Casa în care s-a cuibărit năpasta

Catalin Apostol
Străbat în lung și-n lat drumurile satului, încercând să intru în vorbă cu cineva.

Ici, colo, văd numai chipuri morocănoase, mișunând aiurea prin curți. Degeaba dau bună ziua. Tot ce se-aude e doar o mormăială dogită. Oamenii mă privesc încruntați, parcă bănuitori, și-apoi se ascund repede în casele lor reci și banale. Satul se numește A­ri­­ceștii-Rahtivani, se află la o arun­că­tură de băț de ora­șul Plo­iești și e în­conjurat de nesfâr­șite islazuri și câm­puri aride, din care răsar, pe alo­curi, câteva namile de fier, amenin­țătoa­re ca niște balauri, care își mișcă în­continuu colții, de parcă ar vrea să înghită văzduhul. Sunt utilaje de ex­tracție a țițeiului ori a gazelor natu­rale și aparțin uria­șei com­panii nu­mi­te Pe­trom. Aici, în satul ăsta amor­țit, s-a petrecut o tragedie care ar fi trebuit să stârneas­că un scandal na­țional: un copil a murit, gazat, lângă o sondă. În câteva secunde, destinul unei familii s-a frânt absurd și amar­nic. Disperați, părinții lui se luptă pentru drep­tate, cu indiferența, la fel de grea ca o lespede, a vinovaților.
Străbat străzile satului Ariceștii-Rahtivani încer­când să ajung la familia Furcelea. O femeie îmi arată cu mâna capătul uliței, privindu-mă cu ochi pieziși: "Ce mai vreți de la ei? Să scrieți iar o poveste de groază ca să vindeți ziarele? Lăsați-i în pace, cu su­fe­rința lor". Familia Furcelea locuiește într-o casă scundă, sărăcăcioasă, cu ziduri netencuite și fereastra din față acoperită cu o folie mare de plastic. Un mal­dăr de scânduri și fiare ruginite zace în mijlocul curții, iar lângă el stau înșirate pe sârmă câteva haine mici, de copii. În pragul ușii apare un bărbat îmbrăcat în negru, cu obrajii nerași și privirea încruntată. Mă vede și se apropie de poartă. Îi spun cine sunt și mă invită tăcut în curte. Apoi îmi întinde mâna și-mi spu­ne cu glasul stins că el e Cristian Furcelea, tatăl lui Marian. Mă roagă să-l iert pentru primirea lui ușor reținută. De la o vreme, nu mai are încredere în nimeni. "Dacă vă povestesc prin ce chinuri trec, o să mă înțelegeți. Vă spun sincer, pentru mine, nu mai exis­tă binele pe lumea asta." Dincolo de pragul ca­sei, într-o bucătărie înghesuită, doi copii, băiat și fată, stau la masă. Sunt frații lui Marian și mănâncă pâine cu slănină friptă, amândoi din același castron. Mă privesc pe furiș, tăcuți și speriați, ca pe un musafir dușmănos, care le a­menință liniștea. Băr­batul mă invită într-o odaie mai mare, cu pereții plini de icoane și fotografii de familie. "Aici dormim toți. În­tindem canapeaua și fotoliul și ne înghesuim cum putem. Doar că eu, de la o vreme, nu prea mai am somn. Am tot felul de coșmaruri și mă trezesc în mij­lo­cul nopții. Și până la ziuă, nici că mai pot să închid ochii."
Pe masa de lân­gă fereastră se află un calculator. Văd un cont de face­book deschis și, pe mijlocul e­cranu­lui, o foto­grafie-por­tret a u­nui copil. Zâm­beș­te sfios și se­nin. Când i s-a făcut po­za, Marian avea nouă ani. Bărbatul se așează la masă și îmi arată pe e­cran alte fotogra­fii. "Ăsta e Ma­rian al nostru. Mă uit mereu la el și nici acum nu-mi vine să cred. Nu știu dacă mă în­țe­legeți, dar calcula­torul ăsta a rămas singura mea mân­gâiere. Aici îmi pe­trec toate nopțile, vorbesc cu prie­teni nevăzuți care îmi știu suferința și mă consolează mereu. Aici m-am împrie­tenit cu ac­ti­viștii de mediu care m-au ajutat enorm și au făcut cunoscut în toa­tă lumea calvarul prin care trecem. Altfel, la câte am îndurat, poate că eram mort până acum. Aici îmi strig eu toată revolta și disperarea și-mi face tare bine asta, chiar dacă știu uneori că e numai o amă­gire. Sunt un om simplu, nu înțeleg eu prea multe, dar un lucru m-a întristat foarte tare: dacă ăsta e capitalismul la care am visat până acum 25 de ani, cu asemenea politicieni și asemenea corpo­rații care nu dau doi bani pe viața și demnitatea noas­tră, înseamnă că am fost un mare prost. Că în toată viața asta a mea n-am îndurat niciodată chi­nuri și umi­lințe mai mari ca acum." Mă privește cu dispe­rare în ochi, gata parcă să plângă. În satul lui, oamenii îl evită, de parcă ar avea ciumă. În ziariști nu mai are niciun dram de încredere. Cu toții s-au do­vedit doar niște impostori care s-au folosit de ne­norocirea lui și l-au amăgit cu speranțe deșarte. Cu toate astea, nu refuză pe nimeni, își spune povestea oricui, cu aceeași răbdare și smerenie, de parcă în viața pe care o mai are, doar atât i-a mai rămas de făcut.

O pereche de teniși

28 februarie, 2014. O zi cu soare, care prevestea începutul unei noi primăveri. La ora prânzului, Ma­rian se întorcea de la școală pe același drum pe care îl străbătea de patru ani. De data asta, însă, a zăbo­vit puțin în curtea unei bătrâne, pe care o îngrijea ma­ma lui. Voia să ia de acolo o sacoșă cu încălțări vechi pe care bătrâna le avea de la nepoții ei. "Suntem oa­meni săraci, pentru noi e destul de greu să cumpă­răm încălțăminte pentru toți copiii. Bătrâna știa asta și le-a făcut cadou mai multe perechi de ghete ră­mase de la nepoți. Atâta s-a bucurat Marian, că n-a mai avut răbdare să vină maică-sa cu ele acasă și s-a oprit să le ia el. A zis că vrea să-și aleagă ce îi place și că o să se oprească undeva, pe drum, să vadă dacă îi vin." Copilul a pornit apoi bucuros mai departe, oprindu-se aproape de casă, în spatele unei sonde de petrol aflată chiar pe marginea străzii. Se jena să fie văzut cum probează niște încălțăminte de căpătat. Sonda era la câțiva metri de stradă, aproape de casele oamenilor. "Stă acolo de vreo 20 de ani. Ni­meni nu s-a îngrijit vreodată măcar să o împrej­mu­iască cu un gard de protecție. Acolo l-a văzut o ve­cină pe Marian când s-a oprit să probeze încălță­mintea." Din acel moment, copilul n-a mai venit aca­să. După aproape o oră, tatăl a început să se îngrijo­reze. Era ceva ciudat, Marian nu întârzia niciodată după ce termina orele. "Am sunat-o imediat pe ne­vas­tă-mea, mi-a zis că a trecut pe la ea, că i-a dus niște ghiocei, că a luat sacoșa cu încălțăminte și a ple­cat spre casă. Am zis că, cine știe, s-o fi oprit la vreun vecin, deși n-a făcut niciodată așa ceva. Au trecut două ore, trei... Am plecat după el, pe drumul spre școală. Marian, nicăieri. Nimeni nu știa nimic de el. Mi-am luat soția și am început să batem toate străzile, am mers la colegii lui, la prieteni. Eram dis­perați. La câte vedem la televizor că se întâmplă prin țară, ne gândeam la toate nenorocirile, că l-au bătut golanii, că l-a călcat vreo mașină, că l-a luat cineva pentru trafic de organe." Au mers apoi la poliție. Șeful de post le-a zis că nu pot începe căutările decât după 24 de ore de la dispariție, că așa au ei regulile. Au sunat la 112. Li s-a zis că trimit un echipaj, iar ei au continuat să-și caute singuri copilul prin sat. Se făcuse deja noapte și ei tot îl căutau. Pe la 11 seara, au primit un telefon de la un polițist. Le-a zis să mear­gă la post, că l-au găsit. "Am întrebat dacă e bine, sănătos. Polițistul n-a vrut să-mi spună nimic. Ne-am dus la postul de poliție cu inima cât un pu­rice. Aveam, așa, o speranță firavă, că totul o să fie bine. N-a fost să fie. Copilul era deja la morgă, în Ploiești. Ne-au dat în brațe ghiozdănelul lui și sa­coșa aia blestemată cu încălțăminte. Țin minte că rucsacul lui de școală mirosea foarte tare a gaze. Ne-au zis că l-au găsit fără suflare în spatele sondei de lângă drum."
Bărbatul își strânge puternic ochii, ținându-și plân­sul. Îmi arată apoi pe monitor o altă fotografie cu Marian. Deasupra ei, stă scris cu litere mari: "Co­pil de zece ani, găsit decedat lângă sonda de extrac­ție țiței nr. 536 Ariceștii-Rahtivani." Iar dedesubt, cu majuscule roșii: "OMV Petrom nu a transmis nici măcar condoleanțe!". Cristian Furcelea izbucnește în plâns, un plâns zgomotos, ca al unui copil. "Ni­ciodată n-o să-i pot ierta pe oamenii ăștia. Băiatul meu a fost omorât de neglijența lor criminală. Pe certificatul medical scrie negru pe alb: «Insuficiență respiratorie acută, intoxicație cu gaze de sondă». Copilul s-a oprit acolo să probeze încălțămintea, ca să nu-l vadă lumea, și în câteva secunde a leșinat, atât de puternic era suflul. De ani de zile din sonda aia răsuflă întruna gaze, oamenii care locuiesc lân­gă ea s-au plâns mereu că le intră mirosul în casă. Și nimeni n-a făcut nimic. Toată instalația era o mize­rie, robinete sparte, ventile stricate, țevi ruginite. Așa arată și azi toate sondele care sunt pe islazul satului. Acum vreo 20 de ani a mai murit un copil din sat. Tot așa, intoxicat cu gaze. Nimeni n-a plătit pentru drama asta, deși părinții lui au umblat ani de zile ca să se facă dreptate. Probabil că așa o să mi se întâm­ple și mie, dar eu nu mă las, o să mă lupt cu ei până mor. Vinovații trebuie să plătească. Ca să nu se mai întâmple niciodată asemenea nenorociri." Se întoar­ce iar spre ecranul calculatorului și-mi arată alte foto­grafii și câteva articole din ziare. "Neglijență crimi­nală la o sondă OMV", "Tatăl copilului, gonit de la sondă cu poliția", "Dosar penal pentru moartea lui Marian", "OMV Petrom a împrejmuit sonda la care a murit copilul de zece ani". Zeci de titluri care fă­ceau cunoscută, încă de a doua zi, drama acestei fa­milii. Activiștii ecologiști din țară au reacționat ime­diat, încercând să fie alături de părinții îndurerați. Au venit la înmormântarea copilului, au organizat mitin­guri prin țară și au trimis autorităților nume­roase scri­sori prin care cereau demararea urgentă a unei anchete și pedepsirea vinovaților. Demersurile lor n-au fost, pentru început, inutile: la doar câteva zile după accident, Poliția și Parchetul au început cerce­tările pentru aflarea autorilor infracțiunii de ucidere din culpă. Cercetări despre care astăzi ni­meni nu mai spune nimic. "Am încercat prin toate mijloacele să aflu și eu în ce stadiu e dosarul", spune resemnat Cris­tian Furcelea. "Nimeni nu mă bagă în seamă, toată lumea îmi trântește ușa în nas." Toto­da­tă, imediat după moartea copilului, angajații Pe­trom au găsit de cuviință să împrejmuiască numai­decât și în mare taină sonda ucigașă și să înlocuiască piesele care au cauzat nenorocirea. "Când am auzit că pun gard, am mers imediat acolo. Erau câțiva angajați de la Petrom pe care i-am întrebat de ce nu au făcut asta până acum, de ce a trebuit să moară copilul meu, ca să facă ceea ce trebuia făcut? Știți care a fost răspunsul lor? Au chemat poliția și m-au gonit de-acolo. Pentru mine, ăsta a fost primul semn că ci­neva încearcă deja să mușamalizeze ancheta."
Din acea zi, Cristian Furcelea a ales să lupte sin­gur pentru a-și face dreptate. Înarmat cu un amărât de telefon mobil, a început să cutreiere zi de zi prin­tre son­dele de pe islazul comunei, ca Don Quijote prin­tre morile de vânt, fotografiind tot felul de instalații improvizate și hodorogite. "Mi-am făcut și eu un cont de facebook, doar pentru a spune și altora dra­ma mea și pentru a arăta lumii mizeria care mi-a omo­rât copilul și care poate ucide din nou, oricând. Am început să postez fotografii cu sondele de pe câmp, adevărate capcane ale morții. M-am împrie­tenit cu sute de oameni care mi-au aflat povestea și m-au încurajat. Doar atât mai puteam să fac." Un tele­fon mobil și un cont de facebook. Singurele "arme", în lupta anevoioasă și absurdă a unui om dis­perat. O luptă care avea să-i transforme viața într-un coșmar.
Se ridică de pe scaun și scotocește, agitat, într-un sertar. "Aici trebuie să fie", îmi zice cu emoție în glas. "Da, uite-o!" Scoate de-acolo o hârtie pe care mi-o întinde sub ochi, rugându-mă să citesc ce scrie pe ea. E un act medical, un certificat care spune că el, Cristian Furcelea, a fost victima unei agresiuni în urma căreia a suferit mai multe "contuzii toracice și abdominale". Pune hârtia pe masă și începe să-mi povestească. "După aproape o lună de la moartea lui Marian, într-o zi, pe la prânz, m-am pomenit cu niște oameni la poartă. Erau îmbrăcați în uniforme de jandarmi, deși Jandarmeria din Ploiești a decla­rat, mai târziu, că n-au avut în ziua aia nicio mi­siune în comuna noastră. Cert e că unul din oamenii ăia m-a invitat respectuos să urc în mașina lor, pen­tru a-i însoți până la Protecția Copilului. I-am întrebat de ce, dar mi-au zis că au primit ordin să mă invite acolo, fără să știe nici ei motivul. I-am văzut așa politicoși și asta m-a con­vins să urc în mașină." Se oprește brusc din povestit și rămâne un timp cu privi­rea pierdută. "Nici acum nu-mi vine să cred ce s-a întâmplat." Pe drum, unul dintre cei care îl însoțeau era din ce în ce mai agitat. Se tot uita urât la el și freca întruna în mâini un spray paralizant. La un mo­ment dat, au oprit mașina, l-au tras de mână jos și au în­ceput din senin să îl înjure ca la ușa cortului. Țipau la el și îl tot întrebau: "Ce tot faci, bă, atâta zarvă pe facebook-ul ăla, ai? Dacă ți-a murit fii-tu, crezi că ai dreptul să faci atâta scan­dal?" Și, în timp ce îl tot înjurau și amenințau, cel mai agresiv dintre ei a ridi­cat spray-ul, declanșând, de la nici un metru, un jet puternic, direct spre ochii lui. Câteva minute n-a mai văzut nimic. Avea fața com­plet amorțită. Atunci au început să-l lovească, un pumn, doi, trei, dădeau pe rând, ca într-un sac de box. Până când și-a pierdut cunoștința. S-a tre­zit abia când a a­juns iar acasă. L-au lăsat în fața porții și au plecat în trom­bă. "M-am spălat pe ochi și pe urmă am vrut să sun la poliție, dar mi-am dat sea­ma că nu mai am telefonul. După nici un sfert de oră, au apărut iar la poartă. Mi-au arun­cat telefonul pe jos, în curte, și mi-au zis: «Ai grijă de-acum ce vor­bești, că auzim tot». Țin minte că după ce au plecat, m-am așe­­zat pe un scaun și am început să plâng în ho­ho­te. Nu-mi venea să cred ce mi se în­tâm­plă. Și cu copilul mort, și în halul ăsta de umilit! Se învârtea pământul sub mine, parcă eram în­tr-un film de groază."
Au urmat câte­va zile în care se simțea tot mai rău. Avea ochii me­reu umflați, vomita, îl dureau stomacul și piep­tul, avea amețeli. Nu și-a revenit decât după șapte zile de stat în spi­tal și-apoi încă o lună de tra­tament. N-a aflat nici până azi cine sunt cei care l-au bătut în asemenea hal. A depus o plângere la poliție, dar n-are nici cea mai mică spe­ran­ță ca cineva să-i mai afle vreodată pe bătăuși. A continuat să posteze pe facebook, po­vestind cu lux de amănunte tot acest episod. Oamenii i-au scris me­saje de compasiune, l-au consolat cu tot felul de urări, și cam atât. Între timp, ferma la care lucra a dat faliment, iar el a rămas șomer. De atunci, toți patru trăiesc doar din vreo trei milioane pe lună, pe care îi câștigă femeia de la bă­trâna pe care o îngri­jește. Au însă o bucată de pământ un­deva, la mar­ginea satului, și asta le mai alină, oarecum, traiul. Într-o zi, pe când se îndrepta cu sapa pe umăr către terenul ăsta al lor, Cristian Furcelea a făcut un mic popas în preajma unei sonde care emana un miros puternic de gaze. A scos telefonul din buzunar și a început să fotogra­fieze "focarul" din care se vedeau țâșnind niște va­pori subțiri, care îți tăiau respirația. "Nici nu puteam să mă apropii prea mult, simțeam cum mă înțeapă plămânii. Lipsea un robinet și ieșeau gaze de acolo cât să omoare și un cal. Și, în timp ce făceam poze, a apărut din senin o mașină din care au coborât doi inși, angajați ai Petrom-ului. Au început să țipe la mine: «Ce cauți, băi, aici? Tu știi că n-ai voie să faci poze aici? Tu vrei să ne lași pe noi fără muncă? Ia du-te dracu' acasă, ca să nu te dăm pe mâna poli­ției». I-am întrebat de ce ar putea să mă dea pe mâna poliției? Și mi-au zis foarte senin: «Pentru că dai drumul la gaze». Nu-mi venea să cred ce aud. «Adică cum, domnule, eu, tatăl unui copil care a fost omorât de mizeriile și neglijența voastră criminală, eu sunt ăla care dau drumul la gaze? Cum vă lasă inima să vă bateți joc de durerea și ne­no­rocirea noastră?». Parcă nici nu mă auzeau, continuau să urle la mine și să mă ame­nințe, de am zis că o să mă ia și ăștia la bătaie. Am plecat, ce era să fac? Am pus foto­gra­fiile pe calculator, la co­lec­ția pe care am numit-o «son­dele ucigașe» sau «cap­­canele morții». Nu știu dacă impresionează pe cineva po­zele astea, dar eu îmi fac da­toria să arăt lumii în ce hal își bate joc de noi ditamai com­pania Petrom."
După o săptămână, ta­tăl lui Marian a fost che­mat la po­liția din comună. "Măi, Cristi", i-a zis prie­tenește șef­ul de post. "Ăștia de la Petrom au făcut plân­gere și ți-au deschis un dosar penal. Că ai um­blat pe la son­de și ai dat drumul la gaze." Bietul om a rămas mut. Cum să mai reacționeze la o asemenea veste, după toate câte i s-au întâmplat? "Me­reu îmi zic oamenii prin sat: «Potolește-te, măi, băiatule! Nu te mai pune cu ăștia, că te strivesc ca pe-o mus­că. Tu nu vezi că ni­meni nu se atinge de ei? Că ei și alții ca ei conduc astăzi lu­mea!». Așa e, ei conduc lu­mea. Dar eu nu mai am ce pier­de. Probabil că da­că ies acum pe stradă, îmi înscenează iar cine știe ce neno­ro­cire. Totul ca să mă facă să tac. Mi-au o­mo­rât copilul, am fost aproape omorât cu bă­ta­ia, mi-au făcut do­sar penal. Ce se poa­te mai mult de-atât? Să mă bage la pușcărie? N-au decât. Eu tot o să mă lupt cu ei până la capăt. Adică până când îi văd la pușcărie și pe ăia care mi-au omorât copi­lul. Asta e tot ce mi-a mai rămas de făcut." Mă privește tăcut, cu o durere adâncă, de nele­cuit. Apoi, mă conduce până la poar­tă: "Vă mul­țumesc că ați venit, deși, vă spun cu mâna pe ini­mă că eu n-am încredere în presă. S-a mai scris despre Marian, dar nu s-a întâmplat nimic. Și-apoi cine mai are răbdare să citească povestea unui ne­bun care umblă teleleu după sonde pe câmp și își varsă degeaba amarul pe facebook?"

P.S. Am vrut să aflu care este opinia oficială a celor de la Compania Petrom față de această tristă în­tâmplare. După câteva ore de discuții, n-am obținut decât un e-mail sec: "Este un accident tragic. Anche­ta este în curs de derulare, nu a fost încă finalizată. Colaborăm îndeaproape cu autoritățile." Atât.