Fiindcă a fost surd la chemările modelor literare, Ștefan Agopian nu s-a demodat. Scrise cu intermitențe între 1974-78, capitolele Manualului... au trebuit să aștepte cam un deceniu (timp în care i-au apărut alte trei romane - Ziua mîniei, 1979, Tache de catifea, 1980, și Tobit, 1983) până să fie cuprinse în volumul din 1984. Cele trei romane îl impuseseră, în plin desant al textualiștilor, ca pe un excentric rezistent la aerul timpului, un stilist pe frontiera lichidă dintre istorie, poezie și parabolă. Cumpănind fiecare frază, apelând și la cuvinte "dezafectate" sau inventate, într-o vreme când se practica în literatură înregistrarea fidelă a oralităților, Agopian și-a creat propria lume fictivă și propria muzică a textului, insolite atunci, "clasicizate" azi (după cum dovedește și includerea lui în seria de Opere de la Polirom). M-am bucurat că s-a re-reeditat acum și separat Manualul, capodopera lui, fiindcă mi se pare o bună introducere a unei noi generații de cititori în lumea agopiană, care continuă să spună ceea ce are de spus și să atingă terminațiile nervoase într-un mod de care literatura minimalistă, egoficțională, mizerabilistă etc. n-ar fi capabilă. În postfața regretatului Petru Creția - la fel de frumoasă în sine ca și textul cărții - se trece dincolo de caracteristicile evidente (insolitul, pitorescul, erudiția, hazul unor aluzii la realitățile românești din ceaușism), spre observații de profunzime: "Manualul întâmplărilor se constituie într-un univers cu structură determinată, ale cărui elemente constitutive își corespund potrivit unor legi. Însă deasupra tuturor guvernează cea mai ciudată dintre legi, care este indeterminarea, pretutindeni prezentă, diversă în manifestări și în conexiuni, jucăușă și gravă, înscrisă în cristalul unei arte magistrale". Această artă pune la contribuție și ritmul frazelor, care uneori stagnează sau creează impresia de acțiune cu încetinitorul, alteori accelerează, face bucle spectaculoase sau cade brusc, tăiat, după intuiții miraculoase. Personajele principale, Ioan Geograful și Armeanul Zadic, însoțite de creaturi desprinse din bestiare medievale sau hibride suprarealiste, deambulează prin necunoscut, între gravitate și lejeritate, între vis și amintire, scoțând la iveală ordurile, netrebnicia, dar și bunătățile pe care ni le varsă în suflet viața în trecere și petrecere. Întâmplările de care au parte, buclucuri primejdioase ori burlești, deși sunt datate la sfârșitul secolului 18 și începutul lui 19, se pierd într-o ceață istorică, un fel de prezent continuu ("anul acela 1808 începu de atunci mereu"). Să nu uităm că, scris sub cenzură, Manualul în care erau atâtea aluzii la prezentul ceaușist avea nevoie de această acoperire "evazionistă". Și chiar dacă pentru cititorul tânăr de azi "șopârlele" care ne-au încântat pe noi în anii '80 nu mai sunt sesizabile, cartea își păstrează splendoarea în chiar lumea ei, în textura ei specială, în care se aliază oțiu și plictiseală, beție și melancolie crud-surâzătoare, în tușele vibrate spre un necunoscut-cunoscut, la vecinătatea dintre trăire și fantasmă. O geografie din mijlocul a nicăieri, unde mintea deschide drumuri ca prin zăpadă spre București și Iași, spre cețoasa Engliteră sau spre Viena, încoace, încolo, dar și spre un dincolo în care personajele pot evada la limită. Căci ele petrec, se veselesc, păcătuiesc, se plictisesc și se întristează omenește, dar se dovedesc înzestrate și pentru zborul ce le poate salva din închisoarea condiției umane.