Moș Izot

Sanziana Pop
- Textul acesta a fost scris mai demult. Pe vremea când marea se lăsa împărțită cu cerul, cu nisipul și liniștea. O bucurie pierdută astăzi, biruită de larma lumii și de urât -

Iona

- Moș Izot, despre dumneavoastră se spune că ați fost primul pescar din sat. Și cel mai bun.
- Da. Izot este acuma o antică, dar Izot a fost o dată în viață pescar, nu de trei ori.
- Câți ani aveți, moș Izot?
- Optzeci și opt.
- La câți ani v-ați apucat de pescărie?
- La șaisprezece. Și am lăsat pescăria numai pentru război.
- Ați fost pe front în primul război mondial?
- Am fost. Am intrat noi atunci la Tecuci, pe urmă am intrat la Mărășești, de la Mărășești, când s-a încetat puțin războiul, am plecat noi tocmai la Bârlad. De la Bârlad am plecat, ei, am uitat unde am umblat eu. Mai încoace de Bârlad este o linie pe dreapta.
- O linie de front?
- Da, da.
- Ați luptat și în al doilea război mondial?
- Ehei, atunci am intrat noi la Brașov, pe urmă am intrat la București. Când s-a făcut pace, am tras noi acolo la berea.
- Sunteți născut pe malul mării, moș Izot?
- Eu? Pe malul mării? Nuuu! Pentru că de ce? Eu sunt născut la Jurilofca.
- Și cum ați ajuns aici?
- Cum am ajuns? De foame. Când am venit din război nu aveam de nimica. Aveam trei copii și babca acolo. Au plecat oamenii, unii încolo, alții încolo, noi am venit aici, la un bulgar, am secerat cu mașina, am făcut bani buni. Era un sat de scopeți aici. Ai auzit dumneata de scopeți? N-avea nici mustăți, nici barbă, nimica. Toți au venit, au făcut trăsuri, birje. Erau oa­meni gospodari. Dar au murit toți, săracii, erau bătrâni. Nu știu câți ani au trăit aici, dar băutură n-au băut. Punea samovarul de ceai acolo și juca. Dansa și vor­bea. Când am auzit noi că se vând locurile, ne-am așe­zat aici. Eu aici, fratele acolo, vecinul dincolo. Și după ce ne-am așezat noi, am făcut rost de scule pentru pes­cărie: năvod, bărci. Izot a fost primul pescar. Este șaizeci de ani de atunci și până acum, și sufletul lui n-a murit.
- Ce fel de unelte îi trebuie unui pescar, moș Izot?
- Ehei! Un pescar trebuia să aibă multe parale, nu ca acuma, dă statul tot. Pescarul trebuia să aibă un nă­vod. Pescarul trebuia să aibă o barcă. Scule de crap, scu­le de morun, de calcan, scule, ehei! câte trebuia să aibă! Eu și acuma am scule de calcan.
- Ce faci cu ele, moș Izot?
- Ce fac? Arăt. Pentru că de ce? Să vadă oamenii cine a fost Izot. De ce n-am albit eu? Am avut inimă. Toți pescarii bătrâni, când n-au mai lucrat, au aruncat sculele. Eu nu. Mai am câte-o antică. Să arăt: eu am fost pescar.
- Ce fel de pești se prind în mare?
- În mare? Ce pești? Mărunțișuri. Peș­tele mare se prinde la baltă, la Delta, aco­lo. Aici este calcan, este guvizi, stavrizi, ham­sii, lufari este, păstrugă. Este.
- Care pește se prinde cel mai greu?
- Știi ce? Cel mai greu se pescuiește peș­tele pe care nu-l prinzi deloc. La câte un loc, toa­tă iarna și vara nu cade nimica. Nici de mâncare. La alt loc, cade sute de mii de kilo­grame.
- În mare se pescuiește numai cu năvodul sau și cu cârlige?
- Și cu cârlige. Sigur. Sute de cârlige, de la mal la mijlocul mării. Și nu pui momeală. Cârli­gele se ung cu unsoare și pe urmă aștepți.
- Lucrul cel mai greu în pescărie este aștep­tarea?
- Tot este greu. Tu să ai un suflet în față și altul în spate ca să fii pescar. Și mâini bune. Stai două, trei zile, o lună, aștepți. Câteodată, chiar dacă vine peștele, el totuși scapă. Fiindcă de ce? Omul se repede. După ce a așteptat el așa de mult, se repe­de și peștele scapă. Trebuie să fii foarte puternic, să poți să-l tragi. Și pe urmă, când vine câte-o furtună, ia tot. Scule, tot. Rămâi sărac, poa­te să ia marea și pe tine. Mergi acasă și tragi la votca.
- De ce beau pescarii, moș Izot?
- Nu se poate, drăguța. Fiindcă de ce? Marea este așa de rea, munca este foarte grea. Stai acolo o zi, două zile, nu se poate altfel: sufletul lui cere.
- În ce anotimpuri se pescuiește cel mai bine, moș Izot?
- Acuma se pescuiește. De ce? Să plece omul liniștit, să așeze acolo ce-i trebuie lui, toate. Și mergeam noi, cu Fiodor Mălai, primul pescar din sat. Scrii asta acolo, în registru. El a fost mai bătrân decât mine, acuma eu suntem cel mai bătrân om din sat.
- Primăvara plecați?
- Cum primăvara? În februarie suntem pe mare, drăguța!
- Nu era frig?
- Acolo e frig? La marea? Și când vine un pește de două sute de kile acolo, e frig? Măi, măi, măi!
- Cum vă îmbrăcați?
- Cum ne îmbrăcăm? Ca acuma! O dușagreică, ga­ta. Cizme la picioare. Da' ce fac acuma? Acuma pi­cioa­­rele nu mai merge. Au mâncat marea și este reu­ma­tizm.
- Cât stăteați pe mare, moș Izot?
- Cât stăteam? Pleci noaptea, vii noaptea. Când te-apucă furtuna stai două zile, trei zile, stai.
- Ce faceți în timpul ăsta?
- Când avem mâncare, mâncăm. Când n-avem mâncare, nu mâncăm. Ne uităm la cer: este ploaie. Ne gândim la soare: ce face soarele? Cade soarele? Sfin­țește soarele? Ce face? Înghețăm acolo, la mare. Pen­tru că de ce? Bate pe noi sudul.
- Sudul este un vânt?
- Da. Astea sunt vânturile mării: sudul, nordul, apu­sul, răsăritul. După cer. Cum plecăm dimineața știm. Noi avem ceas la mână? N-avem! Am sculat di­mineața la trei, haida! Ieși afară, este vântul, știi cum mergi. Nu trebuie calendar, nu trebuie ora. Numai iarna stai acasă, cu babca.
- Când e cel mai bine la pescuit, moș Izot?
- Știi când? După sărbătorile Paștilor. Omul este liber, tot, pune sculele pe apă și se joacă. Este soare, stai acolo între ape.
- E frumoasă marea?
- Marea? Cum o vezi. De acolo și până acolo, la fel: mare. Numai să nu te "apuce" acolo. Pe mine m-a apucat. Cu doi feciori și eu al treilea. La douăzeci și șapte de brațe distanță de unde trece cursa Constan­tinopol. M-am gândit mai mult la băieți decât la mine. Trei zile și trei nopți am stat acolo, am aruncat tot timpul apa afară din barcă și am dormit pe rând. Dar am scăpat.
- Asta e cea mai urâtă amintire din viața dumitale, moș Izot?
- Cea mai urâtă? De ce cea mai urâtă? Am scăpat cu viața, gata, iar la barca, afară, dă-i drumul. Cea mai urâtă amintire este că am ieșit la pensie.
- Până la câți ani ați fost pe mare, moș Izot?
- Până la optzeci. Dar acuma s-a dus. Ochii nu mai vede, picioarele nu mai merge. Sufletul cere marea, dar ce să fac? Nici să merg pe mal nu mai pot. Mă uit la mare peste gard. Stăm acolo, cu babca.
- Nu vă despărțiți deloc de babca, moș Izot. În curte stați împreună, la poartă stați împreună. De șaptezeci și doi de ani de ani de când sunteți împreună cu ea, nu v-ați plictisit?
- Plictisit? Babca foarte bună și harnică. Fiindcă de ce? Ea m-a așteptat toată vremea și mi-a făcut trei copii. Babca a avut grijă de-acasă și a așteptat să tră­iesc. Știi, drăguța, eu nu mor. Sufletul are rost în om. Dacă omul e bun, sufletul este bun. Eu n-am omorât pe nimeni, n-am făcut niciun rău. N-am omorât pe nimeni nici în război. Și când a fost foametea aia, știi? Izot pune caii la drum, sacii cu grâu la spinarea cailor, macină la moară, merge în Moldova și dădeam la femeile ălea, săracile. Izot pescarul a muncit și-a avut suflet bun. De ce să mor?

Chitul

Eram pe mal, în mulțimea de gură-cască, așteptând ca marea să arunce afară un mort. Cel mai bătrân pes­car din sat plecase cu barca și, prins de furtună și hulă, se afla de două zile în larg. Luntrea neagră se mai zărea, dar trunchiul bătrânului alunecase sub orizont.
- S-a dus să moară, a spus cineva. Vrea să moară în barca lui.
Dar spre seară oamenii au plecat și pe plajă a mai rămas doar nevasta pescarului: o femeie rotundă, cu ochii ca sticla, cu fața plesnită și coaptă ca o turtă de lut. Stătuse tot timpul încremenită, cu ochii în larg. Am crezut că este străină. N-a strigat și n-a spus niciun cuvânt. Dar când s-a înnoptat, ea s-a răsturnat pe o parte, cu tălpile drepte, ca păpușile de pământ. S-a culcat în nisip, iar când am mers dimineața era acolo, în picioare, și aștepta.
Și pe urmă vremea s-a liniștit și am văzut barca apro­piindu-se. Un bătrân cu o barbă până la cingătoare a sărit pe nisip, a tras barca cu funia cum se trage o vacă, s-a apropiat de femeie și, fără să spună niciun cuvânt, i-a întins o vergea de metal pe care spânzurau trei calcani. Bătrânul era îmbrăcat în chiloți de gim­nas­tică, purta o rubașcă legată la mijloc cu funia, iar pe creștet avea o pălărie de fetru, în valuri moi. Țin minte că tocmai răsărea soarele când femeia a pri­mit peștii și i-a dus lângă ochi. I-a atins pe fie­care cu mâna, apoi a pornit către casă, și bă­trâ­nul s-a luat după ea. Mergeau amândoi pe plaja pustie, înaintau prin nisip - el ușor, ea greoi, ca golemii, cu peștii sclipitori între ei.
M-am interesat cine este bătrânul și a doua zi m-am rugat să fiu primită în gazdă la el. O femeie tânără, veselă, rotundă, surdă, acoperită cu roșu și flori, ca Matrioșka, cu ochi albaștri și cu mărgele de sticlă, mi-a deschis o odaie curată și așa a început marea mea prietenie cu moș Izot.
- La ce te-ai gândit, moș Izot?
- La ce m-am gândit! Să vină peștele ăla, Izot să nu se întoarcă cu sacul gol!
- Nu ești cu mult prea bătrân ca să ieși singur pe mare?
Moș Izot a așezat pe genunchi două pal­me ca două bube coapte, sparte și uscate; două cioturi arse, informe, străbătute de cră­pă­turi; le-a în­tors și pe o parte și pe cealaltă, cum se întorc în jeratic turtele de mălai; m-a privit drept în ochi cu ochii lui ca cicoarea, a plâns o sin­gură lacrimă, cu ochiul din dreapta, și lacri­ma s-a plimbat de la stânga la dreapta, pe tot obrazul, alune­când prin cutele groase și adânci, ca prin niște canale de irigații; și-a descoperit capul alb ca zăpada și, în cea mai desăvârșită taină și șoaptă, m-a întrebat:
- Acolo, pe marea, tu ai fost?

Marea

N-am fost pe mare. Am alunecat doar pe deasupra ei, văzând-o: marea se vede neașe­zat. Am stat doar ală­­turi de ea, mirosind-o: marea miroase neales. Am dormit doar ală­turi de ea, ascultând-o: marea sună nedes­făcut. Am cercetat marea, i-am dat ocol ca unui ani­mal neștiut, dar pielea animalului n-a plesnit, gura lui nu s-a deschis. Nu știu ce fel de sânge curge în ma­teria care naște ființa, care ține ființa, care dizolvă fiin­ța, care trece viața din abur în stare de abur și nu știi dacă nu cumva începutul este la urmă și urma este la început.
M-am înmuiat în apă de mare și am ieșit cu sare pe piele, dar marea pe mine nu s-a luat. Tărâmul de ape nu m-a primit niciodată ca să știu dacă legea lui este viața sau moartea, primejdia sau desfătarea, dacă există rosturi sau marea este locul unde nu se întâmplă nimic. Nu m-am luat niciodată cu marea în piept ca să știu dacă este vie sau moartă, dacă este doar apă, apă simplă sau foc. N-am înțeles de ce moș Izot nu se desparte de mare și-am vrut să-nțeleg.
- Vreau să merg pe mare, moș Izot.
- Este bine, spune moș Izot.
- Vreau să-l cunosc pe cel mai bun pescar din sat, moș Izot.
- Este bine, spune moș Izot.
- Vreau să vorbesc cu feciorul dumneavoastră, moș Izot.
- Este bine, spune moș Izot.
Mă trimite la Fedia, și Fedia este șeful brigăzii de pescari din comuna 2 Mai.
- Dimineața la trei, spune Fedia. Afară, la pescărie. Atunci plecăm.
Mă culc îmbrăcată și nici nu adorm când Capte­lina, fata surdă și înflorată a lui Izot, îmi așază palma pufoasă pe frunte, mă petrece până la poartă în cămașă de noapte lungă și albă, stă între sâni ca între două perine așezate-n fereastră, flutură mâneca largă a des­părțire și, cu un braț ca un stâlp de piatră rotundă, îmi arată cerul, deasupra, că este negru și rău.
- Exact cum trebuie, mă gândesc, și pornesc, în­ghețată de frică, pe țărmul mării, pustiu.

Pescarii

Pescăria este un loc înalt pe marginea mării, un foi­șor din care punctele cardinale se văd. Răsăritul, apu­sul, nordul și sudul sunt patru vămi așezate la granița lumii, cu patru vameși care dau trecere liberă nu pen­tru oameni, ci pentru stele și soare, pentru lună și pă­sări, pentru zile și ani, pentru vânturi și anotimpuri, pe rând. Prin punctele cardinale trece chiar cerul, pescăria este un loc unde pământul e fix, mișcător este numai tărâmul de dincolo, chiar universul alunecă pe dea­supra, miraculos.
Dar când am ajuns, vama de răsărit dăduse trecere liberă pentru furtună și vânt.
Pescarii sunt oamenii vii pe marginea mării, sunt întruchipări mișcătoare, puternice, aromitoare, ei se văd din orice vamă a cerului și se presimt. Sunt scunzi de statură, între patruzeci și șaizeci de ani, au fețe roșii și ochi albaștri, au palme duble, de carne crescută pe carne, și unghii duble, unghii crescute pe unghii, o car­ne cum e cornul de vită, destul de tare să n-o putre­zeas­că apa, să n-o ardă soarele, să n-o sfâșie vântul, să nu se facă pământ. Pescarii au linia norocului din palma stângă transformată în jgheab de alunecare pen­tru frânghie. Pescarii au linia vieții transformată în jgheab de alunecare pentru odgon. O populație de băr­bați care și-au transformat brațele în unelte, un soi de oameni cu trunchi, cu picioare și cap, dar cu mâini­le terminate-n lopeți. Pescarii sunt un neam de bărbați care, când ating femeia cu palma, femeia se simte iu­bită de un fel de copac. Dar când am ajuns, pescarii ți­neau palma stângă întinsă și prin linia vieții se des­fă­cea din edec odgonul gros de oțel. O barcă de lemn pen­tru cincisprezece per­soane urma să iasă în larg.

Facerea lumii

- Nu veniți, au spus pescarii. Marea e rea. Tocmai cum trebuie ca să ajungi la fund. Tocmai cum trebuie ca să mergi drept în iad.
Dar am mers. Am căzut într-o groapă de apă și apa s-a închis deasupra mea. S-a făcut un clopot învârtitor și eu eram chiar limba care izbea.
Să fii într-un clopot de apă. Să nu respiri aer, să tragi lichid. Să rabzi apa care îți ia hainele, pielea, oasele. Să lași să ți se tul­bure cristalinul și să-ți crească în tâmplă ochiul de pește. Să simți bureții de bronhii crescuți în urechi. Să scuipi stomacul și să-ți intre în loc o bășică pentru plutit. Să ți se acopere gura de gingii gelatinoase și moi. Și tocmai când metamorfoza e gata, marea să te scuipe afară și să te poarte pe-un val, cu o viteză năprasnică, spre un zid de vid.
- Tocmai cum trebuie, am spus.
Ca să vezi pescarii muncind. Să-i vezi croind prin infernul acela de apă turbată un drum liniștit. Foarte stăpâni pe barcă. Foarte stăpâni pe vâsle. Chemându-se pe numele mic, ca într-o numără­toa­re. Numele oameni­lor funcționând ca un număr de înaltă dre­sură: vâsla atinge fiara ca biciul dre­so­rului, exact în locul unde doare și potolește, și omul mai scapă o dată cu viață, de moartea prin colți.
Între iad și cer am călătorit sâmbătă dimineață la trei. Am străbătut o lume fără direcție. Fără miros și culoare. O lume nici de aer și nici de apă. Nici de cenușă și nici de fum. Am fost într-un teritoriu de materie nealeasă, agitat de-o mișcare clocotitoare și violentă, cred că am trecut chiar prin facerea lumii, prin alegerea apelor de uscat.
- Lucrul cel mai greu este să ajungi pe mare, la locul de muncă? Așa se întâmplă în fiecare zi?
- În fiecare zi dacă este soare. Din două în două zile dacă este ploaie. Din trei în trei zile dacă este furtună. Pleci luni dimineața și te întorci la țărm miercuri seara. Pleci joi dimineața și țărmul se vede, poate, duminică.
- Și ce faceți atâta vreme pe mare?
- Ce facem? Așteptăm.

Cea mai bună dintre lumi

Poate din pricina așteptării sunt pescarii atât de tăcuți. Poate din pricina așteptării sunt pescarii atât de blânzi. Poate din pricina așteptării sunt atât de frumoși. Stau doi câte doi la o pereche de vâsle, ca șco­larii în bănci: cot la cot și umăr la umăr și cizmă lân­gă cizmă de cauciuc. Poar­tă șorțuri lungi, de bucă­tărese. Au cămăși în pătrate și șepci. Vorbesc așezat și melodios. Se cheamă Petca, Gheorghe, Maxim și Vasili, fac glume cu cel mai bătrân dintre ei, zicând că aseară l-a căutat o cumătră și el a cre­zut că este o oaie legată de gard, râd luminos și mai luminos luminează cu ochii albaștri: ochii aceia curați, de oameni de mare, cu pupila reglată pentru distanțe fără obstacole, un ochi format chiar pentru infinit.
Aș vrea să le spun cât de bine este cu ei. Cât de-n pace și siguranță mă simt în barca aceea pierdută-n ocean. Cât de mare și bărbătească este puterea pe care-o transmit. Cum simți că în toate punctele cardi­nale care-ți fixează ființa în spațiu se înalță un zid. Aș vrea să le spun că mă simt foarte liberă acolo, în mij­locul mării, pentru că mă simt ocrotită, pentru că pot să am mare încredere, pen­tru că pot să nădăj­duiesc. Aș vrea să le spun, dar nu pot să spun, pentru că prin­tre pescarii de mare lu­cru­rile sunt astfel orânduite, că totul se tace și nu se spune nimic. Aș vrea să le spun ce nu pot să spun: că sunt soiul cel mai curat de oa­meni pe care i-am întâlnit și că, dacă barca lor ar ieși de pe mare ca să meargă prin lume, s-ar despărți strâm­bii de drepți, răii de buni și min­ciuna de adevăr. Asta aș vrea să le spun și nu pot să spun: că o lume mai bună se începe cu oameni ca ei. Dar oa­menii cu care se face o lume mai bună tocmai muncesc.

Dezvelirea adâncului

"Trage! Lasă! Lasă! Trage!".
Aplecați peste aceeași margine a luntrei, cei opt din treisprezece pescari ai lui Cuțupal Feodor trec prin mâini talianul cu pești. Iarba de mare și algele s-au îm­pletit în plasa de sfoară și pescarii adună verdeața de mare cu furca, cum se adună fânul în clăi. În locul cu­rat se desfășoară iar talianul, o oră și jumătate, băr­bații aceia cu cizme de muschetari înalte până la coap­să trec prin mâinile lor scufundate în apă, când sfoara, când sârma, și mijlocul lor îndoit se udă pe ploaie, ru­ginește și scârțâie, când se așează pe bancă încheie­tu­rile sună ca tabla și mâinile lor se albesc și se umflă, capătă culoarea cărnii de pește, nu se disting acolo, pe fundul bărcii, printre calcani. Munca pe care o văd este atât de dură și atât de îndelungată, încât vederea peș­te­lui argintiu care curge în barcă, în cascade, nu mă mai bucură, și aș vrea să-l ajut pe Foca Silivestru să se îndrepte de spate și pe Pla­ton Martin să țină odgonul de sârmă al talianului, care trece prin linia vieții din pal­mă atât de repede și atât de fierbinte, că iese sân­gele și inundă și drumul norocu­lui. Și pe Grigore Maxim aș vrea să-l ajut să treacă cu bine, la șaizeci și unu de ani, de singura lună care-l mai desparte de pensie, și pe nea Ștefanov să-l ajut să țină parâma, pen­tru că pescuitul se petrece pe timp de furtună, bar­ca se lasă când într-o parte, când în cealal­tă, cu o pu­tere atât de mare, că munca pescarilor se ve­de când în genune, când, răsturnată, deasupra, în cer. Dar mai sunt încă trei taliene cu pește de scuturat, înainte ca prada să fie așezată în coșuri și coșurile să fie duse în port, pe cântare, acolo unde o populație ames­tecată de oameni, neveste, rude și cu­rioși, vin să asiste la de­barcare, și argintul care se zbate în barcă la­să dâre de solzi pe haine, pe piele, în păr și pe pleoa­pe, și ofran­da de pește este atât de bogată și sclipitoare, încât pare jertfă aleasă pentru al­tarele lor chiar de zei. Mai sunt încă trei taliene, trei ore de mers și trei ore de muncă înainte ca bronhiile să se usuce-n ureche și din­ții să se desprindă de gingia moale, de gelatină, înainte ca omul să iasă din pește, să zâmbească, să schimbe o vorbă, să tragă o dușcă de votcă, să aprindă o țigară, înainte ca plevușca rămasă în barcă să fie aleasă și curățată și spălată în apă de mare, în așa fel ca la în­toar­­cerea la pescărie, acolo unde Mutul cel blond și fru­mos, cu ochi albaștri, Grigorie Clim, care nu știe nici să audă și nici să vorbească, dar care știe să mun­cească cât zece, așteaptă deja lângă focul de sub cără­midă și lângă apa în clocot, pentru ca peștele să fie arun­cat înăuntru și - preț de-o cafea - ciorba de ham­sii, de guvizi și de păstrugă să îmbete lumea cu aro­mele ei. Mai sunt încă trei taliene, trei ore de mers și trei ore de mun­că, trei ore de furtună și trei ore de mare, înainte ca cizmele lungi să fie puse în pari, la uscare, și hainele îmbibate de sare și sânge de pește să fie puse în cuie, pe casă, tot la uscare, și pescarii-n chiloți de gimnas­tică negri, ca băiețandrii, să stea o clipă în soarele mic, cât oul de gâscă, scăpat din fur­tună ca o mi­nune de un minut; înainte ca edecul să se în­vârtă și odgonul să trea­că din nou prin dru­mul de noroc și de via­ță din palmă, înainte ca barca cea mare, ma­huna, să iasă din apă ca o bivoliță credincioa­să și neagră, cu pântece lat. Mai sunt încă trei taliene, trei ore de mers și trei ore de muncă înainte ca pâinea să se rupă pe masă și licoa­rea fierbinte, cu leuștean, să alunece în stomac, înainte ca nea Foca să mă scape îmbrăcată în mare, pentru ca domnia-mea să se ducă la dra­cu', tocmai când vreau să mă laud că în bătă­lia cu apa eu am scăpat. Mai sunt, mai sunt încă trei ore de mers și trei ore de muncă, dacă nu cumva soarele ca oul de gâscă se va acoperi iar de ploaie, ploaia va deveni iar furtună și ziua de muncă va deveni două zile de muncă, două zile de muncă se vor face trei zile de muncă și, la întoarcerea de pe mare, joi sau duminică dimineața, nu știu câte femei ca păpușile mari, de lut, ples­nite la soare, vor aștepta în nisip cu ochii de sticlă, nemișcate și neclintite, să vină pescarii din larg.

Epilog înalt

În cea mai bună și dreaptă dintre lumi cu putință, primii oameni aleși vor fi strigați în chipul care ur­mea­ză, ca după un catalog: CUȚUPAL FEODOR, BARBU TUDOR, POLICI GHEORGHE, MAXIM GRIGORE, ȘTEFANOV GHEORGHE, NE­DELCU NI­COLAE, FOCA SILIVESTRU, PLATON MAR­TIN, CLIM GRIGORE - bri­gada de pescari care tră­iește, muncește și prea­fe­ricește în zilele noatre, sub zo­dia can­cerului, în luna iunie, azi, 24, în comuna de baș­tină de la țărmul mării, 2 Mai.