Exemplul neamțului

Toma Roman
Când, în februarie 1866, un grup de politicieni români responsabili (din toate partidele țării) au organizat răsturnarea domniei pământene a lui Ale­xan­dru Ioan Cuza, actul a fost socotit unul necesar și salva­tor.

Ceea ce s-a numit "monstruoasa coaliție", gruparea ce a produs lovitura de palat, a fost rezultatul înțelegerii faptului că, în ciuda meritelor uriașe ale principelui român (Cuza a fost "domnul Unirii"), statul își pierdea, treptat, caracterul de stat de drept. Cuza realizase o serie de reforme (precum cele agrare) care au stat la baza modernizării României, dar - în același timp - își or­ganizase o camarilă ce modifica și interpreta Constituția țării, după interesele și bunul ei plac. Un observator al epocii, Gordon Brook-Shepherd, scria: "Mica Curte a lui Cuza din București este una dintre cele mai destră­bălate". Cert este că, alături de politicienii responsabili ai vremii, chiar Cuza însuși a simțit nevoia ca țara să fie condusă de un om cât mai puțin interesat (și implicat) în conflictele de interes ce o pustiau. "Sunt", declara el, "depo­zitarul unei coroane care aparține altuia". Poli­ticienii coalizați i-au propus, în consecință, coroana unui principe german, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, devenit domn și apoi rege al României, sub denumirea de Carol I, cu condiția ca reformele lui Cuza să nu fie anulate. Noul principe, rezervat în manifestări și sobru în acțiuni, nu avea legături preferențiale cu nicio familie (politică sau naturală) românească, echidistanța ma­nifestându-se în respectarea strictă a Constituției și im­punerea alternanței la putere. Carol I a realizat moder­ni­zarea României prin excluderea manifestării intere­selor de moment și/sau de grup, prin promovarea con­secventă și calmă a interesului național.
În 2014, România pare într-o situație cu totul ase­mă­nătoare celei din 1866. Centrii puterii se lasă antre­nați în susținerea unor proiecte individuale sau grupale, legile sunt modificate sau suspendate după conjuncturi, devenind imprevizibile în consecințele lor, impostura este promovată premeditat, excluzându-se orice com­pe­tiție reală a valorilor. Un climat de putreziciune mo­rală infestează atmosfera politică, drept eroi exemplari pentru generațiile tinere fiind propuși hoți și corupți (Vântu, Voiculescu, politicienii ce abuzează de funcții), indivizii amorali (Mazăre, care a impus turismul sexual ca fenomen social de masă), conspiratori de duzină (echipa lui Ponta, ce schimbă legile în funcție de îm­prejurări) etc. După douăzeci și cinci de ani de "demo­crație", politica a devenit în România o cale sigură de par­venire, iar clasa politică s-a transformat, în an­samblul ei, într-o castă ce, vorba poetului, vrea "ega­litate, dar nu pentru căței". Încercările președintelui încă în funcțiune, Traian Băsescu, de a impune un respect coerent al regulilor și legilor s-au lovit de formidabila coalizare a corupților din politică, interesul material al diverselor grupări generând o opoziție transpartinică mar­cată față de interesul național. Un aparat propa­gandistic de o duritate extremă, pus în slujba penalilor im­plicați în politică, l-a atacat continuu, nerespectând nicio cutumă mediatică modernă, nicio regulă a deon­to­logiei profesionale. Din funcția sa de președinte, Bă­sescu a sprijinit independența Justiției, prin instituțiile reprezentative ale acesteia (Procuratura, DNA, ANI etc.), crezând - la un moment dat - că aceasta și-a câș­tigat definitiv statutul de putere de sine stătătoare în stat. Băsescu spera ca, la sfârșitul ultimului său mandat, să con­firme că realizarea sa cea mai importantă a fost câști­gul în respectabilitate al instituțiilor statului de drept. "Președinte-jucător", el nu a vrut să se declare, pre­cum un înaintaș de-al lui, înfrânt de structurile ma­fiote ale clasei politice românești. Sub asaltul guvernării PSD-iste împotriva stabilității și predictibilității le­gislative - de la "lovitura de stat" din 2012, la "marțea neagră" din 2013 sau la "joia de doliu" (28 august) din 2014 - credința lui a început să se clatine, într-un inter­viu din 20 august a.c. declarând că, prin câștigarea de către PSD a tuturor structurilor statale, reforma devine reversibilă.
Ce-i drept, Traian Băsescu și-a băgat adesea opo­nen­ții în ceață, prin confuzii deliberate între manifestările sale personale (coleric-temperamentale) și cele ale insti­tu­ții­lor reprezentative. Antenele, instrumentul media al infractorului dovedit Dan Voiculescu, au strigat me­reu, cu susținerea politicienilor interesați, despre "jus­tiția lui Băsescu", "poliția lui Băsescu", "afacerile fa­miliei Bă­sescu" ș.a.m.d. Interesat în capturarea statului în an­samblu, PSD-ul i-a propus candidatului său la pre­zi­dențiale, Victor Ponta, o unică temă propa­gan­distică, ce speculează această confuzie: lupta cu "bă­sis­mul". Incapabil să abordeze teme cu adevărat serioase, pre­cum situația economică a țării, căile de creștere sănă­toasă a avuției naționale, poziția României în raport cu Basarabia în contextul agresiunii rusești actuale etc., stra­tegia electorală a liderului PSD-ist se reduce, deli­berat, la polemica pe un domeniu caduc, Băsescu, deși își încheie mandatul. Păstrând consecvent tema "băsis­mului", alimentată din greu de Antena 3, și după încar­ce­rarea patronului său, Ponta le impune con­tracan­didaților săi la președinție să privească spre trecut și nu cum ar fi normal, într-o campanie electorală, spre viitor.
Divizată prin trei candidați credibili (Klaus Johannis, Mo­nica Macovei și Elena Udrea) și mistificată (prin can­didatura omului de paie PSD-ist, C. Popescu-Tări­cea­nu), opoziția este condamnată să piardă dacă intră în hora polemicii băsism-antibăsism, propusă de Ponta. Agre­sivitatea corectă a Elenei Udrea, justițialismul dur al Monicăi Macovei, și chiar lentoarea lui Klaus Johannis sunt sufocate de încrâncenarea tematică pontistă. Neam­țul Johannis, deși pământean, este cel mai puțin im­­plicat în "pasiunile interesate" ale poli­ticienilor români. Neimplicarea aceasta i-a atras, până acum, sprijinul ale­gătorilor conștienți de faptul că viito­rul României se face cu proiecte economice și so­ciale concrete, și nu cu pro­pa­gandă. Susținerea ACL-ului (PNL+PDL) nu este, însă, suficientă. Ca să con­vin­gă, el trebuie să treacă la sus­ținerea pe față a respectului pentru Constituție, pen­tru funcționarea previzibilă a sta­tului de drept. Carol I a vizat un stat român res­pectabil. Klaus Johannis poate - și prin angajare directă tre­buie - să o facă.