Baricco este, cred, cel mai original scriitor italian contemporan. Despre fiecare dintre romanele lui s-a spus că e o bijuterie și cititorul român are posibilitatea de a-și împodobi mintea cu ele, căci au fost aproape toate traduse la Polirom și Humanitas. Faptul că a avut rubrici de cronică muzicală și eseuri pe teme culturale în cotidiane de mare tiraj, că a fost frecvent invitat în studiourile TV, i-a asigurat popularitatea printre conaționali și le-a împins interesul spre literatura lui. Care, trebuie spus, nu se încadrează în perimetrul sentimental și mental popular, nu are înțelesurile la suprafață și totuși fascinează pe oricine. Așa se explică de ce melomanul care-și orchestrează simfonic temele, profesorul de tehnici narative care crede că plăcerea interpretării textului e privilegiul cititorului, scriitorul care pune accent pe expresie și nu pe judecăți asupra celor povestite a ajuns celebru pe piața internațională de carte. "Eu nu scriu niciodată pentru a cristaliza un mesaj", spunea într-un interviu. "Cred că istorisirile nu sunt decât elaborări lingvistice complexe pentru a încerca să numim pătimirile și temerile noastre, făcându-le mai puțin înspăimântătoare (...) Dacă atât de mulți oameni îmi citesc romanele e pentru că și ei, ca și mine sunt îngroziți de realitate". Așa cum sunt și personajele lui ciudate, din lumi cu coordonate geografice și temporale incerte, despre care Baricco povestește cititorului în așa fel încât să-l intrige, să-i provoace mereu curiozitatea, să nu-i lase nicio clipă de plictiseală, secvență cu secvență, ca într-un film de acțiune. Bijuteria lui cea mai nouă, pe care vi-o recomand azi, e cu totul specială fiindcă romancierul pune în montura fin lucrată mult din sine însuși și din experiența profesiei sale. Eroul titular e un scriitor și publicist celebru care, în culmea succesului, se decide brusc să nu mai publice nimic, spre disperarea agentului său literar. Înțelesese că singurul lucru care-l făcea să se simtă viu - să scrie cărți - de fapt îl ucidea lent. Dar resimte curând că "gestul de a scrie, grija cotidiană cu care punea în ordine gânduri în forma rectilinie a unei fraze" îi lipsesc și, după mai multe dibuieli, la sugestia unei bătrâne fantomatice, se decide să devină "copist de oameni", să facă portrete din cuvinte. Pentru asta își organizează un atelier: închiriază un spațiu, comandă unui muzician o compoziție "în buclă" care ține 62 de ore și unui electrician o instalație de becuri care se sting pe rând după 32 de zile, apoi se apucă de lucru. Primul model ales e asistenta agentului său, Rebecca. În fiecare zi, câte patru ore, aceasta trebuie să se plimbe în tăcere prin atelier, în timp ce el schițează idei despre ea. După ce toate becurile se sting și bucla muzicală tace, Rebecca citește cele șapte pagini ale lui Jasper Gwyn și se recunoaște cu mare emoție în ele. Perfecționându-și mereu arta, Mr. Gwyn devine portretist în cuvinte și pentru alți zece clienți, care se redescoperă în textele lui confidențiale, scrise numai pentru ei. Acestea rămân o taină pentru cititorul romanului care poate intui totuși cheia lor: copistul de oameni știe cum să descopere și să fixeze în cuvinte ceea ce sunt ei cu adevărat sub măștile sociale. Peste prăpastia între ceea ce ai vrea să înțelegi rațional și enigmele pe care romancierul le lasă în ceață apar punți suspendate de o mare frumusețe poetică. A face portretul cuiva e pentru Mr. Gwyn "un fel de a-l aduce acasă", în adevărul ocultat al ființei sale, de care întâmplările și împrejurările vieții îl îndepărtaseră. Când pactul de confidențialitate cu modelele e încălcat de o fată rebelă și izbucnește un scandal mediatic, copistul nostru dispare și mai mult nu vă spun. Trebuie să citiți romanul, fiindcă ceea ce face Baricco în textul lui, cu mijloace aparent simple, astfel încât să-ți regenereze mereu pofta și plăcerea de a-l urmări, ține de magie.
* Ken Follet, "Căderea uriașilor", primul volum din "Trilogia secolului", traducere de Bogdan Olteanu și Alexandra Hristache, Editura RAO (www.raobooks. com), 928 pag.
Pentru serile ploioase de toamnă, când nu găsiți nimic pe placul dvs. la televizor (mie mi se întâmplă adesea), vă recomand să vă aprovizionați cu acest cărțoi de peste 900 de pagini, prim volum al unei saga întinse pe întregul secol XX. O sută de ani, cu două războaie mondiale, două revoluții majore - comunistă și anticomunistă, două totalitarisme globale, de sens contrar dar egal vinovate de crime împotriva umanității. Galezul Ken Follet e o adevărată industrie de bestsellers. După epopeea Evului Mediu englez din Stâlpii pământului și O lume fără sfârșit, cu peste 150 de milioane de exemplare vândute în original și traduceri, Follet s-a apropiat de vremurile noastre cu o stufoasă trilogie, din care vă prezint primul volum. "Căderea uriașilor" începe poveștile câtorva familii din principalele țări de pe scena Istoriei (Anglia, Franța, Germania, SUA și Rusia), ai căror membri își intersectează parcursul ca actori ai dramei "viață și destin". Protagoniștii puși față în față de contextele traversate provin din toate clasele sociale ale țărilor de origine, sunt marcați de mentalitățile epocii și comunității lor, contribuie la evenimentele ce au zguduit primele decenii din secolul trecut. Romancierul cu suflu de Cartea Recordurilor ne poartă prin minele din Țara Galilor dar și în saloanele elitei londoneze, prin marea uzină Putilov din Sankt-Petersburg dar și în palatele de pe moșiile nobilimii ruse, în orașul industrial Buffalo din America de Nord dar și în culisele politicii americane la vârf, în reședințele nobililor prusaci din Berlin și în cabinetele generalilor Kaiserului. Reconstituie astfel atmosfera și tensiunile specifice. Anglia din timpul lui George al V-lea, centrul celui mai mare imperiu al lumii, era încă, în ciuda dezvoltării industriale, împărțită pe caste, la extreme aflându-se nobilimea conservatoare la putere, într-o arogantă izolare față de restul societății, și muncitorimea (în cazul nostru minerii) cu drepturi restrânse și agitată de idei reformatoare. Germania condusă de Wilhelm al II-lea, extrem de bine organizată și în progres industrial exploziv, își dorea deja un spațiu mai vast, considerând că, alături de Austro-Ungaria, merită să conducă Europa. SUA, națiune tânără, cu posibilități și resurse extraordinare, își centrau atenția pe destinul propriu și pe apărarea sferei lor de influență, nedorind să se implice în orgolioasele conflicte din Europa. În această lume mocnind de nemulțumiri, soarta leagă, prin iubire și ură, familia de mineri Williams de familia de aristocrați Fitzherbert, proprietarii celei mai mari mine galeze și de aici începe să se desfășoare, în timp și spațiu, țesătura complicată a tapiseriei cu zeci de personaje. Contele Fitz, însurat cu prințesa rusoaică Bea, o seduce pe servitoarea Ethel Williams, care-i naște în același timp cu soția legitimă un băiat și e nevoită să plece la Londra. Sora contelui Fitz, Maud, o excentrică modernă în concepții, se îndrăgostește pătimaș de un neamț, atașat militar (și spion) la Ambasada Germaniei din Londra. Traiectele acestor prime personaje intrate în scenă se interferează cu acela al lui Gus Dewar, fiu de senator american, și cu acelea ale fraților Lev și Grigori Peskov, descendenți de iobagi de pe moșia prințesei Bea, ajunși muncitori la uzina Putilov și aspirând la emigrare în America. Firele vieților acestor eroi fictivi sunt abil împletite cu acțiuni și idei ale unor personaje istorice reale, reînviate plauzibil, precum prim-ministrul britanic Asquith sau urmașul lui, Churchill, Lenin și Troțki, mareșalii Hindenburg și Joffre ș.a. Unda de șoc a evenimentelor din Marele Război și din timpul Revoluției bolșevice imprimă suișurile și coborâșurile personajelor principale prinse în vârtejul schimbărilor brutale. Modul lui Ken Follet de a-și compune vastul roman se aseamănă cu serialele englezești pe subiecte de epocă, admirabile prin acuratețea detaliilor ce creează atmosferă dar și prin meseriașa dozare a intrigii principale, alimentate de intrigi secundare. Și tot ca în serialele englezești, în tradiție dickensiană, viața compensează și aici suferințele celor săraci și cinstiți și îi pedepsește pe profitorii ticăloși. Spre satisfacția cititorilor care, în seri ploioase de toamnă, nu găsesc nimic pe gustul lor la televizor.
* Irène Némirovsky, "Neînțelegerea", traducere de Nicolae Constantinescu, Editura "Polirom" (tel. 0232/21.74.40), 128 p.
Despre Irène Némirovsky am auzit prima oară în 2004, când i-a fost acordat Premiul Renaudot pentru romanul "Suita franceză", publicat după 62 de ani de la moartea autoarei și considerat un eveniment literar major. Era un fapt fără precedent, căci marile premii anuale din Hexagon - Goncourt, Renaudot, Medicis și Femina - se dau numai unor scriitori în viață. Cu această ocazie, s-a scris mult despre talentul și destinul ei tragic, neprecupețindu-se elogiile (între care apărea și calificativul genială) iar despre romanul premiat s-a spus că e o capodoperă. Am crezut atunci că se exagera dintr-un sentiment de culpabilitate, fiindcă tânăra scriitoare de succes fusese trimisă la moarte în 1942 de reprezentanții autorităților franceze. Când am citit însă cele două volume ale "Suitei", "Exodul 1940" și "Dolce", traduse în 2006 la Editura "Paralela 45", am înțeles că premiul postum și aprecierile superlative i se cuvin: romanul scris la cald despre Franța în timpul ocupației naziste e tulburător și ca literatură, și ca mărturie, nu poate lăsa pe nimeni indiferent, chiar dacă ignoră biografia tragică a autoarei. Pe care nu pot să nu o rezum aici. Născută la Kiev în 1903, în familia unui bancher evreu, Irène a fost marcată în copilărie de lipsa de afecțiune a mamei, un monstru de egoism și depravare, pe care a ajuns să o deteste. Lăsată în grija guvernantei franceze, fetița și-a găsit refugiul în lecturi și scris. Pogromurile din Ucraina și violențele din 1917 ce le primejduiau viața au împins familia Némirovsky să fugă în ultimul moment, înainte de închiderea granițelor, și în 1919 s-au stabilit la Paris. Irène a făcut studii superioare la Sorbona și a început să publice nuvele și romane încă de la 18 ani. Succesul a venit în 1929, când romanul ei "David Golder", publicat la Grasset, a fost considerat o revelație și ecranizat un an mai târziu, ceea ce s-a întâmplat și cu următorul, "Balul". A urmat o serie de alte romane care i-au adus celebritate în epocă. Căsătorită și mamă a două fetițe, cu prieteni de notorietate în lumea literară pariziană, n-a apucat însă să se bucure prea mult de statutul câștigat. Fiindcă acesta n-a scutit-o de incidența legilor rasiale din 1940 și, cu toate că încerca să-și piardă urma la țară, e vânată, arestată de jandarmii francezi și trimisă la Auschwitz, unde e asasinată în 1942. Prietenii ei scriitori și editori, deși ar fi avut posibilitatea să o salveze, nu o făcuseră. Doar soțul, Michel Epstein, rămas în libertate, îi scrisese mareșalului Petain, cerându-i să ia el locul Irènei în lagăr. Răspunsul guvernului de la Vichy: Michel e trimis și el direct în camerele de gazare. N-am loc să povestesc aici odiseea celor două fetițe supraviețuitoare, hăituite la rândul lor de jandarmi, dar neabandonând valiza cu manuscrisele mamei lor.
Micul roman de dragoste pe care vi-l recomand azi e scris de Irène Némirovsky la 18 ani. Merită citit fiindcă e uimitor cum o fată abia ieșită din adolescență poate avea o înțelegere atât de pătrunzătoare și nuanțată a relațiilor amoroase și o capacitate de a fixa timpul în cadre cu atmosferă. E pur și simplu miracolul talentului. Povestea în sine e banală. Yves Harteloup, fiu de parizieni bogați, rămas orfan la 18 ani, participă la Marele Război, de pe urma căruia nu numai că își pierde toată averea, dar rămâne și cu ceea ce numim azi "șoc post-traumatic". Sărăcit, e nevoit să-și câștige existența ca funcționar. Făcând economii își oferă, în vara lui 1924, o vacanță la mare, într-o stațiune în care mergea în vremurile bune cu părinții. Acolo o cunoaște pe Denise, tânăra soție a unui camarad îmbogățit și mamă a unei fetițe. Fostul play-boy Yves se simte atras de frumoasa burgheză măritată din complezență și care, bovarică, se îndrăgostește de el, incitată de misterul unui comportament de neînțeles. Iubirea ei adulterină, continuată la Paris, îl sufocă însă pe Yves. Pretențiile Denisei îl irită și îl plictisesc. Mentalitatea ei de femeie bogată, nesățioasă de iubire împărtășită în lux și voluptate nu rimează cu viața bărbatului înglodat în datorii, cu orar fix de serviciu și amintiri oribile din război. Yves alege să plece departe de Paris și de ea, găsindu-și o slujbă în Finlanda. Ceea ce mi-a plăcut mai mult în acest mic roman de debut este privirea Irènei Némirovsky, căreia nu-i scapă nimic semnificativ: sunt descrise splendid străzile și localurile pariziene din "anii nebuni", viața stațiunilor elegante de vacanță, interioarele locuințelor și toate detaliile devin vizibile și "joacă" bine, ca într-un film de epocă.