(Scrisoarea: "Sunt sigură! Nu există iubire și nici bărbatul vieții noastre". F. AS nr. 1133)
Dragă Aurelia,
Se spune că dragostea durează vreo doi-trei ani, apoi dispare! Există chiar studii psihologice care susțin această opinie și care întăresc și confirmă - de fapt - o impresie din cale-afară de negativă pentru conștiința cuplului. De ce dispare dragostea după un timp? De ce doi oameni care s-au iubit ajung să se urască, să-și facă zile negre unul altuia, ori să cunoască suferințe interioare de neimaginat? Unde piere frumusețea și atracția de la început, căldura și blândețea, unde se rupe lanțul virtuos al vieții care pulsa în inimile îndrăgostiților, de vreme ce iubirea este atât de puternică? Nu-i așa că experiența umană în dragoste ne convinge, cu vârf și îndesat, inclusiv prin studii făcute de specialiști, că dragostea dispare și, dacă dispare, merită să n-o alegem? Oare nu e așa de important să iubim, de vreme ce iubim vreo doi-trei ani și apoi ne întoarcem la apatie, la singurătate, la instabilitate emoțională și la dorința de a întâlni din nou iubirea ? Oare experiența vieții ne convinge să alegem un partener pe alte criterii decât iubirea, de vreme ce iubirea, oricum, se "termină"?
De fapt, dragostea nu dispare, dar dispare, cu certitudine, capacitatea minții de a o percepe! Iubirea - în forma ei divină, în forma ei reală, reprezintă o putere pe care nu putem să ne-o imaginam, nici s-o creăm vreodată cu mintea. Este puterea care ține universul întreg, într-o ordine fantastică. Este puterea care-i dă viață seminței și puterea fără de care niciunul dintre noi n-am putea respira măcar o secundă. De aceea, iubirea nu poate să dispară! Este imposibil să dispară singura stare absolută a universului și ceea ce este cu adevărat real. Dispare, însă, din viețile noastre, capacitatea minții de a percepe iubirea. După doi-trei ani de dragoste, după cinci sau șapte ani, mintea "scoate" de sub obroc, din beciul inconștient, toate aberațiile pe care le-a crezut realități. Mintea își dă în petec.
Mintea se arată pe ea însăși în toată goliciunea și degringolada sa. Suferința va deveni tot mai accentuată, dacă cel ce-o trăiește nu o percepe ca pe-o purificare, dar și ca pe o alegere personală. Suferința pe care o trăim în relația de cuplu și care ne spune obsesiv că nu iubim, că partenerul nu ne iubește, descrie incapacitatea minții de a percepe iubirea. Dacă, în timp ce trăim nefericirea interioară ne plasăm, încetul cu încetul, într-un alt unghi de percepție, dacă încercăm să vedem la celălalt părțile sale pozitive, să căutăm tot ce-am putea aprecia, tot ce ne-ar ajuta să-l vedem diferit, suferința ar dispărea. Și noi am simți că iubirea nu este o încălzire glandulară, nici o pasiune înrobitoare, cât o stare permanentă a sufletului omenesc.
Recuperarea acestei stări ne duce spre cunoașterea realității care ne spune că iubirea nu dispare, ci dispare numai mintea capabilă s-o perceapă. Dragostea nu trece. Mintea, însă, speră să ne poată păcăli că-i așa și de aceea ne oferă și experiențele corespunzătoare. De aceea, când trăim sentimentul de pierdere a iubirii în cuplu, trebuie să ne concentrăm asupra propriei noastre minți, căci în mintea proprie se ascunde eroarea că "iubirea nu este".
KOSTAS K. - e-mail: kostaskonstan@yahoo.com