Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae, "Enciclo­pe­dia statelor lumii" - Ediția a XIII-a, 2014, cuvânt înainte de acad. Mircea Malița, Editura Meronia (tel. 021/210.38.70), 782 p.

Din proprie experiență, de la prieteni, dar și din memoriile unor intelectuali faimoși, știu cât de fascinați pot fi copiii și adolescenții de enciclopedii și ce importanță formatoare poate avea existența lor în casă. În țările cu tradiție enciclopedică - Franța, Anglia, Germania în primul rând - edituri specia­li­zate pe acest tip de dicționare universale și tematice con­tinuă să publice, periodic aduse la zi, ediții pe hârtie care se vând bine chiar și acum, când toată lumea își găsește pe internet orice informație nece­sară. În cazul enciclopediilor, contează și răsfoitul de plăcere, cu zăbavă pe ilustrații - planșe, portrete, reproduceri de artă, hărți etc. - care te atrag spre domenii pe care le ignorai, îți îmbo­gă­țesc fără efort cunoștințele, nasc noi înțele­geri prin asociații și comparații. În țara noas­tră, de două decenii, Editura Meronia, con­dusă de Horia C. Matei, publică anual 15-20 de volume de literatură enciclopedică și de referință, fiabile și profesionist alcă­tui­te, iar în domeniile supuse schimbărilor în timp, titluri anterioare sunt actualizate con­form celor mai autorizate surse. E și cazul "Enci­clopediei statelor lumii", cel mai cău­tat titlu al editurii, ajuns acum la a 13-a edi­ție, cu aceiași autori care de aproape 40 de ani își adap­tează lucrarea la transformările de pe harta geopolitică. Dacă în ediția inițială, apărută în 1975 la Editura Enciclopedică, figurau 147 de state, în cea pe care vi-o recomand azi sunt monografiate 195, dovadă a metamorfozelor spectaculoase petre­cute în lume în special după 1990. O serie de entități statale au dispărut (U.R.S.S., Cehoslovacia, Iugos­lavia, R.D.G.), prin destrămarea imperiilor au apărut noi țări (15 din U.R.S.S., 7 din Iugoslavia, două din Ce­­hoslovacia, cele două Germanii s-au unit), alte state au devenit independente în Africa, Asia și Ocea­nia. Transformări și schimbări se produc per­manent atât la nivel regional cât și în fiecare țară, iar ediția 2014 oferă o radiografie a mapamondului din prezent, cu informații din care se pot prognoza și evoluțiile viitoare.
Fiecare articol din dicționar conține repere de­finitorii pentru câte un stat: geografie, populație, culte, limbi, istorie, viața politică și economică în date recente, hărți. Deosebit de interesante sunt anexele cu statistici și ierarhii, în care, firește, ne interesează și locul României. (Nu că n-am ști pe pielea noastră cum stăm, dar poate dușul rece al cifrelor să ne ferească de capcanele demagogice ale campaniei electorale și să punem presiune pentru găsirea unor soluții practice, de folos obștesc.) De exemplu, în ierarhia mondială în ceea ce privește PIB-ul total, care cuantifică puterea economică a unui stat, pe primul loc se află SUA, urmate în­dea­proape de China, iar din Europa, cea mai pu­ternică e Ger­mania (locul 5 din lume). Noi suntem la poziția 45, iar ca PIB pe locuitor - 75. E publicată și o listă cu statele lumii în ordinea in­di­celui de per­cepție a corupției, reali­zată de Trans­parency International în 2013. Cele mai cinstite sunt Noua Zee­landă și țările scandinave, iar Ro­mânia e pe locul 69, la egalitate cu patria mafio­ților, Italia (Republica Moldova stă și mai rău, la poziția 102). Tot din ane­xele finale se vede că datele recente au răsturnat ierarhiile mondiale sta­tor­nicite în timp: China a depășit SUA nu doar la producția de oțel, aur, cărbune, energie electrică și cereale, ci și la cea de automobile (cu un nu­măr dublu de ve­hicule fabricate), iar șapte din prin­ci­palele porturi ale lumii îi aparțin. Veți mai găsi în en­ciclopedie și alte indicii despre ascensiunea accelerată a statului cu cei mai mulți locuitori din lume, cu cele mai mari rezerve valutare și situată pe locul 1 mondial la exporturi. Sub de­viza "O carte mereu la zi într-o lume mereu în schimbare", Enciclopedia statelor lumii - 2014 e un instrument necesar nu doar pentru câte o informație de care am avea întâmplător ne­voie, ci și pentru a ne situa corect în pro­cesul de globalizare și a înțelege pe cont propriu perspectivele.

Franny Moyle, "Constance. Tra­gi­ca și scandaloasa viață a doamnei Oscar Wilde", traducere de Cristina Jinga, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 400 p.

În cei 114 ani scurși de la moartea lui, Oscar Wilde (1854-1900) a continuat să magnetizeze atenția publicului în primul rând datorită operei sale. Piesele i-au fost mereu jucate pe scene din toată lumea, romanul "Portretul lui Dorian Gray" - mereu reeditat, ecranizat, dra­ma­­tizat, celebrele lui aforisme și vorbe de duh au fost atât de des citate încât au intrat în folclor. Dar de același interes peren are parte și omul Oscar Wilde, provocatorul impenitent care spunea că și-a pus tot geniul în viață, iar în operă - nu­­mai talentul. Statutul lui de scriitor impor­tant, de talie internațională, a rămas învăluit într-o aură sulfuroasă, dată de viața lui "scandaloasă" și plină de contradicții. Așa se explică de ce au­torul confesiunii "De profundis" a devenit su­biectul atâ­tor biografii: vreo zece până acum. Toate as­pectele existenței lui Wilde au fost cer­ce­tate, toate cotloanele întunecate - răscolite, toate do­cu­men­tele - interpretate în fel și chip, din unghi psiha­nalitic, ideologic, juridic etc. Iar când mai totul părea spus, iată că Franny Moyle, o doamnă cu o carieră frumoasă de producător și director de creație la BBC, își îndreaptă atenția asupra soției lui Oscar, reconstituindu-i trista poveste. Cartea pe care vi-o recomand azi nu e o biografie ro­manțată ci un documentar realizat de un profesionist al ge­nului, care montează abil fragmente de scri­sori (în parte inedite), tăieturi din presa vremii, mărturii (inclusiv fotografice) în rama unei bune cunoașteri a societății britanice de la sfârșitul sec. XIX, a vieții ei culturale, politice și mondene. Constance Lloyd (1859-1898), căsătorită din dragoste cu Oscar în 1884 și mama celor doi fii ai lui, e un personaj interesant nu doar în trena ce­le­brității soțului și a enormului scandal ce l-a însoțit, ci prin ea însăși. Inteligentă, talentată, cu o bună educație și cu o minte deschisă spre noile curente ale sfâr­șitului de epocă victoriană - socialism creș­­tin, fe­minin, estetism, dar și ezoterism - fru­moa­sa și ti­mida Constance ajunge, ca nevastă a unui scriitor deja celebru, în atenția societății și presei lon­doneze, un VIP care scrie articole și cărți pentru copii, dă tonul modei cu toaletele ei lejere, "ra­țio­nale", mai comode la purtare, ține un salon frec­ventat de elita artistică europeană. Viața ei are un aer de strălucire și lux, de extravaganță, inclusiv în atracția pentru "științele oculte". Constance a purtat o foarte bogată corespondență, care din fericire s-a păstrat, cu fratele ei, Otho, și cu o bună prietenă mai vârstnică, lady Mount-Temple, așa că biografa îi poate da adesea cuvân­tul prin frag­men­te din scrisori. O putem astfel auzi povestindu-se, făcând confidențe, descriind scene și peripeții, o putem însoți în momente de bucurie dar și în nefe­ricire. Suferința devine acută odată cu procesul răsunător din 1895 în care Oscar e acuzat de atentat la bunele mora­vuri și condamnat la doi ani de muncă silnică. Adu­cerea în ins­tanță fusese declan­șată de re­lația amoroasă a lui Wilde cu tâ­nărul lord Alfred Douglas (Bosie), de­nunțată de tatăl acestuia, iar amă­nuntele șo­caseră purita­nis­mul vic­torian. Uriașul scandal o con­strân­ge pe Constance, de dragul co­piilor, Cyril și Vyvyan, să di­vor­țeze și să se stabilească, sub un nume de fa­milie schimbat, Holland, în străinătate. "Mulți ani motto-ul meu a fost Cine rabdă învinge, așa că o să rabd, o să-mi duc bătălia până la capăt și o să în­­cerc să-mi port crucea" - îi scria prietenei-con­fidente. Dar crucea se dovedește prea grea: după ispășirea pe­depsei, Oscar nu-și caută familia, ci reia legătura cu Bosie, cu care pleacă la Paris, ig­norând grija statornică și sacrificiile soției pentru el. De atâta răbdat, Constance nu numai că n-a în­vins indivi­dua­lismul lui Oscar, ci a făcut și un can­cer care a ră­pus-o la 39 de ani. Wilde n-a venit la înmor­mân­tare. A murit și el, după doi ani, la Paris, în urma unei meningite. Fiul lor cel mare și pre­feratul mamei, Cyril, a pierit pe front în primul război. Dar cel de al doilea băiat, neglijatul Vyvyan Holland, ajuns traducător și scriitor, s-a ocupat de arhiva familiei și s-a putut bucura de gloria postumă a tatălui, fără să-i reia însă nu­mele. N-a făcut-o nici fiul lui Vyvyen, Merlin Holland, care e azi cel mai bun specialist în viața și opera bunicului său recunoscut unanim ca prinț al paradoxului, dandy irezistibil și scriitor ce transgresează epocile.

David Abulafia, "Marea cea Mare. O is­to­rie uma­nă a Mediteranei", traducere de Geor­ge­­ta-An­ca Ionescu, Marieva Ionescu și Denisa Duran, Edi­tura "Humanitas" (tel. 0372/74.33.82), 806 pag.

În Occident vânzările de cărți, atât în librăriile reale cât și on line, sunt înregistrate în două topuri separate, pu­bli­cate periodic: unul pentru literatura de ficțiune, altul pen­tru non-ficțiune, acesta din urmă curprinzând volume de memorialistică, biografii, istorie, eseuri etc. Chiar da­că potențialul comercial nu are legătură cu valoarea, e ins­tructiv de observat că non-ficțiunea interesează mult mai multă lume în sec. XXI, iar cărțile de istorie sunt adesea best-sellers. La curent cu această tendință, editu­rile noastre au inițiat colecții de istorie, iar succesul de piață al cărților semnate de Lucian Boia, Neagu Djuvara, Vladimir Tismăneanu, Lavinia Betea, precum și traduceri din prestigioși istorici străini confirmă interesul româ­nilor pentru acest domeniu editorial. Dintre traducerile recente, vă recomand azi una excepțională: pe cât de riguroasă ca documentare, pe atât de vie, pasionantă, plină de informații și co­nexi­uni insolite. Autorul ei, David Abulafia, e un reputat specialist în istorie meditera­neană, profesor la Cambridge și membru al Academiei Bri­tanice. În "Marea cea Mare", el nu și-a propus o sin­teză a istoriilor diferitelor populații care s-au perindat ori s-au fixat pe țărmurile Mediteranei, cum au făcut alți cercetători ai comerțului cu mărfuri și idei culturale, po­litice, religioase din acest loc de întâlnire a trei continente - Europa, Asia și Africa. Profesorul Abulafia a vrut și a reușit să cuprindă Mediterana ca un tot ce nu a încetat să funcționeze chiar și atunci când comunitățile de pe țărmurile din Nord sau Sud, din Est sau Vest au in­trat în coliziune. Marea cea Mare a depins succesiv de-a lungul istoriei de câte un port sau două (precum Troia, Corintul, Car­ta­gina, Alexandria, Genova, Ve­neția, Salo­nic ș.a.) care își im­pu­neau pe mo­ment dominația asupra legăturilor de ansamblu și asupra comuni­tă­ților ce întrețineau aceste interac­țiuni. Istoricul își struc­tu­rea­ză cro­no­logic vasta ma­terie susți­nând exis­tența a cinci Me­diterane, de la cea preistorică, a comerțului cu bronz, la cea antică, a eroilor mi­tici de dinaintea erei noastre, și până în contempo­ra­nei­tatea mar­ca­tă de frac­turile dintre Est și Vest, obli­gate să coabiteze în Medi­te­rana, dar și în­tre Nord și Sud, opu­nând religii ce ar trebui să dialo­ghe­ze, așa cum au mai fă­cut în istoria ei mul­ti­mi­lenară. Între aceste perioade vechi și noi se află o "a două Medite­rană", a talasocra­țiilor care au convins co­mu­nită­țile ri­verane de importanța vitală pentru ele a mă­rii și au im­pus până la urmă unitatea ei politică, eco­nomică și cul­turală ca Mare Nostrum în primul imperiu universalist din is­torie, Imperiul Roman. O "a treia Me­diterană" e cea de după dezintegrarea Im­periului, pe rui­nele căruia creș­ti­­nis­mul și islamismul în conflict au dus la efemere în­cercări imperiale. În sfârșit, "a patra Me­di­terană" e do­mi­nată de înfruntarea dintre Occident și Orientul otoman dornic să refacă peste Akde­niz (Marea Albă, cum o nu­meau turcii) supremația lor. Tot acum, în spațiul acvatic ce-i despărțea și unea pe ri­verani încep să-și facă loc, uneori prin forță, puteri ce n-avu­seseră legături directe cu lumea mediteraneană, pre­cum Rusia sau America. V-am rezumat aici doar scheletul cărții, dar frumusețea ei stă în faptul că Abulafia își descrie "Me­di­teranele" prin prisma oamenilor care au realizat eve­ni­mentele istorice, stă­ruind asupra aspirațiilor momen­tane sau de perspec­tivă ale populațiilor ce și-au urmat con­ducătorii. Astfel, el nu scrie o istorie academică seacă ci pigmentează totul cu descrieri vii de situații și per­so­naje, cu diverse tipuri umane: regi, regine și îm­părați, im­pu­nă­tori sau pitorești, idealiști sau pragmatici, oameni de arme, negustori, pi­rați, cruciați, aventurieri, călători - o lume populată, pulsând de viață. Pentru plăcerea citi­to­rului, au­torul po­vestește nenumărate întâmplări savu­roa­se le­gate de per­sonajele sale, fără a pierde însă din vedere con­­­tribuțiile lor la configurarea istoriei culturale, eco­no­mice și politice a Mediteranei. Atractivitatea volu­mului e spo­ri­tă și de ilus­trații - hărți, picturi, documente și foto­grafii de arhivă - alese atent pentru a întări ima­ginea asu­pra per­sonajelor și motivațiile pentru anumite de­cizii. Cum nu mai e mult până la Târgul de Carte Gau­dea­mus, recomand pa­sio­­naților de istorie să-și în­scrie "Ma­rea cea Ma­re" pe lista de cumpărături.