Stefan Zweig aparține unei elite universale a spiritului și e în același timp un scriitor popular. La fel de citite acum, la 72 de ani după moarte, cum au fost și în timpul vieții, cărțile lui mereu reeditate și traduse în toată lumea plac noilor generații nu doar pentru farmecul lor muzeistic, ci și pentru modul empatic de a povesti, cu detalii de finețe, ambiguitățile psihicului. Scriitorul a știut ca puțini alții cum să facă perceptibile fantasmele, conflictele ascunse în inconștient și care erup la suprafață în interacțiunile dintre oameni, creând emoții violente. Pe lângă talentul de a descrie cu precizie modulațiile sentimentelor, Zweig are abilitatea de a menține tensiunea pe tot parcursul povestirii, de a-și face părtași cititorii la înțelegerea fiecăruia dintre personaje și, prin ele, la cunoașterea vastității sufletului omenesc. Fiindcă imersia în haosul psihic e o temă mereu actuală, prozele lui își păstrează modernitatea și puterea de a emoționa prin acuitatea observației și arta rafinată cu care avansează în înțelegerea angrenajelor misterioase ale instinctelor (nu degeaba celălalt mare vienez, Sigmund Freud, îi admira literatura). În toate genurile literare în care și-a exersat talentul - nuvele, teatru, biografii, eseu, memorialistică și acest unic roman pe care vi-l recomand azi - a dat opere cu posteritate bogată, care încă "țin".
Vă veți convinge citind Suflete zbuciumate, o poveste situată acum fix o sută de ani. Cadrul ei e Austro-Ungaria din 1914, văzută însă dinspre 1938, începutul Primului Război Mondial, privit din preajma izbucnirii Celui de-al Doilea. Demolarea mitului habsburgic, iluzoria lume a siguranței, cosmopolitismului și plăcerii de a trăi din La Belle Époque, căreia august 1914 îi dezlănțuie naufragiul, contribuie la răsucirea tragică a destinelor, dă o altă dimensiune existențelor. Drama îi are în centru pe tânărul locotenent Anton Hofmiller, încartiruit cu regimentul său într-un orășel unguresc, și pe Edith, fiica paralizată a celui mai bogat om din partea locului, falsul conte von Kekesfalva. Seducător fără voie, mânat doar de milă pentru fata estropiată, tânărul se vede prins în capcana pasiunii nebunești a lui Edith care își trăiește exaltat, isteric impulsurile erotice și iluzia că ar putea fi iubită. Dorința îi arde sufletul ca un acid, dar e și o stare de beție ce nu suportă trezirea, iar Anton devine o victimă angoasată a propriei compasiuni. Ostracizată de soartă prin infirmitate, inutilă și singură în nefericirea ei, dornică de iubire împărtășită, nu de milă, Edith îl pune pe tânărul militar în situația de a-și sacrifica egoismul masculin, de a se lăsa prins în cursă, din bunătate și onoare, deși impulsul lui e să fugă de patima agresivă, care-i repugnă. Subtila plăcere de a compătimi și a ajuta de la început se transformă treptat în sentimentul că se abuzează de bunătatea și slăbiciunea lui, înțelese greșit, că e forțat la logodna cu o fată nevrotică, sufocantă, de care nu e deloc atras. Că e șantajat moral, culpabilizat că o lasă pe Edith să cadă în tenebre după ce a făcut-o să întrevadă lumina unei vieți normale. Deși înțelege că pentru fată nu există altă cale de evadare din condiția ei decât iluzia care-i proiectează pe ecranul minții o viață de cuplu, Anton nu poate merge cu sacrificiul de sine până la capăt, are alte așteptări de la viață și își cere transferul în altă garnizoană. Sătulă ca viața să-i depindă de voința altora și conștientă că doar moartea depinde de propria voință, pasionala Edith face gestul fatal. Ca și în Scrisoare unei necunoscute sau 24 de ore din viața unei femei, și aici Zweig dovedește o extraordinară cunoaștere a sufletului feminin, în special a femeilor fragile, cărora le e greu să înfrunte lumea. Intriga, centrată pe o situație de criză, e rafinată prin privirea bărbatului asupra acestui tip de femeie căreia o pasiune debordantă îi minează psihismul. Maestru al "confuziei sentimentelor", Stefan Zweig rămâne contemporanul nostru.
Julian Barnes, "Niveluri de viață", traducere de Radu Paraschivescu, Editura Nemira (www.nemira.ro), 116 pag.
V-am recomandat în timp și alte cărți din seria de autor Julian Barnes de la Nemira, fiindcă acest scriitor britanic atipic dă dependență. Povestitor savuros, eseist eclectic pe teme ce-i stau la inimă oricui, rafinat-ironicul Julian Barnes folosește, fără aere pedagogice, cunoștințe din multe domenii, întrețesute cu fire epice captivante. Faptul că a făcut gazetărie, inclusiv sportivă, că a lucrat ca lexicograf la Oxford English Dictionary și a publicat, sub pseudonimul Dan Cavanah, romane polițiste (traduse și ele la Nemira) s-a reflectat în maniera lui de a-și concepe și scrie cărțile ce i-au adus și succes de public, și premii cu prestigiu. Talentul de a atrage cititorul în mrejele inteligenței sale - fie că e vorba de "viețile" lui Flaubert, de ciudățeniile lui Conan Doyle, de geopolitică sau de love etc. - l-a făcut celebru și iubit în lume. De când a trecut de 60 de ani, tema lui predilectă e un soi de thanatofobie cu care luptă folosind inclusiv armele deriziunii. Sfârșitul vieții individuale, șansa (improbabilă) de a mai exista ceva pentru om dincolo de moarte, ce rămâne din amintirea celor duși fac subiectul meditațiilor epicurianului sceptic, care "nu crede în Dumnezeu dar îi lipsește". Minunatul eseu autobiografic Nimicul de temut, pe care vi l-am semnalat aici acum vreo cinci ani, plimba tema gravă a morții prin istorii de familie, mărturisiri intime, dialoguri cu filosofi, savanți și scriitori iluștri. Apelul la bibliotecă lăsa totuși teama de moarte fără leac și doliul fără consolare, în lipsa convingerilor religioase. Investigația lui, deși lasă misterul întreg și întrebările fără răspuns, îi dă ocazia să povestească, să construiască scenarii ilariante, să nuanțeze ignoranța celor în viață cu privire la adevărul de după. Niveluri de viață face parte din același gen hibrid dar mi s-a părut valoric sub Nimicul de temut prin structura forțată și ponderea dezechilibrată a celor trei părți. Primele două povestesc cu haz aventurile documentate ale unor pionieri ai aeronauticii (aflată la stadiul balonului cu aer cald) din a doua jumătate a secolului 19: colonelul englez Fred Barnaby, inventatorul francez Felix Tournachon, rămas celebru ca fotograf sub numele Nadar, și legendara actriță Sarah Bernhardt, iubită de amândoi. Ceea ce îi leagă pe acești trei inovatori este extazul desprinderii de pământ și plutirii în înălțimi, de unde vederea e cuprinzătoare și subiectivul se transformă în obiectiv. Fiindcă, zice Barnes, "trăim în zodia orizontalei, la același nivel, și totuși - sau din cauza asta - avem aspirații. Telurici, putem uneori să ne ridicăm până la zei. Unii se ridică prin artă, alții prin religie; cei mai mulți, prin iubire. Dar când ne ridicăm, putem să ne și prăbușim. Există puține aterizări line (...) Fiecare poveste de iubire e o presupusă poveste de durere. Dacă nu la început, atunci mai târziu. Dacă nu pentru unul, atunci pentru celălalt". Pe această idee se face joncțiunea cu partea a treia, Pierderea adâncimii, în care e vorba de profunzimea dragostei și pierderea ființei iubite. Descriind suferința după dispariția soției sale, Pat Cavanah, cu care conviețuise 30 de ani, acest capitol răscolitor e o meditație despre durere, absență, singurătate și depresie, despre văduvia ca doliu incurabil și revoltă împotriva universului care își vede de treabă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. "Iată ce nu reușesc să priceapă în mod frecvent cei care n-au străbătut tropicul durerii: faptul că un om a murit poate însemna că nu mai trăiește, dar nu înseamnă că nu mai există". Există cât timp îl poți întâlni în amintiri, în vise, cât timp cei care îl iubesc îl păstrează în minte și-i evocă făptura. Legată metaforic de celelalte două capitole prin paralelisme subtile, această a treia parte e cea pentru care merită să citiți Niveluri de viață.
Maude Rea Parkinson, "Douăzeci de ani în România (1889-1911)", cuvânt înainte și note de Constantin Ardeleanu, traducere de Constantin Ardeleanu și Oana Celia Gheorghiu, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 238 pag.
Raftului de cărți despre România văzută de călători străini sau de occidentali care au trăit un timp la noi se adaugă acum și însemnările aproape centenare ale unei profesoare irlandeze. Unica ei carte, publicată la Londra în 1921 și tradusă pentru prima oară acum, ne dă o imagine colorată despre societatea românească din La Belle Époque, așa cum a fost ea percepută de o cuconiță educată și cosmopolită. După studii în Anglia și Germania și după ce a lucrat ca guvernantă la Viena, Maude Rea Parkinson a venit la București ca profesoară de limbi străine în 1889, când avea în jur de 30 de ani și s-a simțit atât de bine printre români încât a rămas peste două decenii, perioadă considerată retrospectiv, cea mai frumoasă din existența ei. Și dacă situația din Europa n-ar fi fost atât de tensionată în preajma izbucnirii Marelui Război, probabil ar fi îmbătrânit printre prietenii ei din elita bucureșteană, care îi prețuiau compania. (În țara ei natală, o asemenea poziție socială era exclusă pentru o guvernantă, de presupus săracă de vreme ce era nevoită să-și câștige traiul). Încă de când se ocupa de copiii unei familii vieneze înstărite, auzise vorbindu-se despre România și "farmecul ei oriental", tentant pentru domnișoara bătrână pe cât de romanțioasă, pe atât de curajoasă, care călătorise prin toată Europa, știa perfect limbile de circulație și era dornică de noi experiențe. Totuși, mentalitatea și civilizația în care se formase și trăise până atunci fac ca primele impresii, chiar de la intrarea cu trenul în țară, să fie îngrijorătoare. Vede în gări "făpturi ciudate, înveșmântate în piei de oaie", care i se par ființe dintr-o epocă primitivă, iar odată ajunsă în Capitală o dezamăgesc străzile noroioase, lipsa de canalizare și faptul că în obiceiurile locului nu există micul dejun. Dar cu timpul aceste prime impresii aveau să fie corectate și nuanțate, bunele și relele echilibrându-se. Pentru compatrioții ei de la 1921, care nu știau mai nimic despre România, "aliatul din Orient", profesoara face scurte prezentări geografice, istorice, economice și politice ale țării. De pildă, descriind perioada alegerilor generale, luptele din campania electorală dintre conservatori și liberali, menționează că "se practică foarte frecvent înșelătoria (...) Numele unor persoane de mult decedate sunt introduse pe listele electorale". Vă pare cunoscut? Cea mai simpatică și extinsă parte a cărții se referă la viața mondenă a Micului Paris, la distracțiile clasei superioare și lumii diplomatice pe care le frecventează. Sunt descrise astfel baluri, bătăi cu flori, curse de cai, excursii și plimbări, spectacole, dineuri, partide de cărți etc. Entuziastă cu privire la căldura și ospitalitatea românilor, Maude nu-și reprimă interesul pentru subiecte specific feminine - modă, obiceiuri culinare, cumpărături, servitori și mai ales bârfe, ceea ce face deliciul acestor vechi pagini, cu atât mai amuzante cu cât observațiile sunt ilustrate cu anecdote în care umorul englezesc nu se dezminte. Urmărind să dea un tablou cât mai complet al societății din Vechiul Regat, profesoara descrie și viața la țară, specificul etnografic în tot pitorescul său, ritualurile, superstițiile, meșteșugurile populare și modul cum, în această țară agrară, bunăstarea întregii societăți depinde de recoltă. Foarte critică se arată însă în privința lipsei de igienă și a sistemului de educație, domeniu în care chiar se pricepe. Fiind bună prietenă cu familia lui Take Ionescu (a cărui soție, Bessie, era și ea englezoaică), Maude i-a sugerat ministrului unele idei de care acesta a ținut seama la reforma Învățământului. Un alt punct de interes îl constituie mărturiile ei despre familia regală, despre Curtea de vară de la Sinaia și distracțiile de acolo, văzute din proximitate, cu detalii vioaie.