"Cea mai importantă lecție a vieții și cea mai sigură armă în bătălia cu timpul e să te bucuri, cu adevărat și sincer, de ceea ce ți se întâmplă în fiecare zi!"
Mulți ani trăiască!
- 60 de ani! Dar... cine crede? Nici măcar tu, Alexandru Andrieș!
- Am buletinul aici, în buzunar, și în el așa scrie, deh... Înseamnă că așa e! Doar că am fost, recunosc, ușor surprins!... Și știi de ce? Pentru că țin minte, ca ieri, cum râdeam, copil fiind, părându-mi-se că părinții mei ajunseseră, ziceam eu, la vârste "înaintate", pe când aveau vreo 40 de ani! Și acum, uite, eu am 60!... I-am împlinit pe 13 octombrie, dar cifra 13 nu mi-a purtat defel ghinion. Ulterior am aflat că și unul din cei mai îndrăgiți cântăreți americani ai anilor '60-'70, Paul Simon, avea aceeași zi de naștere ca mine! Și mi-am dat seama ca am ajuns la vârsta asta, când am calculat că se fac 30 de ani de când a apărut primul meu disc, "Interioare", în 1984, pe care l-am reeditat într-un nou format în luna mai a acestui an. Un prieten foarte la zi cu datele mi-a zis: "Da, dar știi că tu faci anul ăsta 60 de ani?" Aurel Mitran, impresarul meu, el este cel cu datele la zi, întotdeauna!... Iar ideea de a face și concertul "Interioare" de la București în aceeași zi, cea a aniversării mele, a fost tot a lui, altfel, eu aș fi stat liniștit și m-aș fi întâlnit doar cu câțiva prieteni foarte apropiați. Nu m-am gândit niciodată să susțin un concert de ziua mea. Dar l-am ascultat, doar e impresarul meu de mai bine de 30 de ani, și a fost foarte plăcut, recunosc, când o sală întreagă mi-a cântat "Mulți ani trăiască!", după spectacol!
Politica pașilor mărunți
- Hai să vorbim despre jumătate din 60, adică 30, poate îți va fi mai ușor. 30 de ani de la debutul discografic. Dar și... 40 de la debutul scenic, la Club A. Ce ți-au adus anii ăștia și ce ți-au luat?
- Mi-au adus o grămadă de discuri. Nici nu știu exact câte albume am realizat până acum! Chiar dacă sunt numit "cel mai prolific muzician român" , eu nu le număr, însă cineva de la Cluj, din public, care a venit pentru autograf după ultimul concert, mi-a spus că sunt peste 60! Mi-au mai adus și o grămadă de concerte și, lucru minunat, și foarte mulți prieteni, care s-au adăugat acestui "context artistic". Am cântat în foarte multe formule de acompaniament și am avut onoarea să fiu ajutat de muzicieni remarcabili ai scenei românești: i-aș aminti aici pe Dan Mândrilă, pe Alin Constanțiu (din păcate, niciunul dintre ei nu mai e printre noi), la fel, Vali Sterian (de pe albumul "Vreme rea", lucrat împreună în studioul său. Piesa "Cea mai frumoasă zi" a devenit un mare succes), apoi cu Tudy Zaharescu la tobe, cu Eugen Tegu la bas, cu George Baicea la chitară... lista e foarte lungă. De data aceasta, pentru ediția specială a albumului "Interioare", remasterizat la nivelul tehnic de astăzi, i-am rugat să-mi vină alături pe Berti Barbera (voce, muzicuță, percuție), Sorin Romanescu (chitară) și Maria Ioana Mântulescu (voce). Avantajul pe care-l are această formulă restrânsă și relativ acustică este că pune în lumină textul. Îl lasă să se audă, să se impună. În clipa în care cânți cu tobe, bas, chitară, saxofon, ele acoperă cuvintele, mesajul. Și pentru această variantă de spectacol, în care, evident, cuvintele sunt importante, respectiv, albumul "Interioare" și mesajul său, cred că am avut formula ideală. Fiindcă, fiecare dintre prietenii cu care cânt, cu bagajul cultural propriu, aduce o notă personală și, în același timp, armonia dintre noi face ca toate sunetele să fie într-un echilibru și într-o zonă de bun simț, ceea ce mi se pare cel mai important lucru, dincolo de virtuozitate. Aici pot să punctez un alt câștig, și anume că mi-au mai adus toți acești ani și bucuria de a face un lucru care îmi place foarte mult și care este, în același timp, și apreciat de public: muzică! Sentiment care este imposibil de egalat cu altceva. Sincer, nu știu ce-mi pot dori mai mult de ziua mea, nici nu mă gândeam, când am început, că o să ajung vreodată să am cât am primit în răstimpul acesta. Întotdeauna am avut o politică a pașilor mărunți în viață, adică nu fac planuri cu bătaie lungă, nu trăiesc programatic, nu-mi fixez ținte de neatins. În schimb, mă bucur de ceea ce am în fiecare zi, și asta mi se pare cea mai importantă lecție a vieții și cea mai sigură armă în bătălia cu timpul: să te bucuri cu adevărat și sincer de ceea ce ți se întâmplă. Așa că, mă consider un om fericit: ce aș putea să cer mai mult?!... Iar de luat, nu mi-au luat nimic, că părul oricum mi-ar fi albit, hi-hi! Dar în toți anii ăștia... au mai plecat niște prieteni dragi, dintre cei cu care m-am întovărășit la drum, la un moment dat, la un album sau altul. Însă... ei rămân în inimile noastre și ale ascultătorilor muzicii făcute atunci, împreună.
- La apariția lui, în 1984, discul "Interioare" a fost, într-adevăr, ceva cu totul special. În peisajul monoton al muzicii românești din anii '80, ne oferea un alt tip de cultură muzicală decât cea ideologizată, "servită" în comunism. Ce vă doreați cu toții, atunci, tu și prietenii cu care ai plecat la drum?
- "Interioare" a fost imprimat în cea mai mare parte cu prietenii mei timișoreni, de la grupul rock "Post Scriptum", era vorba de Mircea Marcovici la bas și Mihai Farcaș la tobe, de Doru Apreotesei la clape, apoi de Mircea Baniciu la backing vocals, Maria Ioana Mântulescu, voce, și Garbis Dedeian la saxofon. Din păcate, Mircea Marcovici nu mai e printre noi, Miși Farcaș e plecat demult în Germania, Doru Apreotesei e plecat demult în Suedia, Baniciu are treabă (multă!) așa că nu prea mai există echipa aia, pentru că una din variante era să venim cu aceiași oameni pe scenă și să cântăm din nou împreună piesele de pe album, după 30 de ani. Dar asta, evident, era imposibil, și atunci am preferat să mergem pe varianta de a-l face cu totul altfel decât a fost atunci. Însă, pe vremea aia, noi eram doar bucuroși că înregistrăm discul acela, nici nu ne mai gândeam că o să mai urmeze unul, vreodată. A fost cu adevărat o mare victorie, nici nu mă așteptam să aibă o așa mare priză la public și să meargă așa de bine, să fie reeditat, să apară și în limba engleză, iar acum, după 30 de ani, lumea să fie în continuare încântată când ascultă "Interioare". Pe mine mă bucură foarte tare că cel mai important test, cel al timpului, a fost trecut de discul acesta, ceea ce înseamnă că e cu adevărat bun și are ceva de spus! Sigur, cuprinde, încifrate, amintiri din comunism, iar eu am fost tot timpul, și mai ales atunci, un artist protestatar, cu toate riscurile pe care le implica ironia mea subtilă. Iată că acum lucrul acesta se întoarce împotriva mea, și asta mi se întâmplă mereu în campaniile electorale, din 1990 încoace, pentru că îmi sunt folosite cântecele fără acordul meu, tentante fiind datorită textului, desigur. (Echipa de campanie a lui Victor Ponta a folosit o piesă a lui Alexandru Andrieș pentru ilustrarea unui videoclip electoral, al cărui mesaj era îndreptat împotriva contracandidatului său, Klaus Johannis - n.r.). Nu vreau să fie asociat numele meu într-o campanie electorală, nici de partea, nici împotriva vreunuia dintre candidați, și înainte de orice, mi se pare normal ca cineva care folosește opera unui creator să-i ceară acordul înainte de a o face, mai ales că, în cazul meu, creatorul trăiește, e încă viu! Dar ei au ignorat total acest lucru, de-a lungul anilor. Deși nu sunt o fire belicoasă, n-am să las lucrurile așa! Dar nu vorbim despre asta acum, ci despre lucrurile frumoase, legate de această aniversare!...
Caseta din cutia poștală
- De fapt, cum a început toată această aventură a muzicii, care a fost impulsul care te-a determinat să începi să compui în această manieră cu totul nouă, la vremea aceea?
- Ideea de a compune cântece mi-a venit când eram elev prin clasa a X-a de liceu. Luam cursuri de artă plastică la Școala Populară de Artă și vedeam că mai toți colegii mei se duceau mult mai des la concerte decât la o expoziție. Mi-am dat seama că muzica poate să fie un vehicul foarte bun de comunicare și am început să ascult atent ce muzică îmi oferea radioul, dar acolo nu era mai nimic din ceea ce mi-aș fi dorit eu, în anii respectivi, evident, ci doar niște cântece insipide, formale, corecte, cu mesaje frumoase și înălțătoare. Influențat de discurile procurate pe sub mână, venite din Occident, de Beatles, Rolling Stones, Bob Dylan, Jimmy Hendrix, Led Zeppelin, de toată muzica aceasta a anilor '60-'70 și care, din punctul meu de vedere, a rămas, în continuare, un vârf de creativitate, dintr-o joacă și din dorința de a avea niște cântece așa cum mi-aș fi dorit să ascult, am început să compun eu însumi melodii. Iar după aceea, încet-încet, prietenii au început să tragă de mine: "Hai, trebuie să cânți pe scenă toate astea!" Și am debutat în 1974, student fiind la Arhitectură, la Club A. Au urmat participări, timp de mai mulți ani, la Festivalurile de jazz de la Sibiu și de la Costinești, singurele locuri unde puteai face o muzică ce nu era în "trendul" oficial. Mai apoi, după ce am terminat Arhitectura și am rămas asistent universitar în facultate, prietenii mi-au spus: "Ai cântece foarte bune, chiar merită să le pui pe un disc!", așa că discul "Interioare" n-ar fi apărut dacă n-ar fi tras de mine, ani de zile, cei de la formația "Post Scriptum" și Nicu Alifantis! De gura lor am lăsat o casetă demo la poartă, la casa de discuri "Electrecord", unica din România, pe atunci, iar după câtva timp, un redactor de acolo, un anume "tovarăș Cărăpănceanu", care era redactor și la muzică "ușoară", și la "populară" (din cauza unei reduceri de personal, probabil), a sunat la facultate, transmițându-mi printr-un coleg că trebuie să merg și să planific imprimarea discului. Lucru care mi s-a părut o glumă, inițial, chiar mi se părea "Cărăpănceanu" un nume atât de năstrușnic, încât am zis că l-au inventat colegii anume ca să-mi facă o farsă. Dar nu, chiar așa era! I-am chemat pe prietenii mei de la "Post Scriptum" din Timișoara, ne-am instalat în studioul lui Fredi Negrescu (un mare inginer de sunet, din păcate, nici el nu mai e printre noi), care mă știa, pentru că eu colaborasem pe linie de grafică cu "Electrecordul", semnând copertele discurilor pentru Sfinx, Iris, Dan Andrei Aldea și alte câteva. Prima dată a fost un episod amuzant, pentru că noi așteptam un semn din cabina de sunet, de la Fredi Negrescu, dar el părea că stă impasibil. Și atunci am întrebat: "Ce facem? Nu ne apucăm de treabă?" "Păi, îl așteptăm pe artist!", a zis el. "Dar eu sunt artistul!" "Cum, dumneata nu esti graficianul?..." Am râs cu toții și ne-am apucat de lucru. Vasile Șirli, compozitorul, care era directorul Electrecordului în vremea respectivă, mi-a spus: "Domnule (nu tovarășe!) Andrieș, nu plecați de aici, din studio, până nu sunteți mulțumit de cum e înregistrată fiecare piesă!" Și asta a fost o lecție fabuloasă, pentru că eu nu aveam răbdare și eram tentat să trag o singură variantă și să termin mai repede. A fost foarte interesantă această primă experiență și bineînțeles că ne-am împrietenit cu Fredi Negrescu și cu Romeo Vanica, compozitor și el, care era redactor acolo, și cu Daniela Caraman-Fotea, și toți au fost foarte drăguți și m-au ajutat să scot "Interioare" și discurile care au urmat exact așa cum am vrut să fie.
Autografe pentru mame și fiice
- Care a fost cea mai frumoasă dovadă de dragoste și fidelitate primită din partea publicului tău, la această aniversare?
- Am primit multe asemenea dovezi, deși eu fac lucrurile negândindu-mă că o să primesc ceva, ci întotdeauna îmi doresc să ofer. În acest turneu aniversar, înainte de București, concertul "Interioare" a fost oferit mai întâi publicului din câteva mari orașe. Prima dată am dat spectacolul la Timișoara, după aceea la Cluj, apoi la Piatra-Neamț, la Suceava, iar la Brașov, spectacolul a fost oferit în beneficiul unei fundații care se numește "Hospice Casa Speranței" și care adună bani pentru a ajuta copiii bolnavi de cancer în faza terminală. Brașovul este și orașul meu natal și a fost o onoare pentru noi, eu și trupa mea, să facem acolo acest spectacol de binefacere. Dar peste tot am fost primiți cu mare căldură de public, deși oamenii din toate aceste părți diferite ale țării sunt, și ei, cu temperamente diferite. La Timișoara, de exemplu, am avut o sală plină și extrem de civilizată, cu un entuziasm temperat de politețea bănățeană, și numai la sfârșit au explodat în aplauze. La Cluj, pe toată durata spectacolului, publicul a fost exuberant și a cântat cu noi toate piesele. Iar la Piatra-Neamț, spectatorii au cântat de la început până la sfârșit mai tare decât noi, aproape. Au știut absolut toate cântecele și nu s-au oprit nicio secundă din cântat. Iar la Suceava, unde eu nu am mai cântat singur niciodată, am avut marea surpriză să vedem că sala Casei de Cultură a Sindicatelor e plină și că toată lumea a fost încântată. La Brașov, nu vă mai spun că Sala de Concerte a Filarmonicii a fost arhiplină și că totul a fost minunat, inclusiv sunetul, de foarte bună calitate, pentru că sala cea nouă a Filarmonicii are o acustică absolut perfectă. Da... uite, dintre dovezile de fidelitate de care întrebai, îmi reamintesc acum un episod cu o fată de la Timișoara, care a venit, după spectacol, ca să-mi ceară un autograf. Ținea în mână, cu mare grijă, o carte jerpelită, ce conținea textele cântecelor mele de până atunci, apărută în 1990, la Editura "Știință și Tehnică", și se chema "Așteptând-o pe Maria". Când am deschis-o, am văzut că pe prima pagină era deja un autograf al meu, și i-am spus: "Dar tu ai deja..."! "Nu, nu, nu! Autograful ăsta i l-ați dat mamei mele în 1990. Acum, vreau unul pentru mine!!!" Eram la 24 de ani după... și mi s-a părut extraordinar momentul acesta!
Euforic și flămând
- Ce se întâmplă cu tine după concert, când se trage cortina și luminile scenei se sting?
- Hmmm... e o stare de plutire, de euforie, ca și când ai veni de la o întâlnire reușită. Simți că publicului i-a plăcut ceea ce ai prezentat pe scenă, iar el te-a răsplătit cum a știut mai bine, și atunci satisfacția pe care o ai e o experiență greu de descris. Dar, în mod sigur, după ce ne strângem sculele, mergem să mâncăm, pentru că întotdeauna cântăm pe "burta goala", ca niște artiști adevărați ce suntem, nu de alta, dar să nu iasă tot felul de zgomote necontrolabile în fața microfoanelor! Și de aceea suntem flămânzi după concert, și mergem să mâncăm! Acesta e un secret al nostru, dar nu cred că e rău să-l aflați!... Dar să nu mă întrebați, vă rog, de diete, că eu sunt un carnivor înrăit, bașca, îmi plac și dulciurile! Uite, de exemplu, după concertul de ziua mea, de la Sala Radio, din 13 octombrie, ca să mă răsfăț, mi-am dorit foarte mult și niște papanași cu smântână. Și, da, cum sunt foarte pofticios, au fost și papanași! Hi-hi!...
- Ai fost vreodată tentat să renunți la cariera pedagogică pentru a fi numai muzician?
- Nu, nu am fost niciodată tentat să renunț la Arhitectură. Cred că și din cauză că am fost educat destul de bine de părinți, de familia mea. Țin minte, când s-a pus problema alegerii liceului la care trebuia să merg, mama a spus că eu oricum desenez și pictez frumos, așa că mai bine fac un liceu real, ca să știu bine și matematică, și fizică, și chimie, că nu se știe unde mă va duce viața. Iar pasiunile mele, grafica, pictura, muzica, să meargă în paralel cu școala - lucru care s-a și întâmplat. Și asta mi s-a părut o lecție foarte bună, adică, să nu mergi doar pe un singur drum în viață, ci să încerci și altele, care să-ți dea posibilitatea să te reorientezi rapid, dacă ceva nu funcționează, sau dacă simți nevoia să te dezvolți, să te împlinești din mai multe puncte de vedere. Așa că sfatul mamei a contat foarte tare în felul în care m-am format ulterior, ajungând cel care sunt astăzi. Trebuie să recunosc, sincer, că îmi place foarte mult și Arhitectura, unde sunt profesor, și relația cu studenții, de la care și noi, dascălii, avem la fel de multe de învățat. Pentru că ei sunt tineri și vin cu o exuberanță, energie și inventivitate care la noi s-au mai atenuat, iar noi venim în această relație cu experiența noastră în atâția ani de profesat, și de aici apar lucruri foarte interesante, idei noi și creative. Așa că n-o să renunț la Arhitectură, asta în mod sigur. Și nici la muzică! Niciodată!