MONICA ANGHEL - "Sunt un om solar!"

Numele bucuriei: Aviv

- Sunt o fană Europa FM și am fost surprinsă în mod neplăcut când vocea ta, așa de specială, a dispărut din emisiunea de dimineață a postului. Apoi ai dispărut și din "Serviciul român de co­me­die", unde făceai să explodeze e­cra­­nul, cu râsul tău. Ce s-a în­tâm­plat? Te-a supărat cineva, sau vrei să iei o "pauză de viață"?

- Nu s-a întâmplat nimic spec­taculos, nu e vorba de neînțelegeri, mi-au expirat contractele, iar acest lucru s-a întâmplat într-un moment cât se poate de nimerit. Chiar mă bucur că am încheiat colaborarea cu radioul, pentru că acum, mai mult ca niciodată, simțeam nevoia unui pro­gram mai lejer. Oamenii cu care am lucrat timp de șapte ani la Europa FM sunt niște comori: Cristina Ze­gheru, Marius Furdui, Bogdan Miu - îmi sunt foarte dragi, am rămas pri­eteni pentru totdeauna cu ei, le da­torez noua meserie pe care am în­vățat-o, aceea de om de radio. Dar, re­pet, mă bucur din suflet că s-a ter­minat. Sunt două motive mari: primul este Aviv, bă­iatul meu, care are acum patru ani, și nevoia lui de a o avea pe mama alături a crescut foarte mult. Al doi­lea motiv este muzica - prima și cea mai mare pasiune a vieții mele, pe care am neglijat-o în ultima vreme și față de care intenționez să mă revanșez cât pot de mult. În ordinea importanței, familia este me­reu pe locul întâi, iar Aviv e vârful de lance. Nimic nu este mai important în lumea aceasta decât copiii, lucru de care nu-ți dai cu adevărat seama decât în mo­mentul în care devii părinte. Cel puțin eu, ca ma­mă, trăiesc un sentiment aproape dureros de iubire față de copilul meu. Mi-e dor de el și când e în ca­mera alăturată, ceva foarte greu de descris. Cât a fost Aviv mai mititel, a stat mult cu părinții mei, cu soțul meu care m-a ajutat enorm. Zi de zi, la cinci dimineața, eu mă trezeam ca să merg la radio, îți dai seama că aveam nevoie de tot ajutorul din lume. Acum, însă, e vremea întrebărilor, a cu­riozităților, a începutului cunoașterii, și simt că are nevoie de mine sută la sută. Îmi doresc să aibă o copilărie fru­moasă, liberă, cât mai aproape de na­tu­ră, de ani­male, să vadă multe locuri noi. Mergem la înot, la echi­tație. Până acum un an, când am în­călecat prima dată un cal, îmi era teamă de aceste ani­male. Fru­moase, maiestuoase, dar parcă prea mari. Ei bine, m-am îndrăgostit de ei. Du­pă prima în­cercare, s-a instalat o dragoste nemăr­gi­nită între mine și cai, iar acum călăresc zil­nic. Poate doar câte o ploaie să mă oprească, altfel nu ratez nicio ocazie. Caii au o energie pozitivă extraordinară, sunt do­cili și darnici. Eu chiar simt cum mă re­laxez în prezența lor, au o putere incre­dibilă asupra mea, îmi alungă, pur și simplu, grijile. Au capacitatea aceasta, de a prelua starea ta mai proastă și de a-ți da înapoi voie bună. Și să vezi ce fericire și pe Aviv când se urcă pe cal! Întreaga noas­tră familie încercăm să fim cât mai mult timp în natură. Am făcut-o mereu, dar parcă acum, mai mult ca niciodată. Am ajuns la concluzia că evoluția tehno­logică este o mare involuție a omenirii, de fapt. Tehnologia ne-a îndepărtat de natură, ne-a îndepărtat de semeni, ne-a îndepărtat de noi înșine. Trăim niște vremuri foarte periculoase, iar dacă nu ne regăsim repede echilibrul și armonia cu natura, riscăm să devenim niște mașini, perfect adaptate să funcționeze, dar perfect sălbăticite și lipsite de sen­ti­mente. Mă în­grozesc când văd prin parcuri, prin vacanțe, copii încă în că­ru­cioare, dar care mânuiesc deja cu mare abilitate tele­foanele și tabletele părin­ților. Copii triști și încrun­tați. Dacă în loc de tabletă, i s-ar da co­pilului un băț și un pumn de nisip, să vezi ce fericit ar fi! Se va ju­ca, va crea ceva, va adu­na alți copii în jur cu ca­re să se joace.

Artista din curtea cu păsări

- Copilăria ta a fost cu bețe și cu nisip?

- Oh, eu am avut o copilărie foarte fru­moa­să și relaxată. Copiii de azi par că-și fac griji de foarte timpuriu, ceea ce eu nu țin minte să fi fă­cut. Am crescut într-o curte foarte frumoasă, plină de flori și de ani­male. Am avut câini, gă­ini, cocoși, tot ce se gă­sește într-o gospodărie, am crescut iu­bind aceste animale, în­grijindu-le, împărțind cu ele bucata mea de pâine. Mă jucam cu fratele meu, cu copiii de pe stradă, dar și cu dăl­țile de sculptor ale lui tata. Asta a cam dus la acci­dente, tăieturi pe mâini. De-ale copilăriei... Am fost liberă, am râs, am alergat, m-am jucat cu părinții mei, am dansat, am cântat, am co­pilărit, în adevă­ra­tul sens al cuvântului. Ieșeam mult în natură, pă­rin­ții ne învă­țau (pe mine și pe Alexandru, fratele meu) tainele ei, ne povesteau despre plante, despre muș­chiul care crește pe copaci, despre păsări, despre ciuperci, alea bune, alea rele. Tocmai de aceea spun că a trăi și, mai ales, a copi­lări în contact cu natura este o minune. Asta încerc să fac eu azi cu fiul meu, pentru că și eu tot în Bucu­rești am crescut, dar asta nu m-a împiedicat să am contact permanent cu na­tura.

- Tot în joacă ți-ai descoperit și vocea ta mi­nunată?

- Da, chiar da! Aveam patru sau cinci ani. Eram în curte. La vremea aceea, dădeau la televizor un desen animat, cu Heidi, fetița munților, care avea pe generic o melodie ce-mi plăcea foarte mult. Ei bine, am învățat melodia și o cântam prin curte, până când m-a auzit mama. Eu habar n-aveam ce-i cu mine, nu am avut eu revelația vreunui talent, dar mama și-a dat imediat seama că aveam glas și a început să mă dea la tot felul de cercuri, de ore de muzică. Da, m-au sprijinit permanent părinții, chiar m-au încurajat către meseria de artist - să zic așa -, asta, și pentru că am norocul să mă trag dintr-o fa­milie de artiști. Tata este sculptor, mama e designer, fratele meu a terminat Arte plastice, iar bunicul meu, Gheorghe Popa (tatăl mamei), a fost sculptor, unul foarte apreciat, chiar l-a avut elev pentru o perioadă pe Majestatea Sa, Regele Mihai. Așadar, nu aveam cum să nu fiu susținută de familie. Iar eu am fost un copil bun, ascultător. Cred că încă mai sunt. (Râde) Și azi țin seama de sfaturile lor, vorbim foarte mult, fac tot posibilul să nu-i supăr, să le fac bucurii.

- Și actoria? Prima ta scenă a fost tot curtea?

- Nu, cu actoria a fost o întâmplare. Eram în America, cu Toni Grecu și băieții din grupul Di­vertis. Eram prieteni, mă cooptaseră în grup și mie îmi plăcea. Stând la o cafea, Toni m-a întrebat de ce nu iau mai în serios treaba asta și nu fac actorie. M-a intrigat propunerea lui, mi-am dat seama că mi-ar plăcea foarte mult, așa că am început pregătirile cu Gelu Colceag. Și am intrat la facultate. Așadar, de la glume și scheciuri între prieteni, încet, încet, am luat-o tot mai în serios.

Cu inima deschisă

- Cariera ta artistică a avut o evoluție cumva ciudată. Ai făcut radio, televiziune și teatru, deși celebritatea ți-ai câștigat-o prin muzică. Ești marea voce a României. Cum se poate renunța la un asemenea dar ceresc?

- După cum îți spuneam, în momentul de față sunt liberă de orice fel de contract, așadar, mă pot ocupa doar de muzică. Și, Doamne, ce dor îmi era de ea! Mi-e foarte bine când cânt. Da, cred că acesta este termenul, chiar mi-e bine când cânt. Îmi place să fac multe lucruri, pot să le fac, am avut perioade lungi în care am făcut televiziune, radio și mi-a plăcut. Dar eu, de fapt, nu am încetat niciodată să cânt, doar că am făcut-o sporadic. Când eram in­vitată la vreun concert în orașe îndepărtate de București, nu puteam să merg, pentru că în fie­ca­re dimineață, la prima oră, trebuia să fiu la ra­dio. Multe concerte a trebuit să refuz din ca­uza contractelor pe care le aveam. Acum, gata! Am reluat prietenia cu muzica, prin a le închina un imn... cailor. Chiar așa! O bună prietenă de-a mea din Bucovina, de la Horodnicu de Sus, are o herghelie care se nu­meș­te Cai de legen­dă. Ea mi-a recitat într-o sea­ră niște versuri mi­nu­nate scrise de ea des­pre cai. Mi-au plăcut foarte mult. Am vorbit cu An­drei Tudor și am lucrat împreună la o piesă, por­nind de la cai și de la versurile Rodi­căi Nichi­foriuc. Așa de fru­mos se pot întâmpla lucrurile în viață, când te bucuri de ea, când trăiești fără încrâncenare, când îți urmezi visu­rile și te bucuri de fiecare clipă pe ca­re ți-o îngă­duie Dumnezeu pe pământ. Te întâl­nești cu oameni mi­nu­nați, ai experiențe unice, ți se în­tâmplă lucruri ex­traordinare, numai pentru că ai ini­ma deschisă, pen­tru că ai spiritul liber să le pri­mești.

Cer senin

- Ai un tonus vital foarte bun, ești plină de energie, arăți minunat. Care e secretul acestei stări de grație în ca­re te afli?

- Nu am un se­­cret anume. Eu mă bucur de vârs­­ta mea. Nu voi avea niciodată pro­­­ble­ma aceas­ta. Mă bucur că mai îm­pli­nesc câ­te un an. Asta, du­pă mi­ne, în­seamnă că tră­­iesc, că mai am un an în care m-am bucu­rat de aceas­tă minune dum­ne­ze­iască: via­ța. Văd câteodată oameni de-a dreptul cătrăniți că îmbătrâ­nesc, au lehamite față de viață, ceea ce mi se pare foarte grav. De aceea sunt unii care îm­bă­trânesc urât și alții frumos. Și nu este vorba despre câte riduri faci și cât de tare de doare spatele, este vorba de dra­gostea de viață, de bucuria pe care o ai că trăiești, că iubești, că vezi lucruri noi în fie­care zi, că ți se în­tâmplă lucruri incre­di­bile, că ai o familie, co­­pii, căței, găini, ori­ce... Doamne, să tră­iești este bucuria su­pre­mă! Iar eu trăiesc, deci sunt feri­cită. Dar ferici­rea, pen­tru mine, în­seamnă și echi­libru. Ca să fii un om echi­librat, trebuie să fii un om îm­păcat, li­niș­tit, dar care se mani­festă, care face lucruri în care cre­de. Nu știu alt­­fel cum să ex­plic sta­rea de bine pe care o tră­iesc. Îmi asum tot ceea ce mi se în­tâmplă, nu mă compar cu ni­meni. Sunt în com­pe­­tiție numai și numai cu mine. Nu mă intere­sea­­ză deloc ce fac cei­lalți. Spui că arăt bine. Arăt bine față de cine? Tot față de mine, nu? Dacă ți se pare că acum arăt mai bine decât altă­dată, așa o fi, poate pentru că sunt fericită, pentru că am o familie unită, pen­tru că suntem în armo­nie și ne iubim foarte mult. Nu am nicio datorie în fața nimănui, nici materială, nici morală. Un lucru foarte important. Sunt un om liber și împăcat. Nici­decum resemnat, acesta ar fi chiar un pericol. Am un tonus bun tocmai pentru că iau lucrurile așa cum sunt. Nu știu de ce ține să poți face asta. De fire, de educație, de exemple bune? La mine cred că ele au existat.

- Întrebare de final... E toamnă, plouă, ai și tu melancolii?

- Nuuuu! De­loc! Nu-mi pla­ce ploaia, nu-mi dă niciun senti­ment de­cât cel de frus­tra­re că nu pot ie­și afară, că nu pot că­lări, că nu mă pot ju­­ca cu Aviv în curte. Nicio me­­­­lan­­­colie! Îmi plac vese­lia, soa­­re­le, îmi plac oa­me­­nii. Ploaia, așa bună cum e ea, îmi în­gră­dește bucu­riile acestea. Sunt un om solar!