu nimeni, nici măcar cu niște prieteni vechi din liceu. Tot felul de scenarii mi-au trecut prin cap și, deși știam că la acea întâlnire sunt doar bărbați, am suferit ca și cum aș fi fost înlocuită cu o altă femeie. Acum, după atâția ani care au trecut de la zilele acelea fierbinți, îmi dau seama cât de greșit am acționat și cât de naivă am fost. Sigur că totul pornea dintr-o mare dragoste, dar explicația aceasta nu m-a ajutat atunci deloc, ba chiar a pus sare pe rana care începuse să se deschidă. Dorința aceasta ne­bunească, de a-i controla toate mișcările și de a-l ține mereu lângă mine, a fost până la urmă tocmai ceea ce l-a înde­părtat și a transformat o bună parte din viața noastră, de fapt, pe a mea, într-o pândă perpe­tuă. Sufeream ca un câine ori de câte ori întârzia, mă sim­țeam înșelată de fiecare dată când el se vedea cu amicii lui, mi se părea că sunt furată și plângeam ceasuri în șir. Sigur că puteam figura ca un caz patologic pe lista oricărui doctor psihiatru. Acum vorbesc detașat despre acea pe­rioadă, pentru că m-am vindecat de boala urâtă a geloziei, căci tot gelozie se numește, chiar dacă la mijloc n-a fost o altă femeie.
Vindecarea a venit într-o noapte, în care l-am așteptat să se întoarcă acasă de la una din întâlnirile lui. M-a găsit plângând. Avea în mână o floare de cimbrișor, pe care o culesese venind spre casă, pentru a mi-o dărui. S-a uitat o vreme la mine și n-a zis nimic, apoi, cu o grijă deosebită și cu gesturi delicate, a cules de pe obrazul meu o lacrimă pe frunzele florii și, uitându-se drept în ochii mei, a sorbit-o încet, așa cum știam amândoi că a făcut un personaj dintr-o carte pe care o citisem împreună, în primul nostru an, când eu încercam să-mi modific respirația și bătăile inimii după ale lui. Aceasta a fost vraja care a spulberat toată negura dintre noi. Gestul acela, chiar dacă a fost imitat, luat din cărți, mi-a reamintit dintr-odată lucrurile profunde care ne leagă, și parcă mi-a deschis mintea și inima pentru totdeauna.
Acum ne apropiem de vârsta pensiei, și bărbatul meu iese la fel de des cu prietenii lui de-o viață. Îl aștept, pentru că știu că atunci când va ajunge acasă, vom citi iar împreună, în același timp, aceeași carte. A dragostei care vine de dincolo de întâmplările mărunte ale unei vieți, altfel, aproape obișnuite.

(A. V.)