IOAN CASIAN, românul care a întemeiat monahismul apusean

Cristian Curte
Povești despre sfinți

Un ținut nesfârșit, cu dealuri acoperite cu iarbă scurtă și uscată, din care ies, din loc în loc, stânci albe. Iarba e aspră. Dacă în­cerci să o rupi, te înțeapă ușor, ca să-ți aducă aminte că nu a crescut la umbră și răcoare, ca surata ei din vâr­ful muntelui; a stat în soarele năprasnic întreaga va­ră, lustruită precum oțelul, de vânturile iuți ale mării, care au ras și piatra bătrânului munte, până la temelii.

Hotarele Casienilor

În locul acesta s-a născut, în jurul anului 360, Sfân­tul Ioan Casian. Un ținut de o frumusețe stranie, care te farmecă și te tulbură din prima cli­pă. În vremea lui, era cunoscut drept Scythia Minor, o provincie romană, parte a mărețului imperiu care se în­tindea de la țărmul Atlanticului și pâ­nă în nisipurile arzătoare ale Arabiei. O provincie colonizată de greci, care-și întemeiaseră aici, pe teritoriul locuit de daci și de geți, câteva por­turi-cetăți la Marea Nea­gră. Dobro­gea de azi, vama vântu­rilor care curg dinspre răsărit.
Ioan s-a născut din părinți nobili. Marginile ținutului aflat în stăpâni­rea familiei sale sunt și acum stră­juite de o stâncă pe care s-a păstrat o inscripție elină, veche din secolul al II-lea, descoperită și cercetată de Vasile Pârvan - "OROI CA­SIA­NOUN KAI SPILOUHA", ceea ce se tălmăcește - "Hotarele și peșterile Casienilor". Și astăzi, după mai bine de 1600 de ani, dacă mergi pe plaiu­rile din nordul Dobrogei, țăranii îți vor vorbi de "Podișul Ca­sie­nilor" sau de "Peștera Casie­nilor".
Foarte aproape de locurile natale ale sfântului se aflau două mari cetăți grecești - Histria și Tomis, întemeia­te de greci, cu veacuri înainte de Hris­tos. Erau cetăți în care elinii, dacii și romanii trăiau de secole îm­preună și în care crucea lui Hristos în­lo­cuise, după veacuri de jertfe mar­ti­rice, albul de marmură al sta­tuilor zeităților de pe Olimp. Când Ioan a venit pe lume, amintirea creș­tinilor păstra vie jertfa fraților lor uciși pentru credința în Iisus, în tim­pul prigoanelor care se sfârșiseră în urmă cu doar patru decenii. Nume precum cele ale lui Epictet, Astion, Zotic, Attal, Camasis, Filip, Kiril, Kin­deas, Tasios și Euprasis îi vor fi hrănit sufletul în ado­lescență, înflă­cărându-l cu dragostea pentru Hris­tos. Dar sfântul nostru nu a fost crescut doar la umbra crucii. S-a năs­cut și a trăit în apropiere de Tomis, așa că a fost de­prins de mic atât cu limba latină, cât și cu cea greacă și cu toată cultura Antichității. Ani după aceea, pe când trăia retras, ca sihastru, în deșerturile Egiptului, își mai amintea încă de Virgiliu, Cicero, Horațiu și Ovi­diu, pe care-i va strecura printre rându­rile operelor sale teologice. Când a ajuns în pragul maturității, Ioan avea nu numai o inimă creștină, ci și o minte cultivată, în stare să se confrunte cu oricare în­vățat de la Roma sau Constantinopol. Plămada aceas­ta, jumătate dra­gos­te, jumătate rațiune, îi va rândui întreaga viață.

Plecarea

Au fost trei. Trei tineri însetați de rugăciune: Ioan Casian, sora lui și Gherman, "frate după duh, nu după trup", omul cu care-și va împărți viața și bu­cu­riile, prietenul cu care s-a întovărășit până la moarte. Tustrei au iubit din inimă ținutul în care s-au născut, pe care sfântul îl va pomeni cu mult dor în scrierile sale. Voiau însă de la viață mai mult decât le putea oferi locul nașterii. Călugării daci le vor fi povestit despre Țara Sfântă, unde trăise și murise Mântui­to­rul, despre Egiptul lui Antonie și Pahomie, stâlpii de lumină ai monahismului creștin, iar Ioan și Gher­man, aflați la vârsta anilor tineri și tumultuoși, nu au stat pe gânduri. În vremea lor, Marea Mediterană era în întregime o mare romană, latinii îi spuneau chiar "mare nostrum", prin urmare un drum de la Tomis și până la Ierusalim nu era atât de greu de făcut. Așa că au plecat, lăsându-și în urmă părinții cei buni și evlavioși care, avea să scrie mai târziu Sfântul Ioan Casian, "Ne scutiseră de orice griji, asigurându-ne toate ale traiului, îndeplinind ei, cu bucurie, tot ce ar fi trebuit să facem noi." Au ajuns cu bine în Țara Sfân­tă și au mers la Bethleem, unde sora lui Ioan a intrat într-o mânăstire de maici, iar cei doi prieteni, într-una de călugări. Ioan avea pe atunci doar șap­te­sprezece ani, dar ardea de un foc pe care-l cunosc doar acele suflete care sunt mistuite de rugăciune. Un dor care nu te lasă să stai în lume și te răpește, însingu­rându-te de oameni, pentru a fi pe deplin doar al Dom­nului.
Cei doi camarazi au primit o chilie austeră, aflată aproape de peștera în care se născuse Hristos. Acolo au început împreună drumul către sfințenie, și așa cum li se vor fi amestecat rugăciunile, spuse noapte de noapte, în timpul lungilor privegheri, așa li se vor fi îm­pletit și sufletele, întărindu-le prietenia care începu­se în copilărie. Doi ani au petrecut la Bethleem, până când în Țara Sfântă a venit un mare monah al pustiu­rilor egiptene, avva Pinufie, un bătrân atât de smerit, încât fugea din mânăstire în mânăstire, încercând să ajungă într-un loc în care nu e cunoscut și în care oa­menii nu-l cinstesc. Întâlnirea cu el le-a schimbat celor doi destinul. Ioan avea să scrie că s-au hotărât să plece imediat în Egipt - "Așa am intrat în cel mai îndepăr­tat pustiu al Tebaidei, ca să vizităm pe cei mai mulți cuvioși, al căror renume îl răspândise zvonul în în­trea­ga lume, din dorința de a ajunge dacă nu să fim la fel ca ei, măcar să-i cunoaștem."Așa că s-au urcat pe o corabie și au plecat.

Sfinții cei luminoși precum stelele

Cine s-a rugat măcar o dată în deșert știe de ce toc­mai aici au apărut primii călugări din istoria creștinis­mului. E de ajuns să te urci pe o stâncă din vârful Sinaiului sau din Muntele Qolzum, în fața soarelui care apune, să simți mirosul acela de piatră arsă și de nisip fierbinte și să te lași pătruns, pe nesimțite, de li­niște. Și nu e o liniște vie, așa cum ai parte în munții și pădurile noastre, o liniște amestecată cu șoapte și foșnete și glasuri de animale. Liniștea pustiului e atât de adâncă, atât de totală, încât poți crede că ai asurzit. Îți auzi bătând numai inima, susurul respirației și goa­na gândurilor prin cap. Ești singur cu tine. Înlemnit în singurătate. Doar tu și Dumne­zeu. Liber să-i vorbești și, mai ales, să-L asculți.
Într-o astfel de liniște s-au plămădit su­fletele lui Ioan și Gherman, deprinzând arta rugăciunii și a luptei cu gândurile ne­cu­rate. Erau tineri și însetați de desăvâr­șire. Șapte ani încheiați au cutreierat de­șertul în lung și în lat, mergând să-i vadă pe marii sfinți ai Egiptului, monahi grei de ani, cu inimile mustind de iubire și har. Figuri uimitoare, al căror nume este astăzi trecut în calendarul bisericilor creștine: Moise, Serapion, Isaac, Serenius, Nisteros sau Piamun. Pe unii dintre ei, își amintea Ioan, era suficient să-i vezi, căci chipul lor strălucea de har "luminând întunericul acestei lumi, ca stelele cerul nopții".
Bucuria celor doi tineri era însă tulbu­rată de dorul de casă. Ioan avea să scrie că atunci când se rugau în pustietatea deșer­tului, le "apărea în fața ochilor frumusețea plaiurilor natale, cu întinderi, singurătăți și păduri, care puteau nu numai să-l încân­te pe un monah, dar chiar să-i dăruiască cele mai bune mijloace de viață". Iar gân­dul acesta îi amăra, pentru că-l socoteau o ispită care le stătea în calea desăvârșirii. Ca să se cufunde cu totul în lumina lui Dum­nezeu, ar fi trebuit să aibă un cuget tare și limpede, nerisipit de amintiri și me­lancolie. Așa că au cerut ajutorul unui mare părinte - Avraam, care se nevoia, trăind într-o singurătate deplină, pe o insu­lă nelocuită de nimeni. Avva i-a ascultat pe cei doi tineri și le-a spus: "Sunt și în Egipt locuri de retragere plăcută, în care nu lipsesc pomii încărcați de fructe, grădini frumoase unde ne-ar fi toate din belșug, fără cea mai mică trudă a trupului. Dar noi ne întoarcem fața de la acestea și, dis­prețuind toată plăcerea acestei lumi, ne simțim des­fătați de asprimea deșertului, iar mai presus de toate bucuriile punem întinderea înfiorătoare a acestui pustiu, și nu comparăm cu amarul acestor nisipuri nicio bogăție a ogoarelor."
Sfatul bătrânului s-a așternut ca un balsam pe rana dorului de casă al celor doi tineri, dar drumul lor în viață avea să fie decis la Constantinopol de o altă în­tâlnire cu unul din cei mai mari sfinți ai creștinătății.

Ioan cel cu gura de aur

Ioan, marele ierarh al Constantinopolului, cel su­pranumit de popor "Gură de Aur" pentru iureșul înflă­cărat al predicilor sale, era mic la trup și subțire ca un fus. Pe fața mărginită de o barbă mică și rară, găvanele ochilor se lărgeau mari, adâncindu-se apoi în craniul pleșuv. În adâncul lor lucea lumina ochilor săi mereu bucuroși, risipind dragoste și blândețe. Ochi de sfânt, care a văzut adâncul tainelor cerești.
Când Ioan Casian și Gherman au ajuns la Constan­tinopol, orașul fremăta din pricina disputelor dintre împărăteasa Eudoxia și Sfântul Ioan Gură de Aur. Tim­pul prigoanelor creștine apusese deja de mai bine de jumătate de veac. Constantin cel Mare ridicase mân­dra cetate care avea să-i poarte numele, pentru a ajuta la răspândirea în întreaga lume a veștii celei bune a evangheliei. Dar multele biserici zidite în oraș și poporul, care trecuse în număr mare la creștinism, sporiseră nemăsurat puterea episcopului care păstorea Constantinopolul. Câtă vreme era supus, împărații nu aveau a se plânge, dar când îndrăznea să critice poli­tica imperială, atunci palatul se răzvrătea împotriva Bisericii. Ca acum, când Ioan cel firav și plăpând în­drăz­nise să o mustre chiar pe împărăteasa Eudo­xia pentru luxul și nepăsarea ei față de cei săraci. Sfântul ierarh nu vorbea din cărți, ci cu propriul exemplu. El însuși vânduse tot ce găsise în episcopie, chiar și me­sele și scaunele, pentru a ajuta poporul sărman al Constantinopolului. Dar nu era de ajuns, și a crezut, în dragostea lui nemăsurată, că poate convinge și cuplul imperial să ia parte la cruciada lui contra sărăciei. Fără folos. În loc de danii, a primit vorbe înveninate și un complot menit a-l alunga din Biserică.
Ioan Casian și Gherman au ajuns, din liniștea de­șertului, în mijlocul unor intrigi încurcate, care ame­nințau chiar păstorirea celui pe care îl știau fără de pată. S-au apropiat de Ioan Gură de Aur, iar înaltul ierarh a putut vedea în sufletele lor curate dorul după slujirea lui Dumnezeu. L-a prețuit din prima clipă pe Ioan Casian, pe care l-a hirotonit preot, și pe tovarășul său, Gherman, pe care l-a făcut diacon. Voia să facă din ei colaboratorii săi cei mai apropiați, ucenici de taină, în stare să-i poarte învățătura mai departe.
Pe Ioan Casian întâlnirea cu Ioan Gură de Aur l-a marcat profund, ca și nedreptățile care i se făceau. Avea să-l numească, mai târziu, "un martir al cre­din­ței", la care privea ca la cel mai apropiat părinte du­hovnicesc. Dacă la sfinții deșertului aflase arta de a se liniști și ruga în singurătate, de la marele păstor al Con­stantinopolului a învățat cum să ai curajul de a-ți apăra credința în fața puterii lumești.
Din întâlnirea celor doi cu Ioan Gură de Aur avea să se nască și una dintre cele mai mari călătorii ale lor - plecarea în Apus. Bun vorbitor atât de latină, cât și de greacă, Ioan Casian avea să se îmbarce spre Roma, pentru a-i vesti Papei Inochentie I nedreptățile pe care împăratul i le făcea Sfântului Ioan Gură de Aur.

Ultima călătorie

Mi-l închipui în ultima parte a vieții într-o chilie mică și simplă, dăltuită în pia­tră. E la Marsilia, în sudul Franței, într-o mâ­năstire ridicată chiar de el, aproape de port, ca să audă larma mării și să-i poată aju­ta cu fapta și cuvântul pe locuitorii cetății. Pri­e­tenul său, Gher­man, fratele întru Hris­­tos, se stinsese din via­ță la Roma, iar pă­rintele său iubit, Ioan Gură de Aur, trecuse și el la Domnul, în exil.
Singur de acum, avându-l tovarăș doar pe Mântuitorul, Ioan Casian primise ultima misiune a vieții sale - aceea de a pune umă­rul la creștinarea ga­lilor. Însuși Papa îl ru­gase să plece în ceta­tea-port de la malul Me­diteranei, iar sfân­tul se supusese fără a crâcni. Întemeiase aici două mânăstiri - una de călugări, a Sfântu­lui Victor (un martir creștin ucis în timpul prigoanei împăraților romani) și alta de măicuțe, numită "a lui Hristos Mântuitorul". Acum el era sufletul celor două comunități care se strânseseră în jurul lui, ca albinele într-un stup, și-i cereau mereu povață. Așa că se așezase la scris, căci, pentru prima oară în timpul vieții sale, avea acum răgaz pentru sine. A împletit slovele cu ruga, la masa mică și simplă de lemn, unde și-a petrecut nenumărate nopți. Nopți în care gân­dul îi va fi zburat înapoi, spre deșertul ars de soare al Egiptului, în care nu a mai apucat să se în­toar­că. Sfaturile de taină, ca­re se întindeau sub clarul lunii până spre diminea­ță, sfaturi primite de la marii sihaștri ai pustiu­ri­lor, îi rămăseseră însă vii în minte. Din ele își al­cătuise plămada sa călu­gărească, și tot după ele se călăuzea și acum, căci pe pământ nu mai întâl­nise meșteri mai iscusiți ai rugăciunii ca egiptenii aceia simpli și plini de Duh Sfânt.
Așa că a început să scrie tot ce-și amintea, toate convorbirile pe care le purtaseră el și Gher­man cu acei pustnici. Scria în latină, limbă care era cunoscută în acele ținuturi până la Roma și pe care o deprinsese din copilărie. O "mânuia" cu eleganța lui de aristocrat copt la focul culturii cla­sice. Și între rândurile legate de patimi și virtuți, de liniște și rugăciune, îi făcea uneori loc lui Ho­rațiu sau Virgiliu, și gă­sea cu cale să pomeneas­că și de plaiurile sale na­tale, de frumusețea lor tulburătoare și de părinții săi dragi.
Sfântul Ioan Casian a scris neîntrerupt la Mar­silia, timp de aproape două decenii. Anii în care strânsese cu hărnicie toată înțelepciunea creș­tină a Orientului se re­vărsau acum în poalele Apusului, născând o punte care va dăinui timp de milenii. Acolo, la mânăstirea de pe malul mării, sfân­tul nostru stră-român a așezat temeliile mo­nahismului occi­dental. Toți marii sfinți ai Apusului se vor referi la el și la cărțile sale ca la o piatră de hotar a spi­ritualității creștine, o piatră care fusese născută la "hotarele Casienilor", din plă­madă getă, rânduială romană și cultură gre­cească. Toți papii și teologii apuseni îl vor cita secole după moartea lui, convinși fiind că în rândurile sale nu sunt cuprinse doar înțelepciunea și cultura sa desăvâr­și­tă, ci și Duhul Sfânt, care i-a ars în inimă până la moarte.
Sfântul Ioan Ca­sian a murit la Mar­silia în anul 435. A­vea 75 de ani și un munte de dragoste în inimă.

Întâlnirea

Am ajuns în su­dul Franței în prag de toamnă, când soarele te mângâie prietenos și briza mării e lină și cuminte. Mi-am dorit din tot sufletul să merg la Marsilia, să-l întâlnesc pe Ioan Casian, sfântul nostru dobrogean, care i-a de­prins pe apuseni cu trăirea monahală. Renumele său e astăzi uriaș, mult mai mare decât în timpul vieții sale. Cărțile scrise într-un stil inconfundabil, elevat și totuși simplu, direct, stau la temelia spiritualității creștine. Orice creștin (și mai cu seamă monahii, fie ei ortodocși sau catolici) citesc sfaturile sale legate de cele opt patimi, ca să știe cum să lupte cu gândurile răutății. Sfântul nostru e mortarul turnat de Hristos la temelia bisericii, unul din lianții care au făcut din Europa ceea ce ea este acum.
Așa se face că m-am bucurat nespus să calc pe străzile Marsiliei, căutându-i mânăstirea ridicată în preajma portului. Abația "Sfântul Victor" dăinuie și astăzi, chiar dacă, ce tristețe!, ea nu mai adăpostește acum monahi, ci doar o uriașă catedrală, cu ziduri ca de cetate. Fortificată pentru a rezista atacurilor, ea a reușit să dăinuie până la noi. Când o vezi din port, îți pare o fortăreață a credinței, maiestuoasă și tăcută, privind parcă detașată larma și forfota străduțelor care o înconjoară.
Înăuntrul ei e răcoare și un clarobscur în care lucește, ce minune!, aurul stins al icoanelor bizantine. Fapt straniu pentru o catedrală gotică: aici nu vezi statui. Ca o mărturie a faptului că a fost întemeiată de un sfânt venit din Răsărit, preoții au așezat pe pereți numai icoane, chiar și în altar, unde, în locul crucii cu Cel Răstignit, tronează Învierea Mântuitorului.
În stânga altarului, se vede icoana Sfântului Ioan Casian. E făcută în România și a fost donată de pă­rintele patriarh Daniel: Ioan Casian Românul, așa scrie pe icoană, și când văd slovele acestea de la noi, de acasă, inima mi se face ghem. Lângă icoană, în­tr-un relicvariu aurit, se află moaștele sfântului nostru român.
Îngenunchez și începem să vorbim - despre țară și durerile ei, despre marii sfinți pe care i-a întâlnit de-a lungul vieții și pe care și i-a făcut prieteni și, mai ales, despre Hristos, pe care l-a căutat pretutindeni, din nisipurile deșertului și până în auritele catedrale ale Romei și ale Constantinopolului, din peștera în care s-a născut în Bethleem, și până în chilia smerită din Marsilia, unde și-a scris cărțile. Și mi-e tare drag că vorbesc cu Sfântul Ioan Casian, mai drag decât ruga spre alți sfinți, pentru că știu că el e al nostru și mai știu că și-a iubit nespus locul în care s-a născut și se bucură și el că-i aduc acum vești din țară și-i spun că în "hotarele Casienilor" s-a durat acum mânăstire, iar în peștera în care se ruga, copil fiind, se săvârșește acum Sfânta Liturghie.
La toate acestea, Sfântul Ioan mi-a răspuns cu un surâs pe care l-am simțit în adâncul inimii. I-am mul­țumit, m-am ridicat și am plecat nespus de fericit. Mi-aș dori să-l reîntâlnesc cât de curând...