L-am întâlnit într-un sat de la poalele Pietrei Craiului, într-una din ultimele zile de septembrie. Tocmai își încheiase traseul de toamnă prin Carpați și se pregătea să se întoarcă acasă, în Polonia, în orășelul său natal, Wadowice. Tomasz este specialist IT, lucrează doar câteva luni pe an, câte douăsprezece, paisprezece ore pe zi, uneori chiar mai mult, pentru ca apoi să-și poată lua vacanță și să pornească în expediții prin munți. "Am serviciu ca orice om. Îmi câștig pâinea, cum se spune, căci fără asta nu se poate. Dar eu trăiesc cu adevărat numai atunci când sunt pe munte. Fericirea mea e legată de singurătate și de înălțimi." Mă privește și râde. Mi se pare ceva neobișnuit? Recunosc că da, și îl rog să-și spună povestea. Cine este, de fapt, cel pe care prietenii îl numesc "Pisica sălbatică din Carpați" și de unde vine dragostea lui uriașă pentru munți?
În bătaia vântului
În copilărie, Tomasz mergea adesea la cules de ciuperci, împreună cu părinții săi, prin pădurile din satul bunicilor. Dar atunci n-a simțit nimic din măreția naturii și a munților din apropiere. Nu era încă pregătit să înțeleagă chemarea lor, să descifreze simfonia singurătății de pe vârfuri. Asta a venit mai târziu, pe la nouăsprezece ani, atunci când "teribilismul tinereții, dar și melancolia și romantismul întâmplărilor" l-au făcut să caute experiențele solitare. Iar ceea ce a simțit pentru prima oară în bătaia vântului, pe unul din vârfurile Munților Beskid, aproape de Leskowiec, nu va uita niciodată. Vraja acelui moment l-a prins definitiv în capcanele ei. Au urmat expediții tot mai lungi și tot mai departe de casă. La început a fost în Carpații polonezi, apoi a trecut la cei din Ucraina și din România. Într-o vară, a ajuns în Serbia, a urcat Stara Planina și-a traversat Munții Vitosa, Rila și Pirin, din Bulgaria. Într-un loc numit Concetto, din Munții Pirin, a descoperit între stânci un adăpost providențial, la peste 2000 m, de unde a admirat "cel mai minunat" apus de soare. A mers în Macedonia, pe malurile Ohrydului și ale Prespei, apoi pe lângă lacul Skadarsko din Albania, până în Muntenegru, unde a urcat pe munții Prokletije, Sinjavine, Gora Biogradzka și Durmitor, pentru a se opri apoi în golful Kotor. În altă expediție, a cercetat Munții Italiei, până în Sicilia, apoi a traversat Pirineii, de la Atlantic, până la Mediterana. În altă vară, a trăit mai bine de două luni în Alpi, trecând prin Italia, Austria, Elveția și Franța. Pentru că a vrut să vadă un loc și mai spectaculos, s-a dus în Islanda, pe care a cercetat-o la pas. În vara aceasta, a stat o lună în Georgia și a străbătut Caucazul, ajungând până pe Vârful Kazbek, la 5047 m, un vârf "complet înghețat, înfășurat în ghețuri maiestuoase, impresionant până la intimidare". Adevărată expediție în condiții vitrege, cu aer rarefiat, cu zile întregi de așteptare, la 3000 m, alături de șerpași și de alți iubitori ai muntelui, pentru o "fereastră" de vreme bună, care să permită urcușul până în vârf. Și-acum, tocmai a încheiat o altă călătorie prin Carpații românești, începută la Porțile de Fier, continuată prin Munții Cernei, Retezat și Făgăraș. "Oriunde m-aș duce și orice munți aș vedea, parcă nu se încheie bine un an de călătorii, dacă nu ajung și în Carpați. Sunt bolnav de munții aceștia mai mult decât de ceilalți, oricât de frumoși ar fi ei."
Tomasz este un tânăr modest. Muntele l-a învățat să se mulțumească cu foarte puțin din ceea ce îi poate oferi viața. Se adaptează ușor la ceea ce găsește la capătul unui drum care se încheie seara, fie în cortul lui solitar, fie la vreo stână, fie în casa vreunui țăran, dornic de povești aduse din toată lumea. Este prietenos și caută să cunoască obiceiurile din zonele prin care trece, face comparații cu altele, întâlnite la mii de kilometri distanță, își aduce aminte de cine știe ce întâmplare petrecută între goralii polonezi, ori între moții Apusenilor. Sare cu ușurință de la povești despre cum e mai bine să-ți aranjezi cortul în munte, când e vreme rea, la altele, despre prietenia georgienilor și mâncărurile gustoase cu care-și îmbie ei musafirii. Dar, orice ar povesti și orideunde ar aduce în fața ascultătorilor fotografii minunate și amintiri, Tomasz se întoarce mereu, cu bucurie, la Carpații, în care se simte acasă. Are un motiv special... "Dacă te uiți pe hartă, Carpații se arcuiesc, sunt ca un leagăn în care de mii de ani ciobanii vlahi și-au găsit locuri prielnice pentru turmele lor, locuri potrivite cu felul lor de viață. Le-am găsit urmele pretutindeni. Sunt impresionat de ceea ce au reușit acești oameni. Vlahii, păstorii cei vechi, care au împânzit în trecut toți munții Europei, au plecat de aici din Carpați. De multe ori, când merg pe munte, mă gândesc la ei, mă simt cumva de al lor și mă întreb cât curaj le-a trebuit ca să pornească în călătoriile acelea lungi, cu oile, cu caii, cu celelalte animale, cu toată gospodăria lor. Eu am acum telefon mobil, internet, GPS, hărți de ultimă oră, pot comunica, pot întreba, dacă am nevoie de vreo informație. Mă gândesc la cum se vor fi descurcat păstorii aceia acum sute de ani și cu-atât mai mult crește în ochii mei curajul lor. Ce o fi fost în capul lor atunci când, de exemplu, au trecut de niște munți mici, cum sunt Beskizii, la unii mai înalți, cum sunt Alpii sau Tatra? Cum s-au orientat, cum au avut curajul să treacă cu turmele peste vârfurile veșnic înzăpezite, fără mijloacele de astăzi? Din aproape, în aproape, ei au cucerit înălțimile, cu o voință de fier. N-am citit prea multe despre vlahi, păstorii din Carpați, dar am umblat mult pe cărările pe care-și duceau turmele. Cred că au fost oameni ai păcii, n-au putut fi luptători, căci cei care au în grijă atâtea animale, cum aveau ei, nu puteau fi și războinici. Poate doar în cazul în care au fost siliți să-și apere avutul de sălbăticiuni, atunci să fi luptat. Au fost oameni ai păcii, care-au instaurat pe vârfuri de munte o adevărată civilizație a brânzei, care a fost atât de puternică, încât urmele ei se mai văd și astăzi: și în Carpați, și în Alpi, și în Dinarici, în Muntenegru, Elveția și Croația, și peste tot pe unde au umblat, adică, pe aproape toți munții Europei. Vlahii au fost pretutindeni. Sigur, aș merge prea departe dacă aș spune că mă simt urmaș al vlahilor, dar nu pot să neg faptul că i-am întâlnit, cu gândul, în drumurile mele pe crestele munților, că m-am gândit la ei ca la un neam misterios, tenace, care a fost capabil să se impună în istorie prin tenacitate și consecvență. Trebuie să fi fost un neam foarte curajos și răbdător, dacă au reușit să-și poarte turmele de la un capăt la altul al Europei".
Limba munților
Tomasz îmi arată o mulțime de fotografii făcute în ultimele călătorii. Le are publicate și pe blogul lui, și pe alte câteva site-uri specializate. Are și un jurnal al tuturor călătoriilor, pe care vrea să-l publice, cu ajutorul Institutului Polonez din București. "Sunt atât de frumoși munții, încât aș da orice ca să-i fac și pe alții părtași la frumusețea asta. De aceea vreau să public un album de fotografii, care va însoți jurnalul călătoriilor. Spre deosebire de alți munți, Carpații au un relief foarte divers, vreau să spun că nu te poți plictisi niciodată aici. După o pădure, vine un deal, apoi o vâlcea, apoi o creastă, o potecă, iar o pădure. Mereu curiozitatea este ținută în alertă. Sunt alți munți, golași, unde nu vezi decât iarbă aspră, stânci și cerul, cum este Muntele Olymp, din Grecia, dar Carpații sunt, sub acest aspect, foarte prietenoși. Ca să nu mai vorbesc de stânele pe care le poți întâlni în toate masivele carpatine. Și unde nu sunt stâne, dai de câte o mânăstire în care poți să faci popas pentru o noapte. Carpații nu sunt munți pustii, ca alții. Nu este zi în care să nu întâlnești vreun om, fie că e la tăiat lemne, fie la ciuperci, ori la zmeură, fie cu animalele la păscut. Trebuie să mai spun neapărat că am observat cât sunt de săritori în a ajuta muntenii aceștia. În satele acelea izolate de munte, oamenii n-au mulți bani, dar te ajută din tot sufletul, chiar dacă nu le ceri acest lucru. Oameni simpli, care nu știu engleza, franceza ori altă limbă străină, dar care m-au chemat în casele lor la mâncare și la câte un pahar de rachiu, ori de vin fiert, iarna. I-am învățat pe unii care m-au primit să mă adăpostesc de ploaie în casa lor, să facă «gjanieț», o băutură fierbinte din bere, cu multe condimente, băutură care este foarte populară în Polonia. Am învățat și eu multe rețete de mâncăruri de pe unde am fost... Mă înțeleg prin semne cu cei pe care-i întâlnesc pe vârfuri de munte, dacă nu reușim să ne înțelegem în vreo limbă străină. Dar prietenia și ospitalitatea n-au nevoie de prea multe cuvinte. Limba munților este limba omeniei și a prieteniei. De când vin mai des în România, am început și eu să învăț câteva cuvinte uzuale, iar de înțeles, înțeleg destul de bine limba. Am învățat și o mâncare de la un cioban din Piatra Craiului - bulz cu brânză în coajă de brad. Am cumpărat brânză și când voi ajunge acasă, în Polonia, îi voi face o surpriză prietenei mele, Danuta, îi voi prepara un bulz ciobănesc."
Zodia curcubeului
Cu sfială și cu mare delicatețe, Tomasz îmi mărturisește că este un om fericit. Fericit că poate să meargă pe munți și fericit că are o prietenă care înțelege această pasiune a lui, de fapt, această nebunie pe care o trăiește de câțiva ani, pentru că mersul pe munte este pentru el mai mult decât o pasiune. Este ca și cum viața lui ar avea două părți, una petrecută în oraș, la serviciu, printre calculatoare și cabluri, cealaltă, mai intensă, cea adevărată, de fapt, sus pe munți. Și fericit pentru că femeia lângă care se gândește că ar putea trăi până la adânci bătrâneți, nu numai că înțelege această nebunie a muntelui, dar îl și însoțește din când în când, atunci când are timp, în aceste expediții. Ce și-ar mai putea dori?
Au fost expediții în care a plecat singur și și-a dat întâlnire cu Danuta, peste două, trei săptămâni, atunci când putea și ea să-și ia vacanță, la peste 1500 km de casă, adică la poalele vreunui munte. Emoția așteptării și a întâlnirii în locul convenit dinainte nu sunt de povestit, îmi spune Tomasz. Să mergi zile în șir cu gândul că undeva, pe la mijlocul drumului, te așteaptă fata care ți-e dragă, poate fi o motivație pentru a grăbi pasul, pentru a fi atent la capcanele drumului. Și-apoi, în săptămânile care urmează, când sunt pe vârfuri de munți amândoi, ies din timpul obișnuit și intră în zodia curcubeului. "De câte ori suntem împreună pe munte vedem curcubeul, care ne aduce aminte cât suntem de fericiți că putem trăi departe de lumea din orașe, măcar și pentru un răstimp scurt. Drumurile acestea făcute împreună sunt minunate. Ne-au rămas atâtea locuri în amintire, atâtea momente deosebite, unice, apusuri și răsărituri trăite la înălțime, deasupra norilor, terase și colți de marmură sclipitoare, goluri și pășuni cu iarbă aspră, parcă retezată de vânturile neobosite care țâșnesc de pe creste, roci bazaltice strălucitoare, păduri nesfârșite de brazi, lacuri cu apă rece ca gheața, în care se oglindesc norii călători, toamna de aur, octombrie înstelat, o mare de nori din care ies creste și vârfuri, ca și cum ar înota în lumina asfințitului. Toate acestea și multe altele încă, unice minuni ale naturii, cresc infinit de mult legătura dintre noi".
De cele mai multe ori, Danuta îl însoțește doar pe o porțiune din drumul pe care și l-a propus la începutul expediției, pentru că are vacanțe mai scurte decât el. De obicei, coboară într-un oraș de unde poate să ia trenul sau avionul pentru a se întoarce acasă, în Polonia, în vreme ce Tomasz își umple iar rucsacul de provizii și urcă din nou pe înălțimi. "La ce mă gândesc când călătoresc din nou singur? Uneori la nimic, alteori, la ce s-a întâmplat în viața mea, la trecut, la viitor, la ce s-ar putea întâmpla. Mă gândesc la cât sunt de fericit că am descoperit singur acest fel de a trăi. Dar nu trebuie neapărat să te gândești la ceva, e suficient să privești, să te bucuri, să trăiești momentul și apoi să mergi, să mergi, să mergi... căci știi că la capătul drumului ajungi acasă și acolo te așteaptă cineva."
"Goralska herbata"
E o vreme cenușie. Piatra Craiului și-a vărsat către lume ceața și ploaia măruntă de început de toamnă. O vreme numai bună pentru povești la gura sobei, în fața unei căni aburinde cu ceai de cimbrișor, izmă sălbatică, melisă, păducel și sunătoare. "Goralska herbata" zice Tomasz, în timp ce-și pune miere în ceai. "Ceai de ierburi de munte, o băutură minunată, care te învie și din morți sus pe munte, când e frig și plouă."
Îl învăț pe Tomasz să-și prepare un "ceai popăsc", adică să adauge un degetar de rachiu tare, de pere, în cana cu ceai fierbinte, așa cum fac maramureșenii, când e frig. Din engleza mea școlărească, Tomasz înțelege că ceaiul este "al Papei", dar asta nu-l deranjează, ba chiar îl amuză și îl îndeamnă să alunece mai departe pe panta mărturisirilor.
"E ușor să urci pe munte, e mai greu să te întorci în lumea din care ai plecat. Munții sunt de-o veșnicie, noi, trecători, doar de-o secundă. Riscurile și nebunia de a atinge un vârf trebuie bine cântărite. Nu e o rușine să te întorci de pe un munte fără să cucerești cel mai înalt vârf al său. Nu în asta stă cunoașterea lui. Muntele m-a făcut ceea ce sunt acum și simt că dacă voi renunța vreodată la el, am să mă pierd pe mine însumi. Faptul că merg pe munte mă ajută să stau departe de viața «normală», cenușie, a orașelor în care sufletele se alienează. Orașul te sălbăticește, nu muntele. În oraș, relațiile țin atâta timp cât ești prezent. Dacă pleci doi ani, relațiile mor, prieteniile se sting. Orașul este superficial, în vreme ce muntele este mereu acolo, este veșnic. Eu am spus întotdeauna că muntele este ca o oglindă, o piatră de încercare a tuturor virtuților și calităților, dar și a defectelor unui om. Dacă vrei să cunoști un om, stai cu el pe munte un timp. Două zile pe munte scot la iveală totul. În unele cazuri, e suficientă și o singură zi. O zi... cât o viață!...
Fotografii din arhiva Tomasz Fryzlewicz