Bolul din lada roșie
Printre cei care cred în reîncarnare se numără și inițiații tibetani tulku, niște ființe cu totul ieșite din comun. Celebra călătoare și orientalistă franceză Alexandra David-Neel povestește că trecuseră șapte ani de la moartea unui preot lama, fără să i se poată descoperi noua reîncarnare. În timpul unei călătorii, intendentul mânăstirii preotului defunct a intrat la un moment dat într-o fermă, cu intenția de a se odihni. A fost primit cu toate onorurile datorate rangului său și, în timp ce își scotea cutia cu tutun de prizat, copilul țăranilor de la fermă, care până atunci îl ignorase total, a fugit la el și l-a întrebat de ce i-a luat cutia cu tutun. Intendentul a rămas stupefiat, tabachera pe care o folosise îi aparținuse fostului lama...
Copilul a fost dus la mânăstire, unde, de cum a ajuns în curte, a dorit să o ia spre dreapta, și nu spre stânga, unde se afla poarta de intrare. Or, aceasta fusese mutată recent, ea aflându-se, pe când defunctul preot lama încă mai trăia, în partea dreaptă. Copilul a fost dus mai apoi în fostul apartament al preotului și când i s-a oferit o cană cu ceai, el a insistat să îi fie servit în bolul său de porțelan. Nimeni nu cunoștea acel bol, dar cu o siguranță care a amuțit asistența, copilul a dat indicații precise: bolul se afla într-o ladă veche, de culoare roșie, pusă într-o cameră care nu mai era folosită de multă vreme. În scurtă vreme, bolul a fost găsit și adus, spre bucuria băiatului, care a sorbit în tihnă ceaiul din el. Intendentul i-a spus Alexandrei David-Neel că el ignora existența acestui bol care, probabil, fusese pus acolo de mai-marele mânăstirii.
Dorothy Eady
În 1907, pe când avea trei ani, Dorothy Eady a căzut pe scările casei din Londra, unde locuia. Mama sa a ridicat-o de jos și a chemat în grabă medicul. Când a sosit, după o scurtă consultație, acesta a declarat că fetița murise. O oră mai târziu, când s-a întors să întocmească certificatul de deces, a găsit-o pe Dorothy așezată pe patul din camera ei, jucându-se.
Din acel moment, fetița a început să aibă vise tot mai frecvente, în care vedea o clădire mare, cu coloane, înconjurată de o grădină plină cu flori și copaci. De multe ori, fără niciun motiv aparent, părinții ei o găseau plângând. Când o întrebau de ce plânge, ea răspundea că vrea să se întoarcă acasă, dar că nu știa unde locuiește. Într-o zi, mergând în vizită la British Museum, împreună cu cealaltă fiică a ei, mama lui Dorothy a luat-o și pe fetiță cu ea. Aceasta le-a însoțit nu prea bucuroasă, dar când a intrat în galeria rezervată mumiilor egiptene, a început să alerge fericită prin săli, îmbrățișând statuile care erau expuse acolo. Mama ei a încercat să o liniștească și să o ducă la etajele superioare, dar Dorothy a refuzat categoric. S-a dus la o mumie așezată într-un sarcofag de sticlă și s-a așezat pe jos, lângă ea. Cum nu a vrut în niciun chip că se ridice, mama și sora ei au lăsat-o acolo și au mers să viziteze alte săli. Când s-au întors și i-au spus că trebuie să meargă acasă, Dorothy s-a agățat de sarcofagul de sticlă strigând "Lăsați-mă aici! Aceștia sunt părinții mei!". Îngrozită, mama a scos cu greu afară fetița care urla.
La câteva luni de la acest incident, tatăl lui Dorothy i-a cumpărat o enciclopedie pentru copii, dar ea nu a fost interesată decât de partea consacrată Egiptului, cerându-le părinților să îi citească toate pasajele dedicate acestei țări. În scurtă vreme, fetița a învățat să citească singură, dorind să descifreze paginile favorite. Într-o zi, mama ei a găsit-o uitându-se cu lupa la niște hieroglife. "Chiar dacă ai învățat să citești, nu poți să înțelegi ce este scris într-o limbă pe care nu o cunoști". Fetița, pe atunci în vârstă de șase ani, i-a răspuns: "Ba da, o cunosc, dar am uitat-o".
Într-o zi, în timp ce răsfoia o nouă revistă adusă în dar de tatăl ei, Dorothy a rămas interzisă în fața unei fotografii a templului lui Seti I din Abydos, în Egipt. Ea i-a arătat tatălui fotografia strigând: "Asta este casa unde am locuit! Dar unde a dispărut grădina?". Părintele ei a rugat-o atunci să termine cu invențiile, pentru că știa foarte bine că nu fusese niciodată în acea clădire distrusă aproape cu totul, veche de câteva mii de ani, și că nu putea să aibă o grădină în plin deșert, unde era numai nisip. La puțin timp de la acest incident, Dorothy a găsit o fotografie a mumiei lui Seti I, faraonul celei de-a XIX-a dinastii egiptene, a mers din nou la tatăl ei, spunând că îl cunoștea pe acel om. Din nou, acesta s-a înfuriat, amenințând-o că s-a săturat de minciunile ei. Cum să îl cunoască pe acel faraon mort de peste trei mii de ani? Dar Dorothy nu a renunțat. Într-o zi, la școală, în plină oră de religie, a declarat că religia egipteană, fiind cu trei mii de ani mai veche decât cea creștină, era adevărata religie. Creștinii copiaseră credințele egiptenilor. Osiris și Iisus înviaseră amândoi din morți. Fecioara Maria semăna cu zeița Isis. Iosif, Maria și pruncul Iisus semănau foarte bine cu Osiris, Isis și Horus. Drept urmare, Dorothy a fost imediat dată afară din clasă și apoi exmatriculată din școală, pentru că refuzase să cânte un imn, în care Dumnezeu era implorat să îi blesteme "pe egiptenii cu pielea neagră". Aruncase partitura în capul profesorului.
După ce a împlinit 10 ani, Dorothy chiulea de multe ori de la școală pentru a merge să viseze în fața antichităților egiptene de la British Museum. Într-o zi, în timp ce se uita la hieroglifele de pe un basorelief, un domn în vârstă, cu părul alb, pe care îl mai văzuse prin muzeu, s-a apropiat de ea și a întrebat-o de ce nu era la școală la ora aceea? Fata i-a răspuns că la școală nu învăța despre ceea ce o interesa cu adevărat. "Și ce dorești tu să înveți?", a întrebat-o bătrânul domn. "Hieroglifele". "În cazul ăsta, eu te voi învăța ceea ce dorești să afli". Acest trimis al providenței nu era altul decât Sir Alfred Ernest Wallis Budge, cercetător al antichităților egiptene de la British Museum, expert în istoria, limba și religia Egiptului Antic. Sub egida acestui mentor excepțional, Dorothy a învățat cu o rapiditate uluitoare lectura hieroglifelor fundamentale, fiind mai apoi capabilă să descifreze anumite pasaje din "Cartea egipteană a morților". Toată viața, ea i-a purtat o imensă afecțiune acestui bătrân egiptolog pe care l-a iubit ca pe tatăl ei.
La 29 de ani, Dorothy s-a măritat cu un tânăr egiptean, întâlnit la Londra, Iman Abdel Mequid, și a plecat împreună cu el în Egipt. La puțin timp după nuntă, tânăra soție a început să aibă vedenii cu faraonul Seti I, care o vizita cu regularitate. Mama lui Dorothy, la fel ca și tatăl socru, au fost și ei martori la una dintre apariții. În unele nopți, tânăra se ridica din pat pentru a scrie, ca și cum i-ar fi fost dictate mesaje formate din hieroglife. Într-o noapte, i-a apărut în vis un personaj nobil care i-a spus că se numea Hor-Re și că vrea să îi spună adevărata poveste a copilăriei ei, pe când se numea Bentreshyt, adică "Harpa fericirii".
În toată perioada muncii în Egipt (Dorothy Eady s-a specializat în istorie și a colaborat la cercetările despre viața din Egiptul Antic), ea ducea o viață dublă. În timpul zilei se comporta ca o englezoaică cultivată și savantă, care lucra la departamentul de antichități, iar noaptea devenea Bentreshyt, o egipteancă din cea de-a XIX-a dinastie, care se ruga în locuri sacre și, după spusele sale, primea, în unele nopți, vizita faraonului Seti I.
Pe 3 martie 1956, Dorothy, care divorțase între timp (soțul ei s-a declarat excedat de viziunile ei nocturne), în vârstă de 52 de ani, a mers în orașul lui Seti, Abydos, pe care îl considerase întotdeauna drept adevărata ei casă. Acolo a luat numele de Omn Seti, pe care l-a purtat până la sfârșitul vieții. Săpăturile ei au dus la descoperirea, de jur-împrejurul palatului, a grădinii pe care o descrisese pe când nu era decât un copil naiv, care nu știa nimic despre Egipt. Doctorul Hanny el Zeini, inginer chimist și industriaș, a devenit cel mai bun prieten al lui Omn Seti și a scris mai multe cărți împreună cu ea. Prima este "Abydos, orașul sfânt al Egiptului Antic", publicată în 1981. Profesorul John A. Wilson, cel mai cunoscut dintre egiptologii americani, a scris despre această lucrare: "Este incredibilă precizia cu care Omn Seti trece în revistă cele mai mărunte vestigii din vechiul Abydos. Este un istoric extrem de competent, care merită tot respectul". Responsabilul departamentului de antichități din Cairo, însărcinat cu restaurarea templului din Abydos, a declarat la rândul lui că lui Omn Seti i se datorau cele mai importante descoperiri și că, dincolo de talentul ei de desenatoare, părea dotată cu un al șaselea simț. "Nu știu de ce am impresia că ea cunoaște acest loc mai bine decât oricine altcineva de la departamentul de antichități, ba chiar pot să afirm cu încredere că colaborarea sa este indispensabilă oricărei misiuni arheologice ce dorește să aibă succes în regiunea Abydos". Aventura lui Omn Seti este o poveste uluitoare, dar ea este perfect creditată prin cunoașterea sitului de la Abydos și contribuția excepțională pe care a adus-o științei.
Alți copii își amintesc
Pe când avea doar 8 ani, Edward Ryall a văzut o stea căzătoare. Se întâmpla în 1908 și tatăl lui i-a spus că era vorba despre cometa Halley. Micul Edward i-a replicat tatălui că mai văzuse acea cometă. Băiețelul a fost pedepsit pentru că mințise. Din cauza aceasta copilul a păstrat pentru el atât de multe lucruri pe care ar fi vrut să le povestească. Doar când a devenit adult și s-a căsătorit, a avut curajul să îi mărturisească câteva fapte tulburătoare soției sale, dar a trebuit să mai aștepte câțiva ani, înainte de a-și publica experiențele. Totuși, în 1974, a apărut la Londra "Second time around" (A doua oară pe aici), în care Ryall relatează o viață anterioară, trăită în secolul al XVII-lea. Pe vremea aceea, se numea John Fletcher și se născuse în 1645, în Somerset. Mic proprietar de pământuri, a participat la revolta împotriva ducelui Monmouth și la numeroase evenimente istorice pe care le relatează, în detaliu, în această carte. Ba chiar a trăit o tragică poveste de dragoste cu o oarecare Melanie. În 1685, în timpul unei noi bătălii, a fost ucis de un soldat al regelui Iacob al doilea al Angliei.
Multiplele precizări din cartea lui Ryall sunt impresionante prin realismul și acuitatea lor. Nicio carte de istorie nu furnizează atâtea detalii, numele membrilor clerului local, al notabililor din regiune, datele evenimentelor menționate. A trebuit să fie folosit un dicționar pentru a se înțelege anumite cuvinte și expresii folosite în epoca respectivă. Ryall a mai descris câteva obiecte domestice și agricole, necunoscute în zilele noastre. În plus, a enumerat toate monedele care circulau în zilele acelea. A precizat că numeroasele amintiri din secolul al XVII-lea făceau parte integrantă din mintea sa, la fel ca și acelea din existența actuală. Ele persistau în conștiință și apăreau fără niciun fel de dificultate.
Profesorul Ian Stevenson, cunoscut pentru cercetările sale asupra amintirilor din alte vieți, a studiat cazul lui Ryall și a schimbat cu el o importantă corespondență. Stevenson semnalează remarcabila exactitate a faptelor relatate și mai ales modestia autorului, în ceea ce privește fructificarea materială și publică a experienței sale, ceea ce nu se întâmplă de fiecare dată la cei care pretind că au trăit acest gen de evenimente. Cât despre cometa Halley, ea a apărut pe cer, acum trei veacuri, cu trei zile înainte de moartea lui Fletcher.
Femeia cu coarne
Pe 15 martie 1910, a murit fetița unui doctor italian, Alexandrina Samona, în vârstă de 5 ani. Trei zile mai târziu, mama ei a văzut-o apărând în vis și încercând să o consoleze, spunându-i că va reveni sub forma unui nou bebeluș. Dar acest vis nu a liniștit-o pe tânăra femeie, pentru că după o sarcină pierdută, doctorii au avertizat-o că, probabil, nu va mai putea să facă un copil. Cu toate acestea, fata ei a continuat să apară în vis, spunându-i că va reveni. Și iată că, într-o zi, cu o imensă surpriză, femeia a descoperit că este însărcinată. Totuși, a continuat să se teamă, crezând că va pierde sarcina. Dar Alexandrina a apărut din nou în vis și i-a promis că se va întoarce înapoi, de Crăciun. Într-o altă noapte, ea a mai spus că nu va veni singură, că mai este încă o surioară împreună cu ea. Predicția s-a împlinit. Pe 22 decembrie, doamna Samona a născut două gemene, foarte diferite între ele, dar una semăna ca două picături de apă cu Alexandrina. Părinții au botezat-o cu același nume, iar asemănarea a devenit din ce în ce mai puternică de-a lungul anilor. Astfel, cea de-a doua Alexandrina s-a dovedit a fi stângace, la fel ca prima, se exprima în același fel, avea absolut aceleași gusturi, temeri și stări sufletești. La fel ca și fetița decedată, avea o ușoară asimetrie a feței și un mic defect la ochiul stâng. Cealaltă geamănă nu prezenta niciuna dintre aceste caracteristici. Când au împlinit 10 ani, mama lor le-a dus la Montreal, prevenindu-le că vor vedea lucruri noi. Alexandrina a protestat, spunând că ea a mai fost și înainte la Montreal. Cum mama sa a contrazis-o, ea s-a supărat și i-a spus: "Nu îți mai amintești că era o biserică mare, care avea pe acoperiș statuia unui om care deschide brațele? Nu îți mai amintești că eram cu o doamnă care avea coarne și că în oraș erau preoți îmbrăcați în roșu?". În clipa aceea, mama și-a amintit de o călătorie făcută împreună cu soțul ei, înainte de moartea primei Alexandrina, în compania unei femei care avea niște excrescențe pe frunte. Înainte de a intra în biserică, întâlniseră un grup de preoți greci, ale căror sutane erau de culoare roșie. Acest caz, relatat de doctorul Samona în persoană, a fost publicat în revista "Filosofia della scienza". Scrisoarea sa este foarte interesantă pentru că vine din partea unui doctor cu o reputație excepțională și explică de ce a dorit să depună mărturie în legătură cu acest subiect. "Dacă în domeniul metapsihic, din teama de ridicol sau din alte motive de același gen, fiecare păstrează pentru sine astfel de întâmplări, putem spune adio progresului". Scrisoarea continuă, precizând că relatarea este absolut fidelă. Pentru a-și convinge cititorii, doctorul Samona adaugă numeroase atestări ale martorilor, rudelor și prietenilor de familie, care au urmărit derularea acestui caz.
În 1932, revista americană "Modern Screen" a publicat povestea stranie a lui Robin Hull. Pe când acesta avea 5 ani, a început, dintr-odată, să spună povești lungi, într-o limbă de neînțeles, dar care părea coerentă. Auzind acel limbaj, o prietenă a familiei i-a propus mamei băiatului să meargă cu Robin la un specialist în dialecte orientale. Profesorul a recunoscut imediat un dialect utilizat în Tibet, loc în care familia Hull nu pusese piciorul niciodată. Fiind întrebat de unde știe acea limbă, copilul a răspuns foarte senin că o învățase la școală. Cum mama lui, uluită, i-a spus că nu avea vârsta școlii, el i-a răspuns "ba da, am mai fost la școală, înainte". Își amintea, chiar, că școala se găsea în munți, dar aceștia erau diferiți de aceia unde își petrecea vacanțele de vară în America. Cât despre profesori, ei purtau haine lungi, legate în jurul taliei cu niște sfori groase. Și copilul a făcut o descriere foarte detaliată a școlii și a împrejurimilor. Stârnit de întâmplare, specialistul în dialecte orientale a mers în Tibet și a întreprins căutări pentru a găsi școala. A descoperit-o. Era situată în Munții Kuen-Lun, foarte arizi. Toate informațiile furnizate de Robin s-au confirmat, cât despre preoții lama, care erau profesori la acea școală, ei purtau haine lungi, strânse peste talie cu o sfoară.