Oare ce forță misterioasă l-a făcut să reziste atât de mult? Prin ce miracol a reușit să finalizeze călătoria până în Franța, lungă de mii și mii de kilometri, tocmai din Statele Unite? A izbutit, totuși, deși trupul lui, ros de ani de zile de cancer, se află la capătul puterilor, iar inima e gata să-i spargă pieptul. Mai are nevoie doar de un minut. Un minut de viață în plus, asta este tot ce își dorește. O clipă, cât să o îmbrățișeze pentru ultima dată pe cea pentru care făcuse călătoria asta nesăbuită, fata din fotografia de care nu se despărțise niciodată, de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Îl aștepta acolo, într-o fermă veche din sudul Franței. Simți că îl înăbușă plânsul. Și dacă moartea îl va lipsi de acea clipă de fericire la care visa de peste șaizeci de ani?
Prăbușirea
Era 1 august 1944. Un bombardier B17, aparținând escadrilei a 8-a a armatei americane, tocmai decolase din Anglia. Misiunea sa era să distrugă buncărele germanilor din regiunea Tours. Dar de câteva zile, germanii aveau tunuri de antiaeriană noi, capabile să atingă orice avion, chiar dacă zbura la opt mii de metri altitudine. Lovit în plin de un obuz, bombardierul american pierde foarte rapid din înălțime. Flăcările învăluie carlinga, putând să facă să explodeze în orice clipă cele trei tone de bombe stivuite acolo. În ciuda pericolului iminent, cei nouă membri ai echipajului își păstrează calmul în continuare. Printre ei se află și Donald Jirik. Avea doar 20 de ani pe atunci. Agățat de mitraliera din coada avionului, tânărul sergent așteaptă, fără să se clintească, ordinul de evacuare a avionului. Câteva secunde mai târziu, executând indicațiile pilotului, își pune parașuta și sare în gol, în urma camarazilor săi. Sub el, bombardierul se prăbușește în flăcări, peste o fermă din Montlouis-sur-Loire, părăsită ca prin minune de locuitorii ei. Donald Jirik și camarazii săi aterizează într-o zonă controlată parțial de rezistența franceză. Din nefericire, patru dintre aviatori, căzuți în mâinile nemților, au terminat războiul într-un lagăr. Ceilalți cinci au norocul de a fi recuperați de partizani și dați în grija țăranilor din zonă. Jirik e găzduit de un viticultor din comuna Saint-Martin-le-Beau. Scăpat de uniforma de militar, îmbrăcat în haine civile, este dus, apoi, pe malul stâng al râului Cher, fiind preluat de un grup de partizani. Peste câteva zile, îmbrăcat cu haine țărănești, este dus în timpul nopții la ferma familiei Besse, niște agricultori foarte activi în cadrul rezistenței franceze. Pilotul american e ascuns într-un hambar, având drept pat paiele pe care le împarte cu vacile și vițeii: casa lui, multă vreme de atunci înainte.
Întâlnire cu un înger
Adrian Besse și soția lui aveau o fată în vârstă de 15 ani, pe nume Solange. Ea era legătura secretă a casei cu soldatul american. Îi ducea de mâncare lui Donald Jirik și apă pentru spălat. Copila nu știa niciun cuvânt în limba engleză, la rândul său, Jirik nu vorbea franceza. Așadar, cei doi au comunicat prin gesturi. Dimineața și seara, la micul dejun și la cină, ritualul era de fiecare dată același. Fetița îi întindea tânărului american coșul cu hrană și apoi se așeza în fața lui. În timp ce îl privea cum mănâncă, îi vorbea încontinuu, chiar dacă el nu pricepea nimic. Din când în când, dădea din cap, mormăind unul sau două cuvinte americane, pentru a o încuraja să își continue monologul.
Jirik se temea din toate puterile lui de momentul când ea avea să-și ia coșul de paie și să fugă înapoi la familia ei, în clădirea principală a fermei. Singurătatea îl apăsa cumplit. N-avea cu cine să schimbe o vorbă, nu știa ce se întâmplă cu frontul, n-avea nimic de citit, nu primea informații, viața lui se transformase într-o chinuitoare așteptare, în care singurul lucru viu era fata aceea mereu zâmbitoare, care vorbea întruna, fiindcă simțea că asta îi dă curaj. Ar fi vrut să o atingă, să o îmbrățișeze frățește, dar frica îl paraliza. Totuși, într-o zi, Jirik a avut curajul să-și așeze mâna pe mâna ei. Solange a zâmbit, și-a pus cealaltă palmă pe mâna lui, și a început să-și legene brațele. Au râs amândoi. Era un joc din copilărie pe care-l știau...
Pe drumul vieții
La începutul lunii septembrie, zona a fost eliberată de trupele aliate debarcate în Normandia. Donald Jirik poate să iasă afară din grajd, pentru a se alătura unei unități americane. O strânge minute în șir în brațe pe Solange, înainte de a se urca în camionul ce avea să îl ducă în cel mai apropiat oraș. Așezat în spate, cu ochii în lacrimi, el mai vede în depărtare silueta fetei, care îi face cu mâna semne de adio. Pentru a nu o uita niciodată, înainte de a pleca, le ceruse părinților o fotografie de-a ei. Nu se va mai despărți de ea niciodată. Peste câteva săptămâni, Donald Jirik ajunge în Minnesota natală. Prins de viața cotidiană, uită, puțin câte puțin, războiul.
Un mariaj fericit și doi copii superbi îl ajută să-și șteargă din minte încercările prin care a trecut. Doar o singură amintire nu se va șterge niciodată: grajdul de vite, cu Solange așezată în fața lui. În fiecare zi deschide portofelul și se uită cu nostalgie la fetița blondă, îmbrăcată într-o rochie de lână, stând în zăpadă, în curtea unei ferme franceze.
2001. Anii au trecut cu repeziciune. Donald Jirik, care a lucrat în continuare pentru armata americană, a ieșit la pensie de mult. În vârstă de 80 de ani, avea un ultim vis: să vadă încă o dată Franța și acel colțișor din regiunea Tourraine, unde îl duceau fără încetare amintirile sale. Dar îl oprea cancerul, un cancer galopant, care îl secătuia de puteri, tăindu-i curajul de a porni într-o călătorie așa de lungă. Se mulțumea să privească vechea fotografie îngălbenită și să-și amintească jocul de mâini.
Dar Donald Jirik va primi un imbold ciudat din partea destinului. La 60 de ani de la terminarea războiului, nimeni nu ar fi crezut că acolo, în Tourraine, urmașii partizanilor din rezistența franceză hotărâseră să comemoreze prăbușirea bombardierului american B17, care luptase pentru eliberarea țării lor. Printre aceștia se afla un fost militar al cărui tată participase la salvarea piloților americani. Ajutat de câțiva prieteni, el încerca să îi găsească pe supraviețuitorii dramei. Unul dintre ei murise, un altul suferea de Alzheimer. Dar mai trăia Donald Jirik, pe care francezul a reușit să îl găsească la telefon. Acesta îi explică bătrânului uluit că el și prietenii săi doresc să ridice un monument în locul în care se prăbușise avionul. Inaugurarea fusese programată pentru 1 august 2004. La început, Donald s-a gândit să refuze, mărturisind că este foarte bolnav, dar în clipa aceea, ca prin minune, a dus mâna la portofel. Cu vârful degetelor, bătrânul a scos din el fotografia învechită. "Dacă îmi spuneți data inaugurării, voi veni. Voi face această călătorie pentru a revedea pe cineva la care țin foarte mult". Cu vocea sugrumată de emoție, fostul soldat a evocat amintirea săptămânilor petrecute în clandestinitate, la ferma din Franța. "O cheamă Solange. Nu îi mai știu numele de familie, dar am fotografia ei și am să vă trimit o copie". Peste câteva zile, un anunț de căutare neobișnuit a apărut în presa locală franceză. Oare fetița în cauză mai trăia? Într-o zi, ca printr-o nouă minune, o cititoare a sunat la ziar. O cunoștea foarte bine pe fetița din fotografie, pentru că era vorba despre mama ei...
Pe 1 august 2004, însoțit de fiul său, Dennis, Donald Jirik este primit ca un erou, la Montlouis-sur-Loire. Dar călătoria îl epuizase. În soarele strălucitor al acelei superbe zile de vară, trăsăturile sale vădeau cum el încerca zadarnic să-și reprime grimasele provocate de durere. Cu toate acestea, a făcut față cu mult curaj la ceremonia la care au participat 400 de persoane, care l-au aplaudat cu emoție, când veteranul american s-a apropiat de monument. "Minunat", a rostit. "Mă bucur că am supraviețuit ca să prind finalul războiului. Sacrificiul nostru a fost răsplătit". Vocea sa era vibrantă și emoționată. Încercând să nu își arate oboseala cumplită, a ascultat, în poziție de drepți, discursul oficialilor și al foștilor partizani.
Dar organizatorii păstraseră surpriza pentru la sfârșit. Când ceremonia s-a terminat, Donald Jirik a fost condus până la ferma familiei Besse, locul unde se ascunsese, după prăbușirea avionului. A împins poarta. În curte, o femeie în vârstă se îndrepta spre el. Imediat, în ciuda anilor scurși, a recunoscut-o pe "fetița din fotografie". Era Solange. A deschis brațele și a început să plângă. Îmbrățișarea a durat minute în șir. La fel ca în urmă cu zeci de ani, nu au putut să își spună niciun cuvânt. Fostul aviator nu vorbea franceza, iar Solange nu știa niciun cuvânt în engleză. Dar regăsirea nu avea nevoie de cuvinte. Donald Jirik își îndeplinise dorința care îl bântuise toată viața.