Zeul Mării

Cititor Formula AS
În brațele lui, timpul nu mai avea nicio valoare, ca și când atunci, în momentele în care noi eram împreună, totul se reducea numai la doi. Dis­păreau toate, brusc, și oameni, și case, și griji, ră­mânând în jur doar iubire. Fiindcă el, singurul, dintre toți oamenii, avea un fel aparte de a mă îmbrățișa, un fel inventat de el numai pentru mine, pe care nu l-am mai simțit apoi niciodată, la niciun bărbat, oricât am încercat să-l recompun din gesturi. Ușor gentil la început, puțin mai dur apoi, mai bărbătesc și aprig, își împreuna mâinile pe după umerii mei și mă ținea așa strâns, la pieptul lui, câteva clipe, de parcă în acele mo­mente eram toată numai a lui.

*

Pe Mihai l-am cunoscut demult, într-o vară târzie, la sfârșit de septembrie. Aveam 25 de ani și nu tre­cu­sem prin nicio relație serioasă până atunci. Nu pentru că nu-mi ieșiseră în cale destule ocazii, ci fiindcă mă urmărea, mereu, frica unui eșec. Eram din fire mai sin­guratică, n-aveam mulți prieteni și nu prea cre­deam în nimic, cu atât mai puțin în po­vești de dra­goste, pe care le con­sideram doar niște întâmplări care te ajută să treci mai ușor prin viață, atunci când ți-e greu. Preferam mereu singurătatea, în locul unei re­lații care s-ar fi putut termina, în orice moment, prost.
Dornică să evadez câteva zile, fără prea mulți oa­meni în jur, vrând să uit pentru un timp de probleme, în acel septembrie târziu, îmi plănuisem o vacanță de­parte de lume. Un cort rămas de pe vremea stu­denției, niște haine lejere, de plajă, aruncate la întâm­plare în valiză, câteva cărți bune cu care să-mi ocup timpul, și un drum de trei ore, până în cel mai pustiu loc de pe malul mării, era tot ce credeam, pe atunci, că am nevoie.
În a doua zi petrecută pe plaja pustie, plictisită deja de atâta singurătate, l-am zărit, de departe, cum se apropie. Destul de misterios! Un bărbat înalt și bine făcut, cu părul pe alocuri ondulat, purtând o că­mașă albă, de in, pe care se juca soarele la apus, se plimba desculț pe malul mării, strivind valurile sub mersul lui. Pe măsură ce înainta înspre mine, prefă­cându-mă absorbită de cartea pe care o țineam în brațe, am avut răgaz să-l studiez mai cu atenție: o pri­vire melancolică, brațe puternice și bronzate, barba puțin nerasă, ca o apariție stranie și ușor jucăușă. Mi se părea de-a dreptul ironic simplul fapt că fugisem de lume atât de departe și că tocmai acolo, în cel mai ascuns loc pe care-l găsisem, neștiut de nimeni, apă­ruse și el.
Din când în când, sprijinindu-și brațele în șold și lăsându-și ușor capul pe spate, cu mișcările unui ac­tor desăvârșit, Mihai își îndrepta privirea până de­parte, în larg, rămânând câteva minute în lumea lui. Se apleca, uneori, după câte o scoică, pe care o arun­ca după alți câțiva pași tot în mare, și își continua apoi mersul liniștit. Mă ignora. Îl priveam cu atenție, ur­mă­rindu-i mișcările, atrasă de prezența lui, che­mân­du-l cu gândul la mine. De parcă venisem până la ca­pătul lumii doar pentru el, iar el întârziase doar câ­te­va minute, la o întâlnire stabilită cu mult timp în urmă.
Ajuns în dreptul meu, mi-a zâmbit, s-a întors cu fața spre soare și s-a aruncat în valuri ca un copil, așa îm­brăcat cum era, înotând până de­parte. Îl priveam cum se înde­părtează de mal, devenind, din băr­batul înalt, un punct din ce în ce mai mic, și îmi ve­nea să râd, așa cum n-o mai făcusem de mult, să râd sănătos, în hohote, de parcă de abia atunci imaginea acelui băr­bat pierdut în ne­cu­prinsul de ape era cea care mă învăța pentru prima dată să fiu fericită. Îmi plă­cea dezinvoltura lui, mă surprin­deau toate ges­turile pe care le făcea și simțeam, doar pri­vindu-l, cum mă las stăpânită de un sen­timent necunoscut până atunci.
Fără să stau prea mult pe gân­duri, am lăsat din mână cartea pe care încercam să o termin și l-am ur­mat, în mare, lovindu-mă de ace­­leași valuri care-i atinseseră și lui trupul, cu câ­teva clipe înainte. Ne-am întâlnit între spu­mele apei și am râs amândoi, el - un străin ve­nit tocmai de departe pentru mine, iar eu, o stră­ină care-l aștepta tocmai pe el.
M-a luat de mână pe sub apă, ținându-mă strâns de încheietură, l-am simțit apoi pu­nându-și mâinile pe șoldurile mele, trăgându-mă înspre el cu putere, fără cuvinte, într-o îm­brățișare cum numai el știa. Prima. I-am simțit că­mașa udă, lipită de piept, brațele puternice, și i-am vă­zut atunci, pentru prima dată, ochii verzi, asortați cu marea. Eram atât de aproape unul de altul, încât îi simțeam respirația: "Te-am prins", mi-a spus râzând și m-a sărutat, fără să-mi dea ocazia să reacționez în vreun fel. M-am lăsat cu totul în voia lui, într-o îmbră­țișare prelungă, și ne-am lăsat mai apoi amân­doi pur­tați de valuri. Era sep­tembrie, era seară, și între noi stătea doar marea.
În acea noapte am rămas pe plajă, întinși pe nisip, sub cerul liber. M-a învelit cu trupul lui, apărându-mă de frig, mi-a mân­gâiat șuvițele ude, mi-a să­rutat ochii și buzele.
Ca și mine, căutase și el un loc în care să fie singur, sătul de viața de până atunci, care nu-i oferise mari satisfacții. Ple­case singur într-o vacanță de câteva zile și nime­rise pe aceeași plajă pustie unde eram eu.
Dimineața, mult mai matinal decât mine, Mihai mă trezea să vedem răsăritul, care de fiecare dată era altfel, fiindcă și zilele petrecute cu el erau mereu altele. Uneori îmi săruta mâinile, până mă făcea să devin copilăroasă, în alte dimineți îmi culegea scoici și ne făceam amândoi vise împreună, când soarele ajungea deasupra noastră, ne adăposteam la umbră și citeam, iar seara ne lăsam purtați de valuri, unindu-ne trupurile în mare. Noaptea târziu, adormeam cuibărită în brațele lui, mirosindu-i parfumul amestecat cu miros de mare. Pe măsură ce zilele treceau, aflam tot mai multe despre el, iar el știa tot mai multe lucruri din viața mea. Ne împărtășeam gânduri și trăiri, ne povesteam unul altuia experiențe și amintiri din vremuri apuse și, cunoscându-l mai bine, îmi era clar un singur lucru: că el este bărbatul pe care mi l-am do­rit dintotdeauna. Inteligent, cu mult umor, ambițios, viitor medic, cu o carieră strălucită în față, dar deloc materialist, vesel și plin de viață, tandru și afectuos, sensibil, dar ferm în deciziile luate, adi­că toate ingredientele cu care constru­i­sem, de-a lungul timpului, imaginea băr­ba­tului ideal. Îl voiam pe el, dar, deși eram din ce în ce mai îndrăgostită, frica de­ve­nea în fiecare zi mai mare decât do­rința. Mă gândeam că vom ajunge ca toți ceilalți oameni din jur, care, mai de­vreme sau mai târziu, nu mai știu cum să aibă grijă de dragostea lor.
Am rămas o săptămână în acel loc, departe de lume și oameni, iar pe măsu­ră ce se apropia sfârșitul vacanței, sim­țeam că nu mai am aer. În ultima zi, când îmi făcusem curaj și tocmai mă pre­găteam să îi spun că nu-mi pot asu­ma, totuși, o relație definitivă, fiindcă nu cred în iubirea eternă, el mi-a răspuns că el crede și că nu-și poate imagina o zi fără mine. Atunci i-am vorbit despre singurătatea de care n-aș vrea să mă despart, cu care mă obișnuisem și care-mi plăcea. Nu mințeam. Sim­țeam, efectiv, că nu sunt pregătită să-mi împart viața cu cineva. Așa s-a terminat. Ne-am despărțit cu pro­misiunea că, peste un an, în același loc, în aceeași zi, ne vom revedea, ca un pact doar al nostru, o vacanță pe care să o petrecem an de an împreună, orice s-ar întâmpla. El s-a întors în Timișoara, unde-l aștepta ultimul an de facultate, eu m-am întors la București și mi-am văzut în continuare de viața pe care o aveam. Hotărâsem, tot la ideea mea, să nu facem schimb de numere de telefon, nici de adrese de cores­pondență, ci să lăsăm totul la voia destinului.
Am revenit destul de repede la starea de sin­gurătate și izolare, de îndată ce am ajuns acasă. Doar că nu mai era ca înainte. Mă învârteam între patru pereți ca un câine în cușcă, năpădită de amintiri, și mă plimbam cu privirea pierdută, pe străzi, gândin­du-mă la el și la zilele în care l-am avut aproape. Era clar că-l iubeam. Mă învinovățeam tot mai des că nu am avut curajul să îmi asum o relație definitivă cu el, că nu am mers până la capăt, că din cauza fricii de a-mi pierde independența, am renunțat prostește la omul care poate mi-era destinat, omul care simțisem că era cu adevărat bărbatul potrivit pentru mine. Am adormit nopți la rând cu gândul la el, imaginându-mi ziua de sfârșit de septembrie în care urma să ne revedem, retrăind fiecare moment petrecut împreună. Simțeam, parcă, sub plapumă, firele de nisip adân­cin­du-se sub spatele meu, felul aparte în care știa el să mă țină în brațe și să mă acopere cu trupul lui. Îl și visam. Uneori, eram din nou pe plaja noastră pustie, pierduți în sărutări cu gust amărui de mare, alteori îl vedeam alături de familia lui, de prietena lui, de proaspăta lui soție, mereu alte și alte femei care se jucau cu părul lui, așa cum o făcusem și eu cu un an în urmă. Erau zile în care mă dobora sen­timentul de dor și de vinovăție, erau nopți în care pustiul punea stăpânire pe mine total...
Realizasem repede că îl iubesc. Am știut de când l-am urmat în mare, între valuri, în prima zi, dar am reușit să accept adevărul de-abia când el plecase, iar eu eram deja în trenul care mă purta către București. Era prea târziu să-i spun că poate am glumit, că dacă m-ar cunoaște mai bine ar ști că nu trebuie să creadă chiar tot ce spun, că mi-e frică, cu adevărat, de iubi­ri­le care se prăbușesc, așa de repede, în jurul meu. Că n-ar fi trebuit să plece și să renunțe, ci să aibă răb­dare cu mine, să mă ajute să lupt, fiindcă nu singu­ră­tatea era ceea ce mă ținea în viață, ci el. Pur și simplu. De când îl cunoscusem pe el, am început să respir.
În perioadele în care mă năpădeau amintirile, ca să scap, îmi îndreptam atenția către alți bărbați. N-a funcționat niciodată nimic, fiindcă doar recream un decor, potriveam aceleași cuvinte, o piesă de teatru ieftină, din care lipsea, întotdeauna, personajul prin­cipal.

*

După un an, la un sfârșit de septembrie, în aceeași zi, cu aceeași carte în mână, pe aceeași plajă pustie, l-am așteptat, așa cum ne-a fost înțelegerea. Când eram convinsă că nu va mai veni, niciodată, l-am vă­zut cum apare pe malul mării, desculț, strivind valu­rile în mersul lui. Când a ajuns în dreptul meu, mi-a zâmbit, s-a întors cu fața spre soare și s-a aruncat între valuri, ca un copil. L-am urmat ca în vis. Ne-am întâlnit, am râs, i-am simțit din nou brațele cum mă prind și mă trag spre el. "Te-am prins", mi-a spus râ­zând și m-a îmbrățișat, așa cum numai el știa, de par­că era prima dată când o făcea. Era din nou septem­brie, era seară și între noi stătea doar marea.

IOANA GEORGESCU