Amintiri din ograda copilăriei

Otilia Teposu
Bucătăria de vară

Dacă iarna, inima gospodăriei lui Buna bă­tea lângă șporiul uriaș din casă, vara, ea tresălta veselă în curte, sub mărul cel bă­trân. Acolo, lângă cuptorul de pâine, se amenaja bu­că­tăria de vară, de cum se duceau zăpe­zile și se zvântau toate cărările. Locul acela larg, în­conjurat pe de-o parte, de tufe de iasomie, iar pe de alta, de ri­bizli, coacăzi și agriși, de­ve­nea pentru mai bine de o jumătate de an miezul lumii în zilele copi­lă­riei.
Bucătăria de vară a fost ridi­cată din scânduri groase de brad, de un­chiașul Petrea, care era cel mai pri­ce­put lemnar din vremea aceea. Tot el a închegat stălajele, polițele pe care așteptau înșirate tot felul de oale și ulcele, căni și pahare, cratițe, cuți­toaie, linguri mari, mici și mijlocii, precum și strecurători de toate mă­rimile, în­ce­pând de la cele mai mici, pentru ceaiurile din ierburi de leac, până la cele mari, pentru supa de găi­nă, de duminică, ori la cele prin care se scurgea sucul gros din roșiile zemoase, aduse din grădină, cu soare cu tot. Mai erau acolo oale de lut, ținute mereu cu gura în jos, până să fie umplute cu laptele pus la acrit și la smântânit, de la vaca Suruca ori de la bivolița Matrona. Pe cel mai de jos raft se înșirau cratițele groase, de fontă, în care se fierbeau dulcețurile, zacuștile ori sosurile cu cimbrișor și meri­șoare de munte, numai bune de pus iarna, lângă fripturi. Dar mai erau și oalele obișnuite, smălțuite și cu flori desenate pe burta lor încăpă­toare, în care fierbeau "pă­zâturile", supele rapide de legume, care se fă­ceau vara, în fiecare zi. Supe ușoare, în care des­co­pereai o grădină întrea­gă de arome și mi­rosuri proas­pete de mărar, pătrunjel, tarhon, ori leuș­tean. Stă­lajele din bucătăria de vară erau colorate și pline de tot felul de mă­runțișuri, capete de sfoară, dopuri, pungi și punguțe cu sare, bicarbonat ori amo­niac pentru copt, plicuri cu boabe de piper, pa­prică iute ori "salițin" pentru castraveții murați de vară, aceia ca­re crănțăneau în dinți, când se lăsau fu­rați din în­ve­lișul lor de frunze de vișin și mărar și când erau scurși de zeama dulce-acrișoară, numai bună de răcorit gâtul încălzit, în zilele în care lucrai la fân. În cuiele bătute ici și colo, atârnau ierburi uscate de ceai și le­gă­turi de busuioc sălbatic și cimbru mirositor, de care pu­teai să uiți până iarna, când se tăiau porcii, căci nu­mai atunci erau scuturate bine și presărate pe șun­cile uriașe și pe slăninile rozalii, înainte de a fi puse în pod, la fum.
În bucătăria de vară era o ma­­să mare, ma­re, pătră­țoasă, la care ar fi în­căput tot nea­mul, dacă s-ar fi strâns toți ai lui, deodată, de pe unde erau îm­prăștiați, pe la școli ori la lu­cru. Dar pe a­tunci, la masa aceea stăteam doar eu și Buna.

Ața cu noduri

În fiecare sâmbătă, în bucătăria de vară în­cepea sărbătoarea. Era încă întuneric, când Bu­na făcea foc în cuptor și punea drojdia la înmuiat în mijlocul grămezii de făină cernută, care aștepta în covata mare de lemn. Sâmbăta era "zi de pâine" și de alte "aluaturi" care se pre­găteau pentru dumi­nică, dar și pentru ce­lelalte zile din săptămâna care urma. Pâinea de vară era fră­mântată cu cartofi, ca să fie mai "sățoasă", și cu semințe de chimen, ca să ție mai multe zile, căci vremea era caldă și se putea acri altfel. Dar Buna avea leac și pentru asta. Înfășurate în frunze de hrean și apoi în ștergare groase, pâinile stăteau înșirate pe polița de sus din bucătăria de vară, așteptând să le vină rândul la mâncare. Erau întotdeauna șase pâini, câte una pentru fiecare zi din săp­tămână. Sâm­băta nu se punea la numă­rătoare, pentru că înainte de a băga pâinile în cuptor, Bu­na rupea o bucată mare de aluat din care co­cea panga­lău, riteș ori vărzare sau plăcinte pe les­pede, umplute cu brânză, cartofi ori ceapă verde, mărar și foi de lo­bode. Pangalăul era o turtă rotundă, crestată deasupra, unsă cu ulei și presărată cu sare grunjoasă ori cu zahăr, după cum îți plăcea ori după cum aveai chef. Se cocea deasupra jarului, tras cu cociorva de lemn în fața ușii cuptorului. Dacă pangalăul se cocea repe­de, era semn că e numai bine în­căl­zit cuptorul pentru a fi băgate pâi­nile. Dacă nu se cocea și ră­mâ­nea al­bineț, jarul era împins înapoi și ușa cuptorului închisă pentru încă o vre­me, până când se mai încăl­zea puțin. La riteș, lucram și eu de zor cu Buna. Îmi plăcea să o ajut să răsucească în suluri lungi foile subțiri de aluat, unse cu unt, pe care le încovriga apoi și le înfășura, șerpuindu-le, cât să le dea o formă mai rotundă, ori mai alun­gită. Apăsat și călcat bine cu suci­toarea, riteșul era copt și, ca să-l poți mânca, mai trebuia doar să-l ungi deasupra cu miere groasă și să bei din când în când câte o gură de lapte rece.
Vărzarele și picioicarele erau plă­cinte umplute cu varză acră ori cu car­tofi fierți cu ceapă și se coceau în ulei, în tigaia mare, pe care Buna o numea "les­pede." Plă­cintele pe lespede erau ținute la cald, într-un vailing mare, acoperit. După ce mâncai din toate as­tea câte puțin, nu-ți mai trebuia pâine, căci erai să­tul. Pâinile calde, scoase din cuptor, curățate de frun­zele de paltin, hrean, ridichi ori varză, pe care erau puse în vatra fierbinte, la copt, erau stropite cu apă rece și acoperite cu pânze curate, ca "să meargă la Dum­nezău". Dar nu știu cum se fă­cea că, de fiecare dată, până să ajun­gă pâinile la Dum­ne­zău, când era mai tare pe uliță mirosul de pâine caldă, numai ce vedeam că deschide poarta Nas­tasâia, baba care avea casa lângă pădure și care trăia sin­gură, sin­gură, căci era "a ni­mărui", și nu avea nicio rudă ori vreun alt neam. Știam deja ce urmează să se întâmple și aș­teptam. Buna alegea o pâine care nu mai era prea fier­binte, ci doar călduță, și tăia din ea o bucată mă­ri­șoară. Lua apoi dintr-un cui un fir de ață cu care mă­sura în cruciș lungimea și grosimea pâinii, făcea câte un nod pentru fiecare și punea ața la loc. Îi dădea Nastasâiei bucata de pâine, îi mai dădea și-un pahar de rachiu și-i spunea să se roage pentru cei duși. Baba începea rugăciunea înainte de a se ridi­ca de pe laiță. Când ajungea la poartă, ca de fie­care dată, o întrebam pe Buna de ce măsura pâi­nea cu ața cu noduri și Bu­na-mi răspundea mereu la fel că trebuie să știe și Îngerul, cât de mare era milos­tenia pe care o făcea ea sâmbătă de sâmbătă și să-i întoarcă bunătatea cu aceeași măsură în săptămâna care urma.

Seara

Seara venea mai iute în bucătăria de vară, decât în casă, pentru că acolo nu era niciun bec, ci doar o lam­pă mare, pe care Buna o aprindea când avea petrol. Când nu avea, punea într-o oală mică de lut ulei, băga în el un fir de ață groasă, în loc de fitil, și-l aprindea. Lampa asta improvizată dădea o lumină mai mare decât o lumânare obișnuită, numai că afuma cam tare. Dar asta nu conta, căci doar eram în bucătăria de vară, în care nu existau pereți văruiți, de-a căror al­beață să ai grijă. Noaptea urca acolo tiptil, din colțuri înspre masa luminată, iar umbrele ciudate și întu­ne­ricul cald făceau ca încăperea să pară uriașă.
Zgomotele serii de vară erau altfel decât cele din tim­pul zilei. Păreau întotdeauna mai pline, mai rotun­de și mai catifelate. Nu erau prea tari și nu te supă­rau niciodată când le auzeai. Erau molcome, aducă­toare de pace și îmbiau la tihnă. Așteptam pe laiță ori pe prag să vină Buna din grajd cu laptele cald. As­cultam seara și pândeam stelele care apăreau printre crengile mărului. Le număram. Erau mereu zece, tot câte zece, mai multe grămezi de zece, căci pe atunci numai până la zece știam să număr. Fluturi buimaci își pârleau aripile la flacăra de pe masă. Undeva, de­parte, se au­zea lătrând un câine, deasupra mea, în în­tuneric, fâ­șâiau aripi de noapte. Târziu, când toate ale zilei erau încheiate și intram în casă, lăsând bucătăria de vară în grija nopții, lumina albă a becului mi se părea tristă și săracă.

Toamna

Sfârșitul verii înghesuia întotdeauna zilele printre bor­cane de murături, sticle cu siropuri și licori groa­se, de poame. Tot mai multe se adunau în bucătăria de vară, înainte de a lua drumul cămării ori al piv­niței, pentru iarnă. Era o întreagă babilonie în zilele acelea, dar răbdarea Bunii știa să le orânduiască pe toate, fără cusur. Tăvi și tăvale cu prune și felii de mere puse la uscat, straturi de frunze aromate pentru supe și alte fier­turi, șiruri de ațe pe care stăteau prinse păstăi un­date, "lanțuri" colorate din ardei iuți ori din cei că­prești, oale de lut cu magiun gros, cleios, întărit deasupra într-o pojghiță acrișoară, cutii cu rădăcini dulci de pătrunjel și păstârnac, site uriașe în care se zvântau gogoșarii, legături de ceapă și de usturoi, cucuruzi galbeni-aurii, legați tot câte doi, trei, ca să poată fi agățați pe sfori, la uscat. Of, Doamne, nici nu mai știu câte erau îngrămădite acolo, dar price­peam sigur, că, pe cât era tot mai mic locul meu de joacă din bucătăria de vară, cu atât toamna era tot mai aproape. Când începeau zilele reci, albite de brume, bucătăria de vară se închidea. O vreme, până cădea prima zăpa­dă, Buna mai făcea sâmbăta pâine și aluaturi, apoi se muta cu toate ale bucătăritului în casă, până ce venea primăvara.
Numai că mâncarea de iarnă, făcută în casă, parcă n-avea niciun gust. Dar avea Bu­na leac și pen­tru asta: o frunză de leuș­tean us­cat, un ar­dei copt, o fier­tură de boabe de porumb cu mie­­re, câteva poame us­cate, o felie de pâine cu magiun, toate as­tea și încă multe alte mi­nuni îmi amin­teau de vara din bu­că­tăria de sub măr și, dintr-o dată, ră­­sărea soa­rele.

Aghistine cu povești

Toamna, parcă niciodată vremea nu ajungea ca să strângem toate de pe lângă casă și să le pregătim pen­tru iarnă. Mai mereu rămânea câte ceva nefăcut ori făcut în mare grabă, sub povara unei ploi ori a unui vânt înghețat, și asta era mare supărare pentru Buna, care închidea ochii, își bătea palmele una de alta și-și clătina capul, amărâtă: "Ioi, ioi, Iștenem, că nu ne mai ajunge viața asta!".
Cel mai greu era când toamna frumoasă, aceea în culori de catifea, lăsa locul zilelor mohorâte și cenușii. Nici nu-ți venea să ieși din casă, d-apoi să mai și tre­buiască să lucrezi pe-afară! Tocmai de aceea, în fie­care an, venea de la Baia Mare unchiașul Andriș, fra­tele Bunii, ca să ne dea o mână de ajutor. Unchiașul ve­nea încărcat cu bunătăți îndelung așteptate și dorite: bomboane camforate, zahăr candel înșirat pe sfori, hal­viță cu nuci și alune, ulei gros, arămiu, pe care sin­gur îl storcea la o presă uriașă, din semințe de dovleac. Dar cel mai tare și mai tare mă bucuram când lăsa pe masa din bucătăria Bunii câte un săcotei plin cu "aghistine dulci", castane uriașe, bune de mâncat, cu­lese din livada lui, de pe Dealul Florilor. Aveam deja cuțitul pregătit pentru încrestat castanele, pe care nici astăzi nu știu de ce unchiașul, doar el, singurul, le numea "aghistine". Luam la rând fiecare castană, și cu vârful cuțitului îi făceam două crestături, musai două, și musai în cruce, ca "să meargă la Dumnezău", zicea unchiașul care, câtă vreme lucram, îmi povestea amintiri din război, de pe frontul din Italia, sau mă punea să-i spun poeziile și cântecele pe care le învă­țasem în vremea ce-a trecut de la ultima lui vizită. Tu­ruiam vrute și nevrute, îi spuneam de două ori aceeași poezie, cântam aceeași strofă de mai multe ori, inven­tam întâmplări și povești, și-aș fi inventat oricâte, doar, doar, o adormi unchiașul mai repede, să scap de corvoadă, să iau plasa cu castane crestate și s-o duc la cuptor, unde Buna le prăjea într-o tavă mare de tablă, pusă direct pe jar. Câtă vreme se rumeneau, întoarse pe toate părțile, se umplea ulița de-un miros atâta de îmbietor, încât toți cei ce treceau pe lângă poartă înce­tineau, fără să vrea, și-o întrebau pe Buna, vezi Doamne, cine știe ce, numai ca să intre în vorbă cu ea și să mai stea o vreme sub clopotul vrăjit al aburului cald și mirositor. Iar Buna se uita râzând la mine, îmi făcea șugubăț cu ochiul, și le ducea și lor castane prăjite, suflând în mâini, ca să nu se ardă. Apoi îmi umplea și mie buzunarele și-mi dădea drumul la joacă. Cu mâinile băgate în bu­zunar, peste castanele fierbinți, pu­team să mă duc până la capătul lumii, unde nălucile de ceață se strecurau prin­tre copaci.

Mâța de cules mere

Unchiașul Petrea, lemnarul, avea casa lângă horincie și pe la el treceau toți cei care aveau treabă pe-acolo, ca să-l întrebe de una-alta, ori să-i aducă știri de pe alte uliți. Avea în atelierul cu tavan înalt o masă mare și groasă de stejar, pe care lucra uși și ferestre pentru cine-și făcea casă nouă. Într-o toamnă târzie, mi-a făcut și mie o pereche de schiuri din două bucăți de scân­duri de gard, pe care le-a fiert o jumătate de zi într-o oală uriașă, ca să le îndoaie la vârf. N-au ieșit chiar "ca la carte", una era nițel mai curbată și mai scurtă, dar după ce le-a uns cu sacâz, lu­ne­cau, de parcă aveau motor. Altă dată, mi-a meșterit un scăunaș cu fioc, adică un ser­tărel cât palma, în care-mi țineam creioa­nele colorate și alte nimicuri. Dar cel mai tare și mai tare mi-a plăcut ziua în care m-a chemat să-l ajut, ca să facem "mâța de cu­les mere". Mai întâi, am cău­tat o rudă mai lungă, pe care el a curățat-o de coajă, apoi m-a pus să caut prin rume­gușul din atelier o scândurică pătrățoasă pe care, de jur îm­prejur, a bătut cuie lungi, ca niște dinți. La urmă, a prins coada cea lungă de scândurică și gata, "mâța" era nu­mai bună de cules. Cum? Uite-așa: ridicai mâța deasupra ca­pu­lui și prindeai între cuiele acelea un măr de pe vreo creangă de sus, apoi trăgeai ușu­rel, într-o parte, și el se rupea de pe crean­gă, dar nu cădea la pământ, rămânea prins între cuie și așa puteai să-l aduci încet jos, fără ca el să se lovească. Merele întregi, cu codița la lo­cul lor, nelovite, țineau toată iarna, se păs­trau multă vreme, nu se stri­cau până în primăvară. Așa am cules în anul acela multe mere cu "mâța" cea nouă.

Păstăile împărătești

Boabele erau albuțe, ușor alungite și aveau la un capăt o pată albăstruie și câteva pi­cățele presărate înspre mijloc. Buna zicea că aceea albastră e zadia, "șurțul" fiecărui bob. Numai acelea erau bune de păstăi "îm­părătești" și numai pe acelea le alegea an de an, cu migală, din coșul așezat înaintea ei. În fiecare toamnă se întâmpla la fel. După ce culegea toate păstăile uscate, după ce le des­făcea și aduna în covata mare de lemn boa­bele, le alegea dintre ele doar pe acelea "cu șurță" și le punea deoparte. Erau boabe de fasole pe care le moștenise de la mama ei, iar aceasta de la mama mamii ei. Erau "din neam", adică și le grijea, de parcă cine știe ce comoară aveau sub pielița lor lu­cioasă. Ieșeau din ele păstăi lungi și fragede, pentru care Buna era renumită pe toată ulița, și cu mare zgârcenie împărțea în fiecare toamnă, doar câteva boabe, pe la vecinele mai apro­piate. Și asta, numai după înde­lungi amânări și promisiuni repetate. Boa­bele erau atâta de scumpe în mintea ei, în­cât, suprem sacrificiu, cu ele încerca naiv să le cumpere pe cele două navetiste care-i aduceau me­reu vești despre feciorul mai mic, ce lucra la oraș. Să fi știut unchiașul că spioanele erau plătite în boabe de fasole, pentru că-i relatau Bunii "de-a fir a păr", tot ce învârtea el la Baia Sprie, cu ce fete se plimba, cum le ținea "la braț", ori cum erau ele îm­bră­cate și cât purtau de lungă fusta, ar fi râs o săptă­mână. Dar Buna n-avea grijă de asta, se descurca de minune, era mulțumită, și trocul era în­totdeauna avan­tajos. Fiecare parte primea, de fapt, ce voia, și din câte am văzut eu, și din cât m-am priceput, cu cât erau mai multe știrile aduse, cu atâta erau mai multe boabele care tre­ceau în buzuna­rul veci­nelor.
Am aflat, de curând, că una dintre mătușile mele mai păstrează, în­că, boabe de fasole îm­pă­rătească, și cred că am să-i cer câteva să le semăn și eu în grădinuța mea, la primăvară. Cine știe pe ce le voi putea și eu pre­schimba? Că și eu am copii care cam umblă creanga prin oraș, după lăsarea serii... Și, oricum, vorba bătrânească, mai bine să ai cu ce, decât să n-ai și să aștepți la voia (și la vorbele și po­veștile) altora, nu?

Merele cântătoare

Câteodată, venea la Buna un moșuleț alb la păr, cu ochi veșnic înlăcrimați, parcă de-o bucurie fără nume. Își lăsa straița lângă ușă, se așeza pe laviță și dădea din cap: "Catiță, Catiță, ce mai faci, tu, Catiță dra­gă?" Și-abia după ce primea răspuns la întrebarea asta, care mie mi se părea foarte grea, căci dacă mi-ar fi pus-o mie cineva, n-aș fi știut ce să răspund, pentru că nicio­dată nu făceam ceea ce trebuia, deci, după ce primea răspunsul, se apropia de straiță, scotea de acolo, de fiecare dată, câte două mere, pe care le ștergea mai întâi cu colțul sfeterului verde, și-apoi mi le în­tindea, scuturându-mi-le încet pe lângă urechi. Merele "cântau". Semințele lor se mișcau în căsuța prea largă în care dormeau și zornăitul lor era înmuiat oarecum de învelișul zemos și parfumat. Doamne, ce-mi mai plăceau merele acelea, cât m-am jucat eu cu ele, cât le-am mai ascultat "cântând" și cum m-au înșelat ele de tare, căci tocmai din cauza lor n-am înțeles eu că drumurile moșului Chimu prin curtea Bunii n-aveau alt scop, decât s-o convingă la un măritiș târziu, care să le unească singurătățile. Câtă vreme eu ascultam muzica merelor, moș Chimu încerca s-o convingă pe Buna să renun­țe la văduvia ei, începută la treizeci de ani. Asta am aflat-o mult mai târziu, mult după ce am înmormântat-o pe Buna, cu tot cu năframa ei albă, de văduvă curată, năframă cumpărată de bunicul din târgul de la Sătmar.
Oricât am căutat prin piețele prin care am tre­cut, mere cântătoare n-am mai găsit nicio­dată de atunci. Nici nu știu dacă există și dacă nu cumva merele acelea erau mere vrăjite de moș Chi­mu, pentru ca eu să aud doar muzica lor, și nu pro­pu­nerile lui de însurătoare, șoptite în serile de toamnă, când lumina gălbuie a serii se așeza alene peste gră­mezile de bostani.

Sărbătoarea nucilor

Când venea vremea, se băteau nucii cu niște bețe lungi, de lemn. Nucul pe care nu-l bați nu mai face roadă în anul următor, așa că bătaia nucilor era printre primele sărbători cu care înce­pea, de obicei, strânsul de toamnă. Se adu­nau mai mulți tineri la bătutul nucilor, oa­meni în putere, căci nu era ușor să ții prăjina de bătut ridicată și să cauți să lovești numai frunzele și nucile, nu crengile mici, pe care le puteai rupe. Culegeam în coșuri mari nucile, după ce le scoteam din învelișul ver­de, amărui, care ne lăsa pe mâini urme ma­ronii. Apoi le urcam în pod, unde le așezam într-un strat subțire, la uscat. Văzut prin ferestruica podu­lui, nu mai mare de-un lat de palmă, nucul părea, dintr-odată, pustiu. Ziua cea mai impor­tantă din an pentru el, adică ziua în care era în centrul atenției tuturor, în care era înconjurat de atâta lume, era și cea mai tristă, căci după ce ultimul coș de nuci era adunat și pus la păstrare, nimeni nu-l mai băga în seamă, până în toam­na următoare. Poate cel mult vreo cioa­ră care se agăța de trunchiul lui gros, căutând puțină căldură rămasă din soarele verii, ori vreo sarcă buimacă și zurlie, cu pene albastre, învolburate de vânt.