Când viața nu-ți încape într-o valiză

Cititor Formula AS
Scrisoare din străinătate

De curând, răsfoind o revistă, am descoperit un ar­ticol despre România, așa cum este văzută ea din afară, cu bunele și relele ei, deși erau tratate mai mult aspectele negative. Se punea accentul în special pe situația tinerilor români excepționali, care părăsesc Ro­mânia pentru o viață mai bună, pentru că acasă sunt prost folosiți și plătiți. În acel moment, m-am întors în timp, cu ani în urmă, când din aceleași motive și cu multă ciudă în suflet, părăseam și eu România, jurând că nu mă voi mai întoarce decât în vizită, și asta, doar după ce îmi voi schimba cetățenia, ca să fiu tratată cu res­pectul cuvenit atunci când voi mai trece "pra­gul" țării mele. Mă sim­țeam stingheră acasă, eram să­tulă de nedreptățile care ni se făceau, mă simțeam frustrată în fiecare zi a vieții mele, însă, mai presus de orice, îmi doream o altfel de viață pentru co­piii mei. Doream ca ei să crească într-o lume diferită, tân­jeam după respectul și dem­nitatea la care are dreptul orice persoană în so­cietatea în care trăiește, și care, din păcate, în Ro­mânia acelor vremuri lipseau. Tân­jeam la această libertate de ani de zile, și în fiecare clipă căutam soluția, care nu era deloc ușoară, pentru că eu un lucru știam sigur: fără copiii mei, nu puteam pleca. Deși eram perfect con­știentă că prezența lor nu făcea decât să-mi îngre­uneze situația, eram, de asemenea, conștientă de faptul că eu fără ei n-aș fi găsit puterea de a lupta, că dorul de ei m-ar fi topit și n-aș fi putut găsi motivația pentru a răzbi într-o lume pe care n-o cunoșteam și pentru o viață care nu se anunța deloc ușoară. Pentru că toți cei care am plecat să prindem rădăcini în alte țări știm că începutul nu este deloc ușor, că mirajul occidentului nu este cel văzut de acasă, că pentru a răzbi este nevoie de multă, multă forță, putere, nervi de oțel și multe lacrimi amare. Așa că totul era decis: copiii mergeau cu mi­ne, mai rămânea să hotărâm ce luăm și ce lăsăm aca­să... Ce se poate lua într-o vali­ză? Nimic sau aproape nimic. Oricât ai încerca să-ți înghesui viața într-o valiză, e imposibil. Amintiri și dureri, părinți și frați, lucruri la care ții au o însem­nătate deosebită pentru tine, dar ele nu pot fi împa­chetate în același bagaj, și atunci ce faci? Te urci cu ge­nunchii pe geamantan, încerci din răsputeri să în­chizi fermoarul, în timp ce lacrimi amare îți pun un nod dureros în gât, sub privirile ne­dumerite ale co­piilor tăi, care nu înțeleg de ce plângi, când tu le-ai promis că-i vei duce într-un loc în care se trăiește cu mult mai bine...
Într-un colțișor al valizei, am reușit să strecor pentru mine ceva: un polonic, pe care-l mai păstrez și azi, după atâția ani... De câte ori i se rupe coada, merg la un atelier să mi-l repare, și de fiecare dată, pot citi nedumerirea pe fața acelui meseriaș. Nicio­dată nu îndrăznește să mă întrebe, deși văd că ar vrea să o facă, de ce nu-mi cumpăr altul nou, că m-ar costa mai ieftin decât reparația acelei vechituri. Cum să-i spun că acel obiect are o valoare sentimentală deo­se­bită pentru mine și nu pot să-l înlocuiesc cu altul nou, pentru nimic în lume?
Cum spuneam, știam că nu-mi va fi ușor, și nu a fost, însă am luptat și am răz­bit să-mi cresc copiii așa cum eu îmi doream, în­tr-o lume la care eu visam.
Acum trăiesc în Barcelona, un oraș superb, în care oricine și-ar dori să ajungă, măcar o dată în viață, un colț de rai, în care atunci când ajungi n-ai mai vrea să pleci, și cu toate as­tea, o întrebare mă măcina: "De ce n-am reușit ni­cio­dată să mă simt la Barcelona, aca­să?". De ce în toți acești ani n-am reușit să-mi sting dorul de țara mea, pe care am fost atât de supărată când am plecat, am încuiat ușa și am aruncat cheia în peștera uitării, credeam...
În primii ani, lupta pentru supraviețuire și dorința de a reuși îmi ocupau tot timpul și aproape nu aveam când să simt dorul de acasă, uneori chiar simțeam că m-am integrat, viața de aici era atât de diferită de ceea ce trăisem în România... Încă îmi mai amintesc, de pildă, prima vizită la medic, momentul în care am intrat în cabinet, și el s-a ridicat, mi-a întins mâna, m-a poftit să iau loc, și cu un respect deosebit, m-a ascultat până la capăt, chiar dacă eu îmi găseam cu greu cuvintele într-o limbă pe care încă nu o stăpâ­neam la nivel de conversație. Mă fascina felul în care mă trata și mă uluia faptul că era pentru prima dată când cineva punea demnitatea mea mai presus de facultatea lui. Oricât ne-ar durea pe unii dintre noi să recunoaștem, în România este nevoie de mult timp, ca toate aceste lucruri să se întâmple. Apoi anii au tre­cut, mulți și repede, unul după altul, cu nodul în gât, în fiecare seară de Cră­ciun... Noi am prins rădăcini aici, cu sau fără voia noas­tră, amestecându-ne printre spa­nioli, res­pectând obiceiurile lor, încer­când să gândim ca ei, sau măcar să-i copiem, pentru că mentalitatea lor este com­plet diferită de a noastră. Am muncit cu ei, am râs cu ei, am plâns alături de ei, însă niciodată nu m-am simțit una de-a lor. Și nu pentru că societatea m-ar fi împiedicat s-o fac! (După părerea mea, Spania este una dintre țările în care se manifestă cel mai puțin rasis­mul. E adevărat că acum, de când cu criza economică, lu­crurile s-au mai schimbat. Spaniolii luptă și ei să supra­vie­țuiască, într-o țară care până nu demult se putea spune că era raiul întruchipat.) Acum, pe stradă, îi văd mergând cu capul aple­cat, cu privirea tristă, preocupați pentru ziua de mâine, și asta îmi amin­tește de Ro­mânia.
Mulți ani m-am gândit la România doar ca la țara în care m-am născut, țara care mi-a dat cei șapte ani de acasă, cu care mă mândresc, țara în ca­re trăiește mama mea, așteptând să-i sune tele­fonul. Dar de când anii au început să-mi treacă din ce în ce mai repede și-mi dau seama că a în­ceput numărătoarea inversă a celei de-a doua ju­mătăți a vieții, simt și eu durerea de a trăi departe, într-o lume care, deși m-a acceptat, nu este a mea. O întrebare nu-mi dă pace: câtă durere trebuie să fie în sufletul unei mame, ajunsă la vârsta la care ar avea nevoie de sprijinul celor pe care i-a adus pe lume, dar pe care nu-i poate avea alături, pen­tru că ei au plecat, s-au rupt de acasă, rupându-și, totodată, sufletul și amintirile? Mă tre­zesc uneori din somn și mă gândesc cu durere că în orice mo­ment mi-ar putea suna telefonul și cineva mă va anunța că mama mea s-a stins, fără să mă mai va­dă la față, să-și mai poată îmbrățișa, o dată, ne­poții. Asta este durerea cea mai cruntă pe care o poate simți cineva care trăiește departe și care nu uită că în urma sa a lăsat suferință și dor mult...
În ultimul timp, am schimbat, totuși, ceva în viața mea. Mă duc din ce în ce mai des ACASĂ. De câte ori pot, fug în România, și de fiecare dată, plecarea de-acolo este din ce în ce mai dureroasă, lacrimile - altădată ascunse sau șterse în grabă cu podul palmei sau cu colțul baticului - acum s-au transformat în bocete jal­nice, însoțite de cuvinte care mereu par a fi ultimele. Teama ți se cuibărește în inima ruptă în bucăți... M-aș întoarce acasă definitiv, dar aș mai putea trăi, oare, în România? Mă gândeam că așa cum politi­cienii au o imunitate diplomatică, și noi, cei care ne-am dezobișnuit de șpăgi și de corupție, să cerem imu­nitate... "economică". Vă întrebați, pro­ba­­bil, ce în­seam­nă asta. Păi, asta ar însemna să ne în­cu­ra­jeze să ne întoarcem, să investim în România bă­nu­ții pe care cu greu i-am strâns aici, să punem în prac­­tică ce am învățat în Occident, să fim lăsați să mun­­cim și să le arătăm cum se muncește afară. Dar va ajunge, vreodată, țara noastră, la nivelul la care un investitor, oricât de mic ar fi el, să fie lăsat să mun­cească, fără să se teamă că într-o zi îi va intra pe ușă un individ care, fluturându-i pe sub nas o legitimație obținută cu șpagă, îi va închide afacerea cât ai clipi, fără să se gândească nici un moment că tu ai plătit cu lacrimi grele bănuții pe care i-ai investit în țara ta, ca să poți muri liniștit la tine acasă? Țara ta! Țara în care m-aș întoarce în genunchi, pentru că acolo sunt rădăcinile mele, acolo aș muri împăcată cu mine în­sămi, țara care mi-a dat valorile morale și intelectuale cu care mă mândresc, țara la care mă gân­desc în momentele triste și fericite din viața mea, țara în care bătrâna mea mamă așteaptă să i se des­chidă ușa și să-i spun că de data asta rămân definitiv, ca să-i mân­gâi bătrânețea, țara mea pe care, oricât de supărată aș fi fost, niciodată n-am vorbit-o de rău.

MONICA BRATU - Barcelona, Spania