De ce acceptă femeile să fie înșelate?

Cititor Formula AS
- Așteptăm opinii pe marginea textelor publicate -

Chipul iubit

Am în mână una din scrisorile lui. Tocmai am re­citit-o și înțeleg pentru a nu știu câta oară că n-am să mă pot rupe definitiv, niciodată, de omul acesta care mi-a făcut viața un calvar. Sunt în pi­cioa­re în fața ferestrei și mi-ar plăcea să văd marea. Întot­deauna, mișcările repetate ale valurilor m-au liniștit și m-au ajutat să pot judeca limpede ce am de făcut când viața îmi ridică probleme. Dar nu văd decât o pădure desfrunzită de ploile reci ale toamnei și-un deal pleșuv, pe care iarba uscată, îngălbenită, tremură mărunt în bătaia vântului. Un decor ase­mă­nător și foarte potrivit cu starea în care sunt acum. Tristețea și amărăciunea m-au îmbătrânit înainte de vreme și mă simt copleșită de tot mai multe întrebări, la care nu știu să răspund. Încerc să limpezesc ceea ce a ră­mas neclar în relația mea cu bărbatul alături de care am crezut că voi rămâne toată viața.

O boală minunată

L-am cunoscut în studenție, într-o tabără la mare, la Costinești, care era pe vremuri stațiunea tinere­tului. M-a fermecat de cum l-am văzut, și după a doua întâlnire am fost a lui, fără să-mi pară rău că am renunțat așa de ușor la tot felul de prejudecăți, repetate în mod constant de mama și de mătușile care se străduiau să-mi prevadă și construiască din vorbe și sfaturi un viitor cât mai perfect. Am trăit atunci două săptămâni de vis, iar când s-a terminat vacanța, ne-am reîntâlnit în orașul în care eram amândoi stu­denți. Nu știu nici acum dacă așa este normal să fie între doi îndrăgostiți, dar noi eram ca bolnavi dacă nu ne vedeam câteva ceasuri. Aveam o boală mi­nu­nată. Mi se părea că vine sfârșitul lumii dacă nu puteam să ne vedem zilnic, atunci când avea de lucru la proiectele lui. Simțeam că timpul în care nu era lângă mine era mort. Nu puteam accepta să mi-l fure cineva, nici măcar pentru două minute. Mi-era ciu­dă și pe colegii lui, care-l mai luau în oraș la câte-o bere sau, sâmbăta, de obicei, la câte-o partidă de fotbal, atunci când nu era în sesiune.
Ne-am căsătorit după un an de prietenie și nu-mi pare rău, pentru că am avut o perioadă frumoasă, împlinită și armonioasă. Am crezut, în anii aceia, că așa va fi viața noastră până la sfârșit. Dar poate că n-am gândit bine și poate că nu am avut grijă, atât cât ar fi trebuit, ca legătura dintre noi să nu se plafoneze, să nu devină obișnuință, rutină, obligație, plictiseală.

Răceala

Aveam un grup de prieteni cu care ne vedeam când eram liberi, cu care mergeam în concedii, cu care petreceam sărbătorile de sfârșit de an. Erau me­reu aceiași prieteni și, după o vreme, am simțit că nu mă mai bucură atâta revederea cu ei. Mă sătu­ra­sem de mereu aceleași glume și poante arhicunoscute și răsuflate, de aceleași discuții cu soțiile lor, despre prăjituri, rețete, conserve și zacuști, despre copiii cu ca­re nu se mai înțeleg, despre soacre și așa mai de­par­te. Dar am observat, mai întâi cu enervare, apoi cu furie și, la urmă, cu mare durere, că pe mă­su­ră ce eu încercam să amân aceste întâlniri, băr­batul meu era tot mai bine dispus și mai vo­ios când ele se puneau la cale. Cu alte cuvinte, începeam să nu mai avem aceleași gusturi și să nu ne mai bucurăm de aceleași întâmplări. Acum, când mă uit înapoi, cu tristețe, nu cu mânie, mă tot gândesc care a fost, de fapt, momentul care a provocat ruptura dintre noi. Sau, mai bine zis, care a fost mo­men­tul în care, dacă aș fi fost mai atentă, sau dacă aș fi acționat într-un anume fel, aș mai fi putut salva ceva din iubirea care ne-a apropiat.
Într-o seară, prietenii lui l-au sunat și l-au che­mat în oraș. E-adevărat că el m-a întrebat dacă nu-l în­so­țesc, dar numai după ce s-a asi­gurat că răspunsul meu va fi negativ, adică, după ce m-a vă­zut în pijama, pre­gătită de somn. N-am putut să mă fac că nu văd cum i-a înflorit obrazul de bucu­rie, de satisfacție, când i-am spus că sunt prea obo­sită. Pur și simplu, am rămas stupefiată de în­drăzneala cu care nu-și ascun­dea bucuria. Și-atunci mi-am dat seama că se întâm­plă ceva în spa­tele aces­tei schimbări pe care am ob­servat-o la băr­batul meu, cel atât de dornic de-a pleca în lume. A fost un sem­nal de alarmă, un beculeț care s-a aprins și m-a făcut atentă, mai atentă la ceea ce se petrece în jurul meu. Credeam că știu aproape tot despre cel cu care m-am măritat, credeam că odată intrați pe un făgaș, viața curge înainte, fără să mai ai grija ei, cre­deam că nu mi se pot întâmpla mie anu­mite lucruri, pentru că gândeam și judecam corect și cinstit relația dintre noi, credeam că, dacă ai spus odată "DA", trebuie să te ții de asta și să faci tot ce poți ca să nu-ți pară rău că l-ai spus. Dar nu e așa. Via­ța are meandre mult mai parșive, întortocheli ne­așteptate și dezno­dă­minte pe măsură.
Am început să nu mai am încredere în bărbatul meu, și asta era o nouă treaptă în relația noastră. O treaptă în jos, care ne dădea dintr-odată înapoi cu mult față de începuturile noastre. Această lipsă de încredere a șubrezit cu totul ceea ce era între noi, și de aici până la gesturi penibile, de care acum mi-e rușine, până la vorbe dure, spuse atunci când nu mai aveam argumente, n-a mai fost decât un pas.

Lampa de noapte

Am început să-l urmăresc pe bărbatul meu. Atunci când era chemat de prieteni în oraș, așteptam să plece și apoi mă îmbrăcam și eu și ieșeam după el. M-am umilit până la a mă ascunde și a pândi prin ferestrele restaurantului ceea ce se întâmpla la masa lor. Mi-era rușine că am ajuns într-o asemenea ipos­tază, dar nici n-aveam curajul să provoc o discuție di­rectă cu el, care, poate, ar fi lămurit pe deplin lu­crurile și m-ar fi scutit de atâta suferință. Într-o seară, l-am văzut că stătea la masă lângă o colegă de ser­vi­ciu, despre care știam că este divorțată. O ținea tan­dru de după umeri, și păreau destul de apropiați. Atunci m-am hotărât să acționez. Mi-am luat inima în dinți și am apărut și eu la masa lor. El a fost surprins neplăcut de venirea mea. Am așteptat să mă cheme să mă așez lângă el, dar n-a schițat niciun gest în acest sens. Unul dintre colegii lui mi-a făcut loc și m-am așezat oarecum la capătul mesei. Nu-mi venea să cred că e real ceea ce mi se întâmplă. Am simțit în mo­mentul acela că relația noastră este pierdută. Cum să trec peste indiferența cu care m-a tratat toată seara? Cum am putut îndura să-l văd cât de grijuliu îi umplea ei paharul, câtă vreme de mine nici nu s-a interesat dacă stau bine acolo unde stau și dacă vreau să beau ceva?
Am suportat cu stoicism până la sfârșitul acelei seri situația înjositoare în care m-am pus, ducân­du-mă acolo. M-am făcut că nu văd privirile ușor je­nate ale colegilor lui, m-am făcut că nu sesizez com­pasiunea lor și felul delicat în care se ocupau de mi­ne, ca să su­plinească mârlănia bărbatului meu. Poate că nici arsă pe rug n-aș fi simțit o durere mai mare ca aceea care mă făcea aproape paralizată. Înțelegeam ce se întâmplă și nu știam ce să fac ca să-mi apăr lo­cul, situația și bărbatul pe care-l vedeam prins cu to­tul de altă femeie. Nu știam cum să acționez, nu do­ream să fiu penibilă, mi-era rușine de ceea ce se în­tâmpla și, după siguranța ei și a lui, după gesturile din­tre ei, înțelegeam că se cunosc deja prea bine, de multă vreme.
Am plecat spre casă împreună, fără să ne spunem nimic. Eram anesteziată total de ceea ce trăisem în acea seară. Am crezut că noaptea va fi un sfetnic bun și că voi găsi o soluție, că vom putea discuta și că vom vedea ce este de făcut, ca să ne salvăm căsnicia. Poate că dacă aș fi vorbit cu el mai devreme, atunci când primele semne ale infidelității erau abia pre­zen­te între noi, poate atunci aș fi avut șanse să mai repar ceva.
Eram sfârșită, ca după o lungă și grea călătorie, eram disperată și îmi doream somnul ca pe ceva care avea să mă salveze. Dar n-am putut adormi, spre deosebire de el, care a pus capul pe pernă și a adormit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La un moment dat, m-am uitat la el și am încremenit. În lumina pali­dă a lămpii de noapte, chipul lui, pe care-l știam atât de bine, se transformase cumva în mod ciudat. Tră­săturile i se îmblânziseră și recunoșteam în ele fi­gura celeilalte femei. Chipul ei părea lipit ca o mască pe fața lui. O purta cu el și în vis.

Iertarea

După seara aceea a urmat o perioadă urâtă în viața mea. Gelozia m-a făcut să-mi pierd mințile. Îl ur­mă­ream ori de câte ori eram liberă, uneori plecam și de la serviciu ca să-l iau prin surprindere, eram ca o umbră în spatele lui, oriunde se ducea. Acasă mă uitam mereu la trăsăturile lui. Îmi rămăsese în cap ideea că el a început să semene fizic cu femeia cu care mă înșela. Căutam pe chipul lui figura ei. Ne­bunia a mers atât de departe, încât mai târziu, timp de mai multe luni, mi s-a părut că recunosc pe figura lui și trăsăturile altor femei, colege și ele cu el. Făcusem din el un Don Juan al tuturor femeilor din oraș. In­ventam scenarii peste scenarii, îmi imaginam tot felul de gesturi tandre și scene de amor, sufeream ca un câine și-mi venea să urlu pe stradă, ziua-n amiaza mare. Am fost la un pas de a-mi pierde mințile, iar vorbele și explicațiile lui nu făceau decât să mă în­tărâte și mai mult. Nu mai credeam nimic din ce-mi spu­nea și mi se părea că absolut tot ce face este îm­potriva mea.
Într-un moment de luciditate, mi-am dat seama că dacă nu ieșeam din înverșunarea nebunească în care trăiam, riscam să pierd până și ultima urmă de demnitate pe care o mai aveam. Am plecat de-acasă și m-am mutat cu serviciul în celălalt capăt de țară. La început mi-a fost greu să mă obișnuiesc fără programul zilnic de pândă. Dar, încetul cu încetul, nemaiavând obiectul suferinței în fața mea, durerea prin care am trecut s-a stins într-o oarecare măsură. Au trecut câțiva ani și când am crezut că m-am liniștit, i-am scris câteva rânduri de ziua lui. Mi-a scris și el de câteva ori și apoi, într-o dimineață, mi-a sunat la ușă cu un buchet imens de flori.
Când l-am văzut, mi s-au înmuiat picioarele și m-am rezemat de ușă, să nu cad. Am simțit că, într-o secundă, toate obsesiile și fantomele trecutului au revenit. Cu teamă, m-am uitat la chipul lui, pe care semnele trecerii timpului erau evidente. Dar dincolo de firele cărunte și de cutele adânci apărute pe frunte, dincolo de umbra fugară a unei posibile suferințe, am descoperit pe fața lui trăsăturile chipului meu. Ca o victorie târzie, într-un război din care nu mai scapă nimeni. Și-această descoperire, care poate că a fost doar o amăgire de moment, o fulgurație a ceea ce mi-ar fi plăcut să văd, m-a făcut să înțeleg că suntem le­gați prin fire mult mai adânci decât am putea înțelege și explica.
M-am întors cu el în casa noastră, fără să pun în­trebări și fără să mai judec un trecut de care credeam că am scăpat. Viața de acum nu mai seamănă cu cea de pe vremuri, e ca liniștea care se lasă după o mare furtună. Mă întreb uneori până când va ține. Caut în jurul meu semne în scrisorile pe care mi le-a scris, în fotografii, în trăsăturile lui, semne care ar putea răs­pun­de la atâtea întrebări pe care nu le-am pus niciodată. Amintirea zilelor de chin mă mai tulbură din când în când și nu știu dacă am făcut bine că am iertat.

DORA MĂRCULESCU - Blaj