"Și adevărul vă va face liberi" - cu ROMULUS RUSAN despre Memorialul de la Sighet

Valentin Iacob
Printre martiri

La Sighet, în închisoarea în care au mucenicit Iuliu Maniu, Brătienii și episcopii greco-catolici ai Ar­dealului, suferința erupe și azi din pereți. O rană a memoriei nevindecată. Alături, în Cimitirul Săracilor, țipă de sub țărână și chinul celor 54 de martiri care au murit, toți, în anii '50 și au fost îngropați fără nume. Azi, fosta închisoare a devenit un cutremurător Mu­zeu și Memorial al Victimelor Comunismului, fondat și ridicat, spre mare lauda lor, de scriitorii Romulus Ru­­san și Ana Blandiana. Peste 50 de săli tematice, una mai însângerată de istorie decât alta, te întâmpină în fostele celule ale pușcăriei. Dacă treci prin ele cu pas pios, înțelegi și mai bine de ce nu trebuie să uiți ni­ciodată anii aceia negri ai României. La parter, e celula în care a murit Iuliu Maniu, liderul Marii Uniri, a cărui fotografie, bătrânii țărani ardeleni o mai țin și azi între năframe, ca pe-o icoană: celula și patul pe ca­re, înainte să-și dea sfârșitul, marele patriot a cerut o bucățică de tricolor. Ultima sa dorință. Alături, în al­te săli, afișate pe zeci de panouri - sute de foto­gra­fii din care te privesc drept în ochi alți și alți martiri ai idea­lurilor naționale, exterminați, și ei, fără milă, în anii '50. O atrocitate a disperării, ce te cuprinde fără s-o poți opri. Pen­tru că ge­nocidul continuă: "Scriitori în închisori", "Fe­no­me­nul Pitești", "Rezistența ar­ma­tă din munți", "De­­por­tarea în Bărăgan", "Femei în în­chi­soare", "Po­ezia în închisoare", "Rezistența în Ma­ra­mu­reș" - su­fe­rințe uriașe, nerăscumpărate și îm­pinse, ușor, în uitare...
Într-o curte a închisorii, în care altădată deținuții ieșeau în lanțuri și zeghe, stă acum un grup statuar, de o frumusețe și un dramatism extraordinare: "Con­vo­iul Sacrificaților", operă a lui Aurel Vlad, unul din­tre cei mai importanți sculptori ai României de azi. Des­pre toate acestea și despre destule alte mărturii ale Memo­rialului Sighet, am stat de vorbă cu scriitorul Romulus Rusan.

Romantismul anilor '90

- Domnule Rusan, auzim de ani de zile de Me­morialul de la Sighet (mai puțin din mass-media, cât de la cei care l-au vizitat), dar povestea lui nu este cunoscută așa cum ar merita. O asemenea instituție de nivel internațional într-un orășel din margine de ța­ră, este în sine un eveniment. De ce ați ales, împre­ună cu soția dvs., doamna Ana Blandiana, tocmai Sighetul? Vă trageți din Maramureș? Ați avut rude închise acolo?

- Nu este nici unul din noi maramureșean. Abia dacă trecusem de 2-3 ori prin Sighet, iar tații noștri (deși deținuți politici), fuseseră duși în alte închisori. Dar locul l-a hotărît romantismul acelor ani '90, în care intelectualii - și mai ales scriitorii - căutau să se facă folositori unei țări care, în anii de după război, și mai ales în decembrie 1989, dăduse atâtea jertfe pen­tru libertate. Colegii de la Alianța Civică din Sighet, printre care scriitorii Laurențiu Ulici și Gh. Mihai Bâr­lea, ni s-au plâns că închisoarea în care au murit Iuliu Maniu, Dinu și Gheorghe Brătianu, episcopii Suciu, Frențiu și Chinezu a devenit o ruină de care nu se ocupă nimeni. În vremea aceea (vorbim ca într-un basm sau ca în Biblie) oamenii erau mult mai sensibili și mai săritori dacât azi, în timpul "marilor proiecte". Primarul și Consiliul Local ofereau clădirea pentru a i se da de către cineva o întrebuințare culturală (apro­po, să nu-i jignim, spunând că sunt la margine de țară. Ei își consideră orașul a fi chiar în centrul Europei, la un moment dat, exista și o bornă în acest sens). Așa se face că, iată, ea nu a apucat să aibă soarta atâ­tor monumente și întreprinderi căzute pradă demolatorilor acestui sfert de secol.

"N-am studiat istoria. Am trăit-o «în practică»"

- Ce v-a îndemnat să porniți acest demers dificil? V-a "însemnat" comunismul, ca pe mul­­te alte familii de ardeleni? Erați, în copi­lă­rie și în tinerețe, pasionat de istorie?

- M-am născut la Alba Iulia, iar acolo totul respiră istorie. Capitala Marii Uniri devenise însă, în anii staliniști, capitală de raion, iar regiunea, cu forurile ei diriguitoare, se mutase la Deva, orașul primului mi­nistru Petru Groza. Am absolvit Liceul "Mihai Vi­tea­zul" și eram foarte mândri de chipiele cu acro­nimul "LMV", dar între timp apăruse istoria lui Roller, în care Mihai Viteazul era declarat indezirabil (pentru că "legase pe țărani de pământ"!), iar tabloul de ab­sol­vire, cu portretul marelui domnitor ne-a fost scos din vitrina librăriei și distrus. Între timp, tata fusese în­chis, iar mama a trebuit să ne crească sin­gură, pe sora mea și pe mine, ținându-ne strânși lângă ea, ca să "nu vorbim" și să fim dați afară din școală. Profesorii mei de liceu m-au apărat, făcându-se că nu știu de "ori­ginea nesănătoasă", astfel încât am ter­minat ca premiant, dar pe ur­mă, dosarul nu mi-a fost primit nici la fi­lologie, nici la isto­rie, încât abia după un an de "mun­că de jos" (fochist de noap­te la "Carbo­chim"), am reușit să intru la Politehnica din Cluj, pe care am absolvit-o tot ca pre­miant (altfel ris­cam să fiu exclus prin oricare din decretele ministeriale care-i vizau periodic pe cei cu dosare proaste). Dacă n-aș mai fi fost student, aș fi fost luat să fac armata "la lopată" trei ani, și nu în cadrul facultății, la "termen redus". Ia­tă, deci, că - deși n-am studiat pro­priu-zis istoria - am trăit-o "în practică". Nu exa­gerez spu­nând că toate aceste meandre și presiuni ale istoriei (ur­ma să trăiesc ne­nu­mărate și în vii­tor), pe care am că­u­tat să mi le ex­plic, au contat pentru mi­ne cât o facultate! Și acest fapt mi-a fost până la urmă de folos la Me­morialul de la Sighet.

- Din câte știu, aveți în familie mai mulți preoți. Le datorați și lor această aplecare morală către trecut? Și rezistența la regimul roșu?

- Care ardelean nu are preoți în familie? După "Unio Trium Nationum, înțelegerea aceea nefastă, din 16 septembrie 1437, prin care românii nu erau re­cu­noscuți ca națiune, ardelenii au avut ca autorități, nu numai morale, ci și politice, pe propriii preoți. Preoții au preluat asupra lor presiunea timpului, asuprirea, discriminarea. În primele veacuri au purtat opinci și haine de dimie, ca și enoriașii lor. La Poiana Sibiului, așezată la 1000 metri altitudine, în munții Cindrelului, familia mamei mele a dat satului o întreagă dinastie de preoți, cu numele Dobrotă. Rezonanța slavă a acestui nume, sau mai degrabă poreclă - dobrotă însemnând bunătate - se datora faptului că românii de peste munți erau hirotonisiți numai în Serbia, la Kar­lovac, neavând acest drept în țara lor. În timpul Uniației, Popa Dobrotă din Deal își ținea liturghiile în păduri, căci bisericuța de lemn, din 1694 (declarată mai târziu, în 1930, monument istoric, de Nicolae Iorga), a fost închisă. Mormântul mamei mele este chiar lângă intrare. Fuga în pădure a cauzat multe per­secuții și jertfe, până când, în 1802, a fost construită o nouă biserică ortodoxă, din piatră. Tatăl mamei mele, Ilie - preot și el la a treia sau a patra generație - a prins, prin 1880, vremuri mai bune, deși a rămas ortodox: școala primară în sat, gimnaziul la Blaj, li­ceul la Brașov, seminarul la Sibiu, unde a fost și hirotonisit. Citea și călătorea mult, coresponda cu scrii­tori, între care Duiliu Zamfirescu. Și din partea tatălui am avut preoți în familie. Bunicul meu patern, protopopul Florian Rusan, coborât la Alba Iulia din Țara Moților, a fost, în 1918, printre organizatorii Marii Adunări de pe Platoul Romanilor. Biserica sa din Orașul de Jos (al cărei preot, Rațiu, îi spovedise și împărtășise pe Horia și Cloșca, înaintea execuției de pe Dealul Furcilor) a devenit, la 1 Decembrie 1918, gaz­da preoților din Transilvania veniți la Marea Unire. Fiii lui, Florian, Romulus și Re­mus, de 13 ani, ți­neau prin clopotele bi­sericii legătura cu cei din Cetate. Iar a doua zi după Marea Unire, la 2 decembrie 1918, Părin­tele Florian l-a înmor­mântat în cimitirul orașului pe țăranul Ion Arion din Aghireș, îm­pușcat în ajun de găr­zile maghiare în gara Teiuș, în trenul care îl aducea la Alba Iulia. Apoi, în 1922, Florian Rusan a fost și cel care a gestionat, împreună cu arhitecții din Țară, lucrările la Catedrala Încoronării, unde la 15 octombrie, Regii Ro­mâniei, Ferdinand și Maria, au primit în­sem­nele de reîntre­gitori ai țării. Iar ca ginere, vreau să vorbesc și des­pre alt preot din fa­milia mea, tatăl Blandianei, preotul Gheorghe Co­man. În Oradea eli­be­rată în octombrie 1944, el a construit, în plin regim ateu, din dona­țiile enoriașilor săi ceferiști, o mare biserică. Poate tocmai de aceea a și fost arestat și condamnat.

Închisoarea miniștrilor

- Cum a început totul, cum ați fondat Me­mo­rialul de la Sighet?

- La 29 ianuarie 1993, participând ca invitat la o conferință pentru drepturile omului la Strasbourg, împreună cu Ana Blandiana, ea a pledat pentru ideea că încălcarea acestor drepturi nu trebuie căutată doar în prezent, ci și în trecut. A avut și o întrevedere cu doamna Catherine Lalumière, secretarul general de atunci al Consiliului Europei, căreia i-a propus proiectul transformării fostei închisori de la Sighet, într-un muzeu al victimelor comunismului. Era ne­voie de acest sprijin. La București, guvernanții ne erau ostili. Țara nu fusese încă primită în Consiliul Europei, considerându-se că, prin mineriade, fuseseră încălcate normele statului de drept. "Unde au fost încălcate drepturile omului mai brutal decât într-o în­chisoare comunistă?"- s-a întrebat retoric d-na Lalumière, promițându-ne egida forului european, care a venit după doi ani de expertiză internațională. Această închisoare era Sighetul, locul - aflat chiar pe granița sovietică - prin care trecuseră țăranii, elevii și intelectualii anticomuniști de după 1945 și apoi, între 1950 și 1955, elitele politice, spirituale, culturale ale țării. Țăranii îi spuneau "închisoarea miniștrilor", iar bătrânii îi spun chiar și azi așa, Memorialului.
Au urmat ani de lucru, până la uitarea de sine: repararea sumară a clădirii, crearea bazei de date, strân­gerea de obiecte, documente și fotografii, sim­po­zioane cu sute de participanți români și străini, în­re­gistrarea de mărturii orale ale foștilor deținuți po­litici. Totul, sau aproape totul, pe bază de subscripții și vo­luntariat. Două lucruri nu le-am putut ști de pe atunci: că egida Consiliului Europei sau nomina­li­za­rea, în 1998, a Memorialului Sighet printre primele trei locuri ale memoriei europene - alături de Memo­rialul Auschwitz și de Memorialul francez al Păcii - nu în­semna, automat, și un sprijin financiar, ci doar o garantare morală a proiectului. Și nici că realizarea lui, începută atât de romantic și altruist, avea să dureze atât de mult, obligându-ne să ne zidim viețile în ea, pentru mult timp. Totuși, în 1997, când clădirea a fost reabilitată și am putut deschide zece din cele cincizeci de săli ale muzeului actual, Memorialul nostru a fost adoptat și de statul român, care l-a de­clarat "ansamblu de in­te­res național". Era, la acea dată, primul me­mo­rial al victimelor comu­nis­mului din lume. Unul creat în întregime de so­cietatea civilă. Ce a urmat de a­tunci poate fi văzut la Sighet, orășelul devenit un nume pe harta me­mo­riei europene. Acolo, în sălile muzeului, intrat în ghidurile turismului cul­tural, am tezaurizat în­trea­­ga noastră trudă și cer­­cetare: 100.000 de fișe de deținuți politici, 10.000 certificate de de­ces, martirii Sighetului, 85.000 de nume din de­cre­tele de grațiere din 1962-1964, mii de ore de în­registrări de istorie ora­lă, zeci de mii de pagini din simpozioane și școli de vară, mii de fotografii și obiecte. Muzeul are o audiență extraordinară.

"Un tulburător amestec de uimire și recunoștință"

- Cum s-a inserat no­ul așezământ în viața Sighetului?

- Ca să vă dați seama de importanța muzeului pentru oraș (cu mii de șomeri, după închiderea combinatului de lemn și a fabricii textile), numărul vizitatorilor într-un an este dublu față de popu­lația Sighetului. Foarte mulți tineri vin să vadă Me­­morialul, și la fel de mulți străini. Sentimentul, aproape general, este ur­mătorul: vin la muzeu din curiozitate (pitorescul unei închisori văzute pe dinăuntru) și ies cu lacrimi în ochi, cu­tremurați de adevărurile pe care le descoperă par­cur­gând sălile. Performanța muzeului se măsoară nu numai prin numărul de vizitatori, ci și prin însem­nă­rile acestora în cărțile de impresii, unde predomină un tulburător amestec de uimire și recunoștință pentru informația oferită. Mărturisesc că aceasta a fost și in­tenția noastră: să evităm senzaționalul și să convin­gem (ori chiar să emoționăm) prin seriozitatea docu­men­tului, fotografiei, statisticii, mărturiei. Iar numă­rul tinerilor care vin aici, vizitele școlare conduse de pro­fesori de istorie și învățători din toată țara, depla­sarea unor grupe de studenți și doctoranzi de la fa­cul­tățile de istorie, pentru a-și ține cursurile sau a face practica în muzeu, îl trans­formă într-o adevărată insti­tuție de învățământ.

- De ce este important și azi, pentru tineri și pentru toți românii, acest uriaș manual al suferinței și mar­tiriului de la Sighet?

- Cred că le este cu atât mai necesar, mai ales tine­rilor, cu cât majoritatea ma­nualelor de liceu, făcute du­pă metode pedagogice "po­litic-corecte", sunt incredibil de sterile! Nu au nici ri­goa­re, nici compasiune, nici in­for­mație, nici atractivitate, nici cronologie și nici de­ta­lii. Așa că ajungi să te întrebi pentru cine au fost scrise: pentru niște tineri vii sau pen­tru niște fantoșe ale vii­torului incert? De parcă ar propune nu învățarea tre­cu­tului propriei patrii, ci șter­ge­rea memoriei din con­ști­ința tinerei generații, trans­for­marea ei într-o generație de roboți indiferenți. Pe deasupra, numărul orelor de istorie este cu totul in­su­ficient (1-2 pe săptămână, în funcție de profilul șco­lii), iar orele facultative aprobate în ultimul timp sunt la concurență cu cele de jazz sau karaoke.

Rusaliile Negre

- La Sighet, ați înființat și o Școală de Vară a Me­morialului. Ați făcut-o tocmai pentru a ține isto­ria trează?

- Da, anul acesta am ținut a șaptespre­zecea ediție, în condiții tot mai precare, din ca­uza fondurilor mai mici de care dispunem, dar și a pregătirii mai slabe a elevilor, cu mai pu­ține cunoștințe, din cauza manualelor care sunt cum sunt, dar și a dispariției bunicilor care, în anii '90, încă îi edu­cau de acasă pe co­pii asupra trecutului pe care-l trăiserăm toți. Din lucrările de ad­mitere la școala noastră am editat, în 1999-2000, o colecție - "Ado­­­lescent", cuprin­zând fermecătoare a­min­tiri ale copiilor din propria experiență în curtea școlii sau din ce auziseră în familie. A­tunci, numărul ele­vilor cursanți era de 100 (mulți veneau din Ba­sa­rabia). Azi a trebuit să-l reducem la 25-30. Dar, chiar și așa, Școala de Vară a Memorialului de la Si­ghet a fost ab­sol­vită de peste 1500 tineri ro­mâni, care au învățat la Sighet istorie, într-o săptămână, cât într-un întreg an școlar. La toa­tă această învățătură ști­­­ințifică se adaugă e­moția monumentelor ar­tistice și religioase din Memorial: cele do­uă "În­vieri ale lui Ca­mi­lian Demetrescu, ca­pe­la subterană și grupul sta­tuar "Convoiul Sa­cri­ficaților" din curțile interioare, precum și ansamblul Cimitirului Săracilor, aflat nu departe, și care este compus dintr-o cruce brân­covenească, din­tr-un altar-cenotaf (adăpostind pă­mânt din locurile de jertfă) și din "Scara Vieții" - un turn-clopotniță, de la înălțimea căruia se poate ve­dea ansamblul cimitirului: un contur al țării format din brazi, ca și cum patria își ține eroii în brațe.

- Am văzut odată la o televiziune o discuție între un moderator și trei eleve. Se întorceau de la Școala de Vară de la Sighet și erau fascinați de ea. M-a frapat, însă, că nu spuneau ce-i cu această școală, cine și unde o organizează. Nu vorbeau despre Me­morial, spuneau doar numele orașului.

- Este dureros pentru noi. În multe ziare și la ma­joritatea televiziunilor nu se vorbește deloc despre Memorial. Din când în când, mai ales în perioadele pre-electorale, apar chiar campanii de negare a lui. Titluri ca acestea apar cu stăruință: "Pe când vom avea și în România un muzeu al comunismului?", "Ro­mânia este printre puținele țări care nu au un muzeu al comunismului". În vremea asta, fotografii și informații din Memorial sunt copiate fără jenă, chiar în ziarele care ne neagă. Extraordinarul "Con­voi al Sacrificaților", datorat sculptorului Aurel Vlad, și devenit imaginea de marcă a Memorialului, e folosit peste tot unde e vorba de victimele co­mu­nismului, dar foarte rar se menționează titlul, autorul și locul unde e amplasat. Anul trecut, cu ocazia îm­plinirii a 20 de ani ai Memorialului, Fundația noas­tră (Academia Civică) a pus ban lângă ban și a cum­părat o casă cu patru camere în București, în apro­pierea Grădinei Icoanei, în care am instalat un re­zumat al Memorialului Sighet, o expoziție pe care în oc­tom­brie 2011 o prezentasem la Parlamentul Eu­ropean, la Bruxelles. Muzeul acesta, nou pe harta culturală a Bucureștiului, este vizitat de mii de străini și, ce este interesant, în curte, am pus tocmai o copie a Con­voiului Sacrificaților. Ei bine, acum există două mu­zee ale comunismului (unul cu cincizeci de săli, la Sighet, și cel nou, cu numai patru săli, la Bucu­rești), dar detractorii continuă neobosiți să se plângă de inexistența unui muzeu al comunismului, în țara în care, cu 21 de ani în urmă, a fost deschis primul astfel de muzeu din lume... Și să publice opera lui Aurel Vlad tot fără titlu și adresă... Și să ne copieze tot fără a ne cita.

- Ce-i de făcut?

- Noi ne vedem de ale noastre. Strângem ma­terial, scoatem cărți, facem noi și noi expoziții cu care parcurgem țara și Europa (Germania, Norvegia, Cehia, Polonia, Italia, Suedia, Ungaria), iar din când în când completăm cu ele vechile săli ale Memo­ria­lului. Chiar în acest timp, de pildă, colindă Germania versiunea germană a expoziției "Rusaliile Negre". Care vorbește și arată deportările în Bărăgan a 44.000 de oameni, într-o singură noapte, în noaptea de Ru­sa­lii a lui 1951. Până acum, expoziția a poposit la Ber­lin, München, Augsburg, Tübingen. Așa ne facem dreptate. În fond, devizele Memorialului Sighet spun totul: "Memoria este o formă de justiție", "Prin ci­vi­li­zație spre democrație" și versetul din Evanghelia lui Ioan: "Și veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi".

Mucenicii închisorilor

- Credeți că ar trebui canonizați foștii deținuți politici, domnule Rusan?

- Pomenirea lor se face în fiecare an, la 9 martie, de ziua celor 40 de mucenici antici din Sevastia. Pe de altă parte, de Înălțare, sunt comemorați și de stat și de societate, o dată cu Ziua Eroilor (la Memorialul Sighet este atunci Ziua Porților Deschise, când ne întâlnim cu foștii deținuți și deportați politici din toată țara). Pe plan internațional, prin recomandarea Comisiei Europene, victimele războiului (inclusiv ale celui rece) sunt comemorate la 23 august, când a fost semnat sinistrul pact Ribbentrop-Molotov. Până aici a fost vorba de victime. Pentru "eroii și luptătorii ro­mâni, din toate timpurile și din toate locurile" (cum atât de frumos ne rugăm la Sfintele Daruri), decizia canonizării o ia, după multe și complicate deliberări, Biserica. În ultimii ani au fost beatificați de Vatican doi martiri romano-catolici din țara noastră: Monse­nio­rul Vladimir Ghika și Episcopul Anton Durcovici de la Iași. Urmează, probabil, mai mulți episcopi greco-catolici, morți în închisorile de la Sighet, Gher­la și București. Îmi pun toată nădejdea că și Biserica noastră Ortodoxă va face pasul decisiv, spre ca­no­nizarea unora dintre numeroșii călugări, preoți și episcopi jertfiți pe altarul credinței în anii de prigoană comunistă. Atât de numeroși, încât alegerea fiecăruia în parte este mai mult decât dificilă.

(Muzeul din București al Memorialului de la Sighet se află pe strada J. L. Calderon nr. 66 și este deschis în fiecare zi, între orele 10 și 18.)