Moaștele Brâncovenilor

Cristian Curte
- După moartea lui Constantin Brâncoveanu, osemintele sale au avut parte de un destin zbuciumat. Au fost aruncate în mare, pescuite și îngropate în taină în insula Halki, apoi aduse în secret la București și reînhumate la Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Peste ele s-a așternut uitarea, până când o inscripție de pe o candelă le-a scos din nou la lumină -

Pentru mine, jertfa Brâncovenilor se conjugă mereu doar la timpul prezent. Ea nu "a fost odată", acum trei sute de ani, ci este acum, chiar aici, la kilometrul zero al Bucureștiului, unde se află moaștele hăcuite de iatagan și de suliță ale dom­nitorului Constantin Brân­coveanu. Din inima ora­șu­lui, voievodul răspândește va­lurile unei iubiri de Dum­nezeu care te cotropește, chiar dacă ai fi de piatră.
Sfântul Constantin Brân­coveanu a fost singurul dom­nitor român care a mu­rit martir. A sfârșit la fel ca Hristos - umilit, batjocorit, chinuit absurd, nu numai în trup, ci și în suflet, silit să vadă cum capetele copiilor săi cad în țărână, unul câte unul. Dar Brâncoveanu nu s-a clintit în credința sa nicio clipă. A fost demn, cu­rajos, frumos. Fără seamăn între voievozii noștri. Ar fi putut să fugă sau să-și le­pede credința creștină în schim­bul vieții. Ar fi putut mima o trecere la mahome­danism, doar de ochii sulta­nului, iar apoi să se căiască și să se întoarcă la ortodo­xie. Dar nu a făcut asta. El a ales să înfrunte moartea di­rect și senin, păstrându-L pe Iisus drept singur domn și stăpân, prețuindu-L mai mult decât toate comorile pă­mântului și decât viața însăși. De aceea nu e doar un erou, ca ceilalți domnitori români, ci un sfânt muce­nic, cinstit astăzi de toată creștinătatea. Unul înaintea căruia să te înfiori și să te rogi. Să te rogi să-ți întă­rească și ție credința slabă, să te ajute să-I slujești lui Hristos, atunci când vremile te clatină, să te țină să-L iubești pe Dumnezeu, chiar dacă asta va însemna să fii prigonit, marginalizat sau doar luat în râs. Brânco­veanu este, în primul rând, o punte către cerul din noi. Iar întâlnirea cu el e mai vie atunci când te afli în fața moaștelor sale, care se află așezate spre închinare la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București. Dar până să ajungă la noi, moaștele domnitorului au făcut un drum anevoios prin vremuri potrivnice.

Zbor însângerat

"O, Doamne, Doamne, pana-mi tremură când scriu execuția ce am văzut și mă întreb: putut-a fi de față cineva și să nu fi plâns, văzând capul nevi­novatului Mateiaș, tânăr-tinerel, rostogolit jos, lângă capul părintelui său Constantin, părând a-l îmbră­țișa?!" Acestea sunt cuvintele pe care Andreea Memmo, plenipotențiarul Vene­ției la Înalta Poartă, le așternea pe 31 august 1714, într-o scrisoare emo­ționantă. Tre­cuseră doar două săptă­mâni de când Brâncovenii fuseseră măcelăriți în fața sultanului și a ambasa­dorilor occidentali de la Constantinopol. Execuția lor nu a fost doar un act politic și nici nu le-a vizat doar averile, pe care voievodul le cedase deja în urma torturilor. Nu. Cruzimea cu care au fost uciși Brâncovenii, unică în epocă, faptul că nu l-au decapitat doar pe domnitor, ci și pe toți băieții acestuia, unul dintre ei în vârstă doar de 16 ani, precum și alegerea zilei de 15 august, când toți creștinii sărbătoresc Adormirea Maicii Domnului, toate acestea au un substrat religios. Brâncoveanu trebuia să fie o pildă pentru toți creștinii din Imperiul Otoman, să ia aminte la puterea semilunei și să i se supună. Andreea Memmo spune că Ahmed al III-lea "s-a făcut ca un leu turbat și a poruncit să le taie capetele", atunci când dom­nul a refuzat să treacă la islam și le-a spus fiilor săi: "Stați tari și bărbătești, dra­gii mei, și nu băgați în seamă moartea. Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a mu­rit! Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătinați în cre­dința pravoslavnică!".
Dar ura turbată a sulta­nului n-a semănat numai moarte, ci și batjocură. Ca­petele Brâncovenilor au fost ridicate în sulițe și plimbate prin oraș, iar trupurile le-au fost luate și țintuite de poar­ta seraiului, spre a-i înfri­coșa pe toți cei care s-ar fi gândit să le urmeze exem­plul. La urmă, i-au aruncat în mare, ca să li se șteargă orice amintire. Să nu aibă parte de un mormânt al lor, care să devină loc de pele­rinaj. Turcii nu s-au gândit însă că din acel moment îi nemuriseră pentru vecie.


Drumul moaștelor

Pe creștinii din Constantinopol execuția Brânco­venilor i-a revoltat. Cronicarii spun că până și musul­manii din cetate au murmurat, socotind-o barbară și fără rost. Așa se face că niște pescari curajoși au cules din mare trupurile celor uciși, sfidând Înalta Poartă. Le-au îngropat apoi în Mâ­năstirea Panaghia Kamario­tissa din insula Halki, unde Brâncoveanu făcuse nume­roase danii. Poporul din ce­tate l-a socotit drept sfânt, imediat după moarte. Drept dovadă stă un canon de rugăciune, pe care Calinic al Heracleei, un mitropolit al Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, avea să-l al­cătuiască, la câțiva ani după jertfa Brâncovenilor. În a­ceas­tă slujbă, ei sunt cinstiți ca sfinți și numiți martiri ai lui Hristos - "S-a aprins as­tăzi pentru iubitorii de praz­nice un sfeșnic cu cinci lumânări, ce-i luminează pe credincioși cu cinci raze de lumină, al lui Brâncoveanu cu fiii lui. Ca niște miei au fost junghiați de mâna călăilor, viteji biruitori ai lui Hristos și inimoși mucenici."
Aceasta era atmosfera spirituală în care, la șase ani după moartea lui Constantin Brâncoveanu, doamna Marica, soția lui, a dezgropat osemintele domnitorului din Mânăstirea Halki și le-a adus în țară, îngropân­du-le în luna iulie a anului 1720, în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitorită chiar de voie­vod. E greu să ne închipuim prin ce a trecut în tot acest timp soția domnitorului, nu mai puțin sfântă decât soțul ei. Nu numai că și-a văzut bărbatul și toți băieții pierind într-o singură zi, după ce, cu câteva luni înain­te își îngropase o fiică, dar a fost nevoită să îndure și ea închisoarea, să fie puternică, să nu se jelească, să devină capul familiei, pentru ea și pentru fetele ei. Și a izbândit. Și-a redobândit libertatea și a plătit bani mulți pentru a putea dezgropa osemintele domnito­rului și a le strămuta în țară. A făcut totul în secret, ca și cum ar fi fost vorba de un tâlhar, pentru că pe tronul Imperiului Otoman se afla încă sultanul Ahmed al III-lea, cel care-l ucisese pe Brâncoveanu. Lespedea pe care doamna Marica a așezat-o desupra mormân­tului voievodului din Biserica Sfântul Gheorghe Nou nu avea pe ea niciun înscris care să vorbească despre Constantin Brâncoveanu. Puterea otomană s-ar fi mâ­niat grozav la auzul veștii că moaștele hainului trădă­tor s-au întors în București. Așa că totul s-a desfășurat în mare taină. Un singur semn a lăsat doamna Marica în Biserica Sfântul Gheorghe Nou, unul care avea să treacă nebăgat în seamă, timp de două veacuri.

O candelă cât o istorie

Îngenunchez în fața unei plăci de marmură. E sim­plă și frumoasă. Ghirlande de flori o înconjoară ca un brâu, iar la cap se află vulturul cu crucea în clonț, stema voievozilor Țării Românești. Lespedea nu are niciun înscris. Nu spune nimic despre cel care-și doar­me somnul de veci sub ea. Mormântul iradiază însă atâta sfințenie, încât atrage mulțimi de pelerini la Bise­rica Sfântul Gheorghe Nou. E straniu și, în același timp, tulburător de frumos, că la "kilometrul zero", chiar în centrul Capitalei, se află un sfânt lăcaș ce are în el moaștele singurului domnitor român care a murit ca martir. De parcă toată cetatea Bucureștilor și, prin ea, toată țara, își are epicentrul într-o jertfă. O jertfă pentru Hristos.
Sute de ani, românii nu i-au putut cinsti pe Brân­coveni cum se cuvine. Biserica nu avea voie să-i trea­că în rândul sfinților, pentru că Înalta Poartă interzicea acest fapt. Familia nu avea voie să spună nimic despre faptul că moaștele domnitorului sunt la Biserica Sfân­tul Gheorghe Nou din București, din pricina Can­tacuzinilor, dușmani de moarte ai Brâncovenilor. Așa că peste lespedea de mormânt a Sfântului Constantin Brâncoveanu s-a așternut, lungă, uitarea. O uitare care a ținut două veacuri.
În anul 1914, Nicolae Iorga a cerut Parlamentului României organizarea comemorării a 200 de ani de la martiriul Brâncovenilor. Pentru aceasta a fost aleasă Mânăstirea Hurezi, care urma să găzduiască mai mul­te obiecte de artă brâncovenească. În acest context, a fost aleasă și o candelă veche de două veacuri, desco­perită la Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Ea trecuse nebăgată în seamă, fiind mutată prin biserică de mai multe ori, după ce supraviețuise unui devastator in­cen­diu care aproape că distrusese sfântul lăcaș. Can­dela s-a dovedit a fi o descoperire istorică. Ea avea să spună povestea moaștelor Brâncoveanului, limpezind pentru totdeauna misterul care le învăluise vreme de secole. Pe marginea de sus a "bulbului" de mijloc se vede și astăzi un epitaf scris cu litere chirilice:
"Această candelă, ce s-au dat la Sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Io Costandin Brâncoveanu Basarab Voievod și iaste făcută de Doamna mării sale Mariia, carea și Măriia sa nădăjduiaște în Domnul, iarăși aici să i să odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)". Temându-se ca moaștele soțului ei să nu fie descope­rite de puterea otomană, doamna Marica nu a scris nimic pe lespedea mormântului, dar a așezat deasupra ei candela aceasta, să fie martoră, peste veacuri, pen­tru cei care vor dori să știe unde este îngropat soțul ei.
Descoperirea, în 1914, a epitafului, a fost un semn al proniei dumnezeiești. Comemorarea celor două veacuri de la moartea Brâncovenilor putea să înceapă!

Craniul străpuns de suliță
"Mă închin în fața ta, Mare Domn și bun creștin al neamului românesc!"


Suntem în iarna anului 1932, în luna decembrie, când Bucureștii gem sub povara nămeților. O echipă de arheologi sosea atunci la Biserica Sfântul Gheor­ghe Nou. Comisiunea Monumentelor Istorice a decis efectuarea unor săpături arheologice sub lespedea de marmură care se bănuia că adăpostește osemintele domnitorului martir. S-a lucrat timp de o săptămână, pentru ca în cele din urmă să se găsească, în adâncuri, un mormânt boltit, în care se aflau rămășițele pămân­tești al Sfântului Constantin Brâncoveanu. Revelatoa­re a fost descoperirea craniului său, purtând încă sem­nele cumplitului supliciu. În locul în care fusese stră­puns de suliță, pentru a fi purtat pe străzile Constanti­nopolului, era spart, în vreme ce în zona de jos a maxi­larului, iataganul tăiase o urmă adâncă în os. Voievo­dul fusese lovit de mai multe ori înainte de a muri, căci capul nu s-a desprins de trup nici la prima și nici la a doua lovitură. Nicolae Iorga, emoționat de dezve­lirea sfintelor moaște, s-a înclinat și a spus cu glas tare: "Mă închin în fața ta, Mare Domn și bun creștin al neamului românesc!".
Osemintele Brâncoveanului nu au fost reînhumate imediat. Arheologii le-au așezat într-o frumoasă raclă de lemn, care a stat în altarul bisericii timp de mai bine de un an. Apoi, în 1934, când se împlineau 220 de ani de la moartea sfinților Brâncoveni, moaștele domnito­ru­lui au fost purtate într-o procesiune solemnă pe stră­zile Bucureștiului, după care au fost așezate în mor­mântul care a fost acoperit de aceeași lespede albă. Din acel moment, creștinii din capitală au început să le cinstească.

Salvarea Bisericii Sfântul Gheorghe Nou

Veneau rânduri, rânduri. Se închinau moaștelor Sfân­tului Nicolae și apoi la mormântul Sfântului Con­stan­tin Brâncoveanu. Deși țara se afla în plină dicta­tură comunistă atee și săl­ba­tică, credința oamenilor se revărsa, ne­putând fi stăvilită. Părintele Gheorghe Bog­dan, fost paroh al bisericii, își amin­tește că cinstirea moaștelor Brân­covea­nului era parte a ritualului de închi­nare pentru orice credincios care intra în bise­rică. "Nu le spunea nimeni că acolo este mormântul voievodului, dar se știa, exis­ta această tradiție, poate că din perioada interbelică, poate că dinainte, transmisă în familiile de bucureșteni."
La un an după cutremurul din 1977, Nicolae și Elena Ceaușescu își puseseră în gând să demoleze ctitoria lui Constan­tin Brâncoveanu. Cei doi nu se puteau împăca cu gândul că la kilometrul zero al Capitalei se află un sfânt lăcaș, vechi de aproape trei veacuri, care adăpostește moaștele unui domnitor martir. Era un monument-simbol al orto­do­xiei, aflat la antipodul doctrinei comuniste. Așa că urma să fie pus la pă­mânt cu excava­toarele și, în locul lui, să răsară un "mall" bolșevic, unul din acele "circuri ale foamei", cum erau numite de ro­mâni, pentru că în ele nu gă­seai mai nimic de cum­părat.
Părintele Gheorghe Bog­­­­dan a trăit pe viu toate aceste evenimente. "Când a auzit de intenția lui Cea­u­șescu, Patriarhul Iustin a alcătuit o comisie din care făceau parte Răzvan Theo­dorescu, Henriette Dela­vrancea, Vasile Drăguț, Nicolae Stoian și Ștefan Balș. Ei au început dis­cuțiile cu Departamentul Cultelor. În toată această luptă pentru salvarea Bi­se­ricii Sfântul Gheorghe Nou, patriarhul s-a folosit de mormântul lui Con­stan­tin Brâncoveanu ca de un suprem argument. Acesta a și fost principalul motiv pentru care lăcașul a rămas în picioare." În lupta aceasta inegală, în care o mână de oameni de cultură, devotați bisericii se luptau cu aparatul co­munist, a existat și un aju­tor primit din afara țării. La un moment dat, prin Radio Europa Liberă, s-a aflat în Occident că Ni­colae Ceaușescu dorea să spulbere ctitoria brân­co­ve­­nească din centrul Bu­cu­reștiului. A fost momen­tul în care lumea liberă s-a revoltat. Părintele Gheor­ghe Bogdan crede că im­por­tantă a fost și impli­ca­rea lui Dan Hăulică, regre­tatul istoric și critic de artă, plecat recent dintre noi. "Un om minunat, care pe atunci era reprezentant la UNESCO. El a atenționat conducerea comunistă și a intervenit, pentru sprijinul bisericii, și la acest for internațional. Așa s-a decis, în 1979, ca Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucu­rești să rămână în picioare". Eu cred, totuși, că bise­ri­ca a fost salvată de moaștele Sfântului Constantin Brâncoveanu îngropate în ea.

Sfântul

Anul acesta, pe 15 au­gust, s-au împlinit trei vea­curi de când Vodă Con­stan­tin, "boier vechi și domn creștin", a zburat spre cer. Dar astăzi, spre deosebire de acele vremuri negre, țara lui e liberă și liniștită. Așe­zată pe acest făgaș de mar­tirii din decembrie 1989, România a putut, în sfârșit, să-l cinstească așa cum se cuvine. Din 1992, Brânco­venii erau deja trecuți în mod oficial în rândul sfin­ților. La ctitoriile lor de la Hurezi, Sâmbăta de Sus ori de la Sfântul Gheorghe Nou nu li se mai oficiază parastase, ci rugi. Creștinii mărturisesc puterea tămăduitoare a moaștelor Sfân­tului Constantin Brâncoveanu și îi cer izbăvirea din necazuri. Tocmai de aceea, Patriarhia Română a decis anul acesta să deschidă mormântul domnitorului pen­tru ultima oară. Să-i scoată pentru totdeauna moaștele la lumină și să le așeze, spre închinare, într-o raclă aurită. Apoi să refacă procesiunea solemnă din anul 1934, când bucureștenii l-au purtat pe Brâncoveanu cu mare alai, în sunete de clopot și în cântări.
Acum, moaștele martirului se află la închinare, și tot creștinul le poate aduce rugăciuni. Ele vădesc fap­tul simplu că lucrarea unui sfânt nu se termină odată cu moartea. Într-un chip tainic, puterea pe care el a agonisit-o în timpul vieții, prin rugăciune stăruitoare și iubire, rămâne în osemintele lui, pe care credin­cioșii continuă să le cinstească și să le ceară ajutor. Este și cazul moaștelor domnului Constantin Brânco­veanu, sfințite de moartea lui tragică, din acel 15 august 1714.

(Articol realizat cu sprijinul monografiei "Mor­mântul Sfântului Constantin Brâncoveanu", de pr. dr. Emil Cărămizaru, căruia îi mulțumim pe această cale.)