Scrisori care așteaptă răspuns

Cititor Formula AS
"Sunt sigură: nu există marea iubire și nici bărbatul vieții noastre!"

Iubirea mea a pierit de multe ori. N-a durat ni­ciodată mai mult de vreo trei ani și jumătate. La douăzeci de ani, mi se părea un lucru normal. Eram tânără, aveam capul plin de planuri și n-aveam de gând să mă fixez într-o relație. La treizeci, găsirea unui partener "ideal" nu corespundea conceptului meu de viață. Eram în plină ascensiune profesională, ca arhitect. Un bărbat m-ar fi încurcat și apoi, ce-aș fi făcut, în următorii patruzeci, poate cincizeci de ani lângă el? Să mă plictisesc lângă unul și același bărbat? Așadar, mobilizată puternic în meseria mea, care mă fura și îmi dădea satisfacție, alegeam soluția despărțirii. Nu-mi venea ușor să fac asta. Și eu țineam la ei, ca și la viața pe care o duceam împreună. Însă, pe termen lung, ne stăteam în drum. Iubirea lor n-a depășit niciodată satisfacția uriașă a muncii pe care o făceam. În viața mea de atunci nu mai încăpea altceva, deși recunosc că mi s-a întâm­plat, nu o dată, să strâng o pernă în brațe, noaptea, tânjind după o îmbrățișare, iar trupul aprins de dorință nu m-a lăsat să adorm. Bineînțeles că am dus și dorul acelei "mari iubiri", care mă aștepta undeva, în lume, a parte­nerului desăvârșit, care va privi în ochii mei și mă va recunoaște ca suflet-pereche. Care mă va accepta așa cum sunt - și, desigur, va împărtăși cu mine o pa­siune fără limite.
Pe la treizeci și cinci de ani, a urmat, însă, o nouă relație și o nouă despărțire. A fost prima oară când m-a durut cu adevărat, deși deja după câteva luni devenise evident că nu formam nicidecum un cuplu reușit, dar eu m-am cramponat în continuare de omul de care mă îndrăgostisem, chiar după ce și ultima scânteie de pasiune dintre noi se stinsese. Știam că ar fi trebuit să-mi văd de drum, însă nu m-am simțit în stare. Începuse să-mi fie teamă că am exagerat în alegeri și că voi rămâne definitiv singură, deși nu știam cum arată marea iubire, aceea de care nu te plictisești niciodată și care nu te va încurca în carieră. Și pe care mi se părea că mulți alții o trăiau în chip firesc, fără niciun efort. Poate că era vorba, pur și simplu, de proiecte comune? O casă, un copil? Eu nu-mi dorisem niciodată așa ceva, în schimb, învă­țasem că, de fiecare dată, alături de fiecare partener nou, totul se repetă: euforia îndrăgostirii, primele de­zamăgiri, iritările, disputele, dispariția treptată a iu­birii.
După ani și ani de încercări, ajunsesem la con­cluzia că nu există "marea iubire" și "bărbatul vieții noastre". În orice caz, nu pentru mine. Dar această descoperire nu mă îndeamnă la resemnare, ci îmi dă sentimentul ciudat al unei libertăți totale. Doar frica de singu­rătate a rămas, și drept dovadă, în prezent sunt iarăși implicată într-o relație, care durează de peste trei ani. Totul decurge ca de obicei și priete­nele mele mă întreabă: "Îl iu­bești?". Eu răs­pund cu o altă în­trebare: "Ce e iu­bi­rea?". Într-adevăr, mi-ar plăcea să știu. Poate sunt eu incapabilă să iubesc?
Totuși, un lucru e sigur: mă simt bine alături de noul bărbat. Ce-i drept, e și el arhitect, ca și mine. Îmi respectă ambiția profesională, și eu pe a lui. Avem, cumva, un viitor comun, și nu-mi mai e teamă că-mi va bloca ascensiunea profesională. Iar asta trebuie să însemne ceva. Mă mul­țumesc cu atât, fără să mă întreb dacă e marea iubire. Poate că timpul ei a trecut. Important este că nu mă mai tem de singurătate. Dar fericită nu sunt.
Se recunoaște cine­va în povestea mea? Am scris această scri­soare în speranța că mă va ajuta cineva să înțeleg ce se întâmplă cu mine.
AURELIA

"Mi se pare tragic că nu ne-am salvat iubirea"

A fost iubirea vieții mele. Aveam păreri identice despre oamenii din jurul nostru, eram pasionați de schi și locuiam în două garsoniere micuțe, din același oraș. În ochii tuturor, treceam drept cuplul perfect. Însă, de-a lungul anilor, ne legasem atât de strâns unul de celalalt, aproape ne contopiserăm, încât nici măcar n-am băgat de seamă că, treptat, începuserăm să ne sufocăm reciproc. Dar la un moment dat, am simțit că preocupările noastre evoluau în direcții diferite.
Pe când eu mi-am descoperit interesul pentru ayurveda și am urmat un curs de calificare ca tera­peut, el se concentra exclusiv pe câștigul bănesc și muncea câte cincisprezece ore pe zi, ca să-și vadă rea­lizat visul prosperității materiale. Între stilurile noas­tre de viață, lucrurile în care găseam împlinirea și sensul existenței noastre se ivise o falie, ce se adâncea de la o zi la alta. Și, încet-încet, aproape pe neobser­vate, mi-a dispărut și admirația pentru farmecul și umorul lui cuceritor, ca și pentru energia și siguranța lui de sine.
Atracția explozivă dintre noi, inclusiv cea fizică, se domolise cu anii, fă­când loc unei in­ti­mități calme, ca între frați. Știu că multe cupluri acceptă aceas­tă situație, fără să dra­matizeze. Dar între noi stăruia ceva care tre­bu­ia limpezit. Și a­mân­doi ocoleam îm­pre­ju­rările prielnice pentru o clarificare. Poa­te fiindcă bă­nu­iam, cumva, că o dis­cu­ție deschisă ar fi dus, inevi­tabil, la des­păr­țire. Evitam tot mai des să mergem la cul­care în același timp.
Și, deodată, am con­statat că ne de­ran­jau mărun­țișuri care înainte n-ar fi re­pre­zentat o problemă. Pe mine mă călca pe nervi covorul de culoarea cerului albastru, cumpărat de el pentru dormitor. Și mă stresa obiceiul lui de a da la ma­ximum aparatul de radio, în fiecare dimineață. Pe el îl supăra faptul că, mai nou, eu priveam critic entu­ziasmul cu care își băga în viteză motocicleta, fă­când-o să scoată un zgomot infernal, deși la în­ceputul relației noastre nu mă dădeam deloc în lături să urc pe șaua din spatele lui și să chicotesc bucu­roasă tot drumul. Însă, în ul­tima vreme, nu mai pu­team suferi hăr­mălaia con­tinuă, cu care lui îi plăcea să se încon­joare și care, în mod evident, nu mă deranja doar pe mine, ci și pe vecini.
Altădată, vedeam numai asemănările dintre noi. Acum, sesizam tot mai clar deosebirile și reacționam la ele cu iritare. Așa au luat naștere nenumărate dezacor­duri mărunte, clădind până la urmă o baricadă care ne separa. Cu această povară pe suflet, cu greu mai reușeam să facem față îndatoririlor zilnice.
Am consimțit la sacrificii din ce în ce mai mari unul pentru celălalt. El și-a vândut motocicleta, eu nu m-am împotrivit când mi-a spus că-și găsise un serviciu mai bine plătit în altă localitate și in­tenționa să se mute acolo. Presupun că, în sinea noas­tră, spe­ram amândoi că relația la distanță ne va aduce un nou elan. Și, pentru puțină vreme, într-adevăr depărtarea ne-a redat dorința fizică. Dar n-a fost de ajuns ca să se producă o apropiere reală. Cred că atât eu, cât și el, sufeream din pricina indi­ferenței celui­lalt.
După nouă ani, mi-am luat inima în dinți și am pus capăt relației noastre. N-am strigat unul la altul, n-am trântit ușile și nu ne-am jignit cu e-mail-uri răuvoitoare. Am luat-o fiecare pe drumul său, într-o liniște respectuoasă, aproape ca după o înmormân­tare. N-am regretat vreodată despărțirea, de atunci și până în ziua de astăzi, însă mi se pare tragic ca n-a fost posibil să ne salvăm iubirea. Pur și simplu, nu-l poți convinge pe omul de lângă tine să se schimbe.
Plăcuța cu numele lui a rămas încă pe ușa mea, câteva luni, iar la început, ne întâlneam regulat, ca să stăm o oră-două de vorbă, fără niciun fel de gânduri ascunse. fără intenția de a reveni asupra deciziei noastre. Suntem și acum prieteni buni.
Îndată după despărțire, el și-a cumpărat o nouă mo­tocicletă, iar eu mi-am deschis un cabinet de tera­pii naturiste, care îmi permite să stau pe propriile mele picioare. Cu toată suferința pe care ne-a pro­vo­cat-o, despărțirea a însemnat și o eliberare. Pentru amândoi.
(De prisos să mai spun că aștept cu nerăbdare opi­nia cititorilor. De ce moare, oare, iubirea, chiar și atunci când nu e trădată, când nu există niciun motiv obiectiv să dispară?)
VIORICA - Arad