Dialog cu sculptorul AUREL VLAD - "Am o bucurie, seara, când plec din atelier. Să merg cu spatele și să-mi iau rămas bun de la statuile mele"

Valentin Iacob
La cei 60 de ani ai săi, care au trecut foarte departe de el, sculptorul Aurel Vlad este un ucenic vrăjitor al formelor.

Lucrează cu nestinsă febrilitate statui uriașe ori altele mici, toate ieșite din tolba unei imaginații fără sfârșit. Lucrează dezlănțuit în lemn, piatră, tablă ori me­tal. A făcut și decoruri fastuoase, la trei piese de tea­tru ale regizorului Mihai Mă­niuțiu. Iar celebrul și impre­sio­nantul său "Convoi al Sacrifi­ca­ților" a devenit em­ble­ma Me­morialului Sighet. Cum la fel de puternic este și alt grup, de 21 de sta­tui, intitulat "Neliniș­tea", pe care sculp­torul l-a făcut în numai o lună și ju­mă­tate! Când i-am vă­zut atelierul din cen­trul Bucu­reștiului, nu departe de Ca­lea Victoriei, am început să-l înțeleg și mai bine. Se afla într-o curte tihnită și lungă, de secol XIX, care te proiecta în alt timp. Un refugiu al creației și visării. Timpul lui Aurel Vlad, prins în statuile sale. Timpul și visele unuia dintre cei mai importanți sculp­tori români de azi.

Arta spaimei

- Exact ca și atelierul în care lucrezi, arta sculp­turii pare, și ea, prinsă într-o bulă a timpului. Fru­moa­să, dar cumva demodată. În lumea aceasta a "va­lorilor" virtuale, când emoția se transmite prin sms-uri și internet, mai vine cineva să admire o statuie așezată pe-un soclu, într-un muzeu? Cine mai cumpără azi sculptură în România?

- Eu cred că întotdeauna a fost și va fi nevoie de sculptură! Sigur, există perioade, cum este cea de acum, când această nevoie se disimulează, dar numai în aparență. Eu mereu îmi încurajez studenții să per­severeze în arta pe care o fac. Cred că pe pământul ăsta este loc pentru toți. Trebuie doar să ai o credință mare și să accepți sacrificii în speranța că odată ci­neva te va descoperi și te va valorifica. Depinde de mai mulți factori ca să reziști în profesia asta. Trebuie o muncă uriașă, dar și șansă. Eu, de pildă, am avut. M-am descurcat bine în cei 30 de ani de când am terminat facultatea, pentru că am șansa să fiu apreciat și să-mi vând creația. E adevărat, n-aș putea spune că după ce am vândut o lucrare sau mai multe, mi-am asigurat traiul, dar, mulțumesc lui Dumnezeu, am reu­șit să trăim cu decență. Azi, sunt și în România oa­meni care cumpără sculptură, și oferta e foarte mare. Iar de ceva vreme, au apărut și la noi, casele de lici­tație, ceea ce reprezintă un avantaj, chiar dacă arta contemporană și, mai ales, sculptura, se licitează pu­țin. Am partici­pat și eu la aceste licitații. Uneori sculp­turile mele s-au vândut, dar de cele mai multe ori s-au întors acasă. Dar faptul că știi că ai o șansă îți dă curaj. În plus, eu vin zilnic la atelier și lucrez, încerc să îmi pun lucră­rile în circulație, fac multe expoziții personale și de grup. Astfel, șansa de avea cumpărători este mai mare. Am vândut și lucrări mai mari, dar și unele pe care nu mă gân­deam că le va cumpăra cineva, pentru că erau foarte dramatice. De pildă, am primit odată un telefon de la un neamț. Venea tocmai din nordul Germaniei. Mai fusese de câteva ori în atelierul meu, îi plăcuse ceva, dar atunci nu pu­tuse să cumpere. A venit la mine cu toată fa­milia și au luat cinci-șase sculp­turi. Nu erau mari. Și toate erau pe tema spai­mei. Între ele, și una pe care cre­deam că n-o să o cumpere nimeni. Un personaj din lemn, cu un craniu cioplit de mine în facultate. Era gestul pur al spaimei. Eu credeam că-s doar pentru expoziții, greu îmi închipuiam că pot sta într-o casă de om. Dar ei au fost încântați!

Șarpele de sub mătură și alte experiențe paranormale

- Poate că s-au regăsit în lucrările tale. Nemții sunt croiți pe expresionism.

- Da, dar și mie îmi place foar­te mult sculp­tura germană, mai ales sculp­tura din E­vul Mediu. Mă duc în muzeele lor și ză­bovesc a­colo pâ­nă la în­chidere, în fața altarelor și lu­cră­rilor cu ast­fel de i­ma­gini. Au, de pil­dă, un muzeu na­țio­nal de istorie la Nürnberg, ame­na­jat într-o veche mâ­năstire, cu o­biec­te de la pre­is­torie până la artă con­tem­porană. Cu o colecție de sculp­tu­ră din Evul Mediu, extraor­di­na­ră. Acolo am simțit, efectiv, că vreau să mă culc la picioarele unei sculpturi și să mă încarc de fru­musețea ei.

- De unde își trag sculptorii inspirația?

- Universul meu și temele mele artistice s-au schimbat în timp de mai multe ori. Dar dacă e să vor­besc despre obârșia obsesiilor me­le, cea mai spectaculoasă po­veste este cea a sculpturilor mele de după 1995. Atunci am îndrăznit să încep lucrul la o obsesie ce mi-a fost declanșată cu mai bine de zece ani înainte. Și pe care am purtat-o în mine ca pe o comoară. În 1984, eu am trăit trei experiențe la limita paranormalului. Am sur­prins, a­tunci, trei oameni într-un moment de spaimă maximă. Au fost trei re­ve­lații extraordinar de intense. Pri­ma experiență mi-a fost declanșată de un accident în care am fost im­plicat. Zăceam la pă­mânt plin de sân­ge, cu o durere atro­ce. Apoi, din­tr-odată, am uitat de mine. Am văzut ceva aparte... Era femeia care stătea lângă mine. O cuprin­sese spaima, văzându-mă rănit. Și-a ridicat cu un strigăt brațele în sus, și brațele îi erau ca o flacără. Apoi s-a răsucit și și-a ri­di­cat capul către cer, și după ce a ars în spaima ei, s-a prăbușit la pă­mânt, îngenuncheată, cu brațele întinse în față. Iar după asta, capul i-a alunecat mi­raculos, pe brațe, ca o ofrandă. Cred că m-am vin­decat pe loc, cu toate că am fost dus la spital și cusut. Am păstrat în mine ca o lumină gesturile acelea, ce-mi păreau izvorâte din începutul începuturilor.

- Și celelalte două întâmplări?

- Poate că anul acela a fost unul de cotitură pentru mine. A doua întâmplare am trăit-o în tabăra de sculp­tură de la Căsoaia. Colegii mei au vrut să se joace, așa că s-au gândit să pună un șarpe mort sub o mătură. După asta, i-au spus unei colege să aducă mătura. Și ea, când a găsit șarpele, a scos un urlet de groază. În clipa aia, am văzut cum, pe loc, din corpul ei a ieșit un alt corp, de lumină. Și corpul ăla de lu­mină s-a dus la 15 pași de ea și a început s-o pri­vească. Atunci, corpul sculptoriței a înghețat, a înțe­penit brusc. Noi toți eram înmărmuriți. Doar eu tră­iam o stare de exaltare în fața acelei frumuseți, a acelei dedublări de lumină ce mi se înfățișa. Apoi, după un timp care a părut foarte lung, deși nu durase mult, femeia de lumină s-a întors și a intrat înapoi în corpul femeii de carne. Care abia atunci s-a dezmorțit și s-a întors la viață. Și a început să plângă, și lacrimile îi țâșneau ca izvoarele, urla, urla, și hohotea. Câteva zile mai târziu, am trăit și cea de a treia întâmplare. Și tot în tabăra de sculptură de la Căsoaia. Într-o noapte, m-am dus la un coleg. Era vară, și el dormea chircit în pat, neacoperit și gol. Eu m-am oprit în cadrul ușii, cu luna în spatele meu, și l-am strigat brusc. Voiam să-mi dea niște apă. Luat așa, din somn, s-a speriat. Și când s-a ridicat, am văzut cum apăruse un contur de lumină jur-împrejurul lui, la un metru deasupra patului. Iar prietenul meu plutea într-o gogoașă de arc electric. Am încremenit iar, în fața încă unei frumuseți stranii. După aceea, corpul i s-a lăsat iar pe pat și atunci abia, Iuliu m-a re­­cunoscut. "Iuliu, tu ai plutit!", i-am zis. "Ei, am plu­­tit! Păi dacă m-ai speriat!". Aceste experiențe m-au făcut să încerc să exprim omul și gesturile lui în fa­ța spaimei. Și din 1995, am lucrat - și lucrez și acuma - la această obsesie. Imaginile trăite atunci mă inspiră, mai ales prima întâmplare. Ultimele două, încă nu știu ce sens au. Nici acum nu le-am dat de sea­mă.

La o tacla, cu statuile

- Atelierul tău pare, și el, paranormal. Un spațiu populat de tot felul de închipuiri, de la lucrări mari, până la sculptură mică. Nu ocolești nimic, nici un material, nicio formă...

- Și eu am realizat că trec de la lucrări foarte mari la lucrări mici și invers. Lucrări foarte mari cât ate­lie­rul, de trei metri. Și m-am și îngrijorat la un moment dat. Nu cumva ceva e greșit aici? Pe urmă, am înțeles că așa sunt eu. Am un traseu și o căutare a lucrului meu în ambele sensuri. Cu sculpturile mici, sunt ten­tat să caut evoluția gestului sau a emoțiilor pe care doresc să le exprim, prin mici schițe făcute direct în ceară. Și mulțimea asta de schițe, care vin unele după altele, dar chiar și una pe zi dacă fac, se adună. Nu le arunc. Ele ajung să vorbească, să-mi dea idei pentru mai departe. Apoi le torn, le transform într-un mate­rial definitiv. Așa se face că în 2005, am avut foarte multe lucrări mici cu personaje care au ieșit în urma acestui studiu îndelungat în căutarea unui anumit gest. Dar unele dintre lucrările acestea mici, îmi spun că au valențe de a fi transformate în lucrări mari. Și atunci încerc să transfer acea lucrare, păstrându-i aura, într-un material mai generos, și cu o dimensiune mai mare. Dar am și sculpturi care nu s-au născut din lucrări mici. Mi-au venit direct. Așa cum este "Neli­niștea", care are 21 de personaje. Am văzut-o în capul meu, m-am gândit mult la semnificație, la ce vreau să fac, și ca să-ți dai seama ce atracție am avut față de ea, am terminat-o într-o lună și jumătate. Mergeam acasă doar ca să fac un duș, să mă odihnesc, la ora șase dimineața mă trezeam, la șapte eram în atelier și abia la ora opt seara plecam acasă. A fost o perioadă foarte fericită. Cum este întotdeauna când lucrezi intens, cu materialul și cu ideea. Vedeam cum se așeza în fiecare zi câte un personaj, cu care chiar puteam să stau de vorbă. Și el îmi mulțumea într-un fel că l-am făcut.

- Așadar, vorbești cu statuile!...

- Tot timpul vorbesc! Dar nu așa, ca un nebun care bântuie prin atelier. Nu. Am însă o mare bucurie ca seara, când plec, să merg cu spatele spre ușă și să-mi iau rămas bun de la statuile mele. Le privesc adânc, ca să văd ce-am făcut: mai au nevoie de ceva sau nu? Și dimineața, când intru, mă uit direct în ochii lor, să văd dacă e bine. Iar ele îmi dăruiesc bucuria. Prețul efor­tului ca să faci ceva bun. Atelierul este insula mea, în lumea asta. Eu am nevoie de o insulă și mă izolez per­fect în atelierul meu. Înot până la el, iar când plec, intru iar în apele tulburi ale vieții. Eu am nevoie per­manent de lucrările mele, lângă mine. Pentru că lucrările mele se nasc unele din altele. Germinează numai când una e alături de cealaltă. Mi-ar fi foarte greu să lucrez într-un atelier gol. După expoziția mea de la Klosterneuburg din Germania, unde am dus două camioane de lucrări, m-am trezit într-un atelier gol. Și de spaimă că n-o să-l mai umplu niciodată, am adus repede lemne noi, de cioplit, și atunci când s-au întors lucrările, deja nu-și mai găseau locul. Era ocu­pat de cele noi. Asta a sesizat bine regizorul Mihai Mă­niuțiu. A spus că eu am oroare de vid. Când am făcut decorul pentru spectacolul lui de la Teatrul din Craiova, am umplut scena cu nenumărate coloane și cortine. Dar eu nu vreau doar să umplu spațiul. Pur și simplu, mie mi-e dragă profesia asta. Și atelierul meu se schimbă mereu. La cinci ani, apar alte lucrări. Vin și pleacă. Asta îmi doresc. Le pun în circulație, chiar da­că-mi sunt dragi. Și apar altele în loc. Într-o vreme lucrasem așa de mult, că nu mai aveam unde să-mi pun sculpturile. Și am ajuns să-mi stric lucrări, ca să fac loc altora. Ăsta e atelierul meu.

De-a v-ați ascunsa

- Arta cere singurătate, ce crezi? Tu ai nevoie de ea?

- Eu unul, da. Nu lucrez cu ușa deschisă. În mo­mentul în care îmi intră cineva în atelier, mă opresc, pun sculele alături, discut, rezolvăm problema, și după aceea îmi continuu lucrul. Să-ți dau un singur exemplu, mai de la începuturile mele. La sfârșitul lui 1989, am hotărât să mă ascund în atelier o lună de zile. O lună și mai bine am stat în atelier, părăsind casa devreme și întorcându-mă seara târziu. Și am lucrat atunci nebunește, fără să știu ce se va întâmpla, astfel că, în '90, aveam atelierul cu multe lucrări în el. Și în martie din același an, am putut să fac o ex­poziție care s-a vândut toată, la Galeria Orizont. Deci, am avut iarăși o șansă pe care am folosit-o. Am crezut în ce fac și am lucrat pentru mine. A fost o perioadă minunată să fac 30 de lucrări mari, în atelierul meu, aici, în numai o lună. Nevasta m-a înțeles, copilul m-a înțeles, m-au ajutat. Și îmi aduc aminte că du­pă '90, imediat, au venit la mine diverse per­sonalități, pentru că aveau ce să vadă. Și am făcut și un grup cu câțiva colegi, Mircea Ro­man, Octavian Pâr­van și Dup Darie, cu care ne întâlneam și dis­cu­tam de viitoarele ex­poziții, căutam te­me. Am fă­cut 6-7 ex­po­ziții în grupuri lărgite. Simțeam nevoia să ne afirmăm. Până în 1990, știam că dacă nu vor­bim, crăpăm. Și n-o puteam face decât prin lucrările noastre. Sin­gurătatea dăduse rod. Dar mi s-a întâm­plat să lucrez și înconjurat de lume. Asta se întâmplă în sim­pozioanele de sculptură. Îmi amintesc de un simpozion în Danemarca, de pildă. Eram în mijlocul unei piețe publice, înconjurați de o bandă protectoare, fiecare cu niște etichete prinse în piept, sculptor din România etc. Și oa­me­nii veneau, te priveau și intrau în dialog cu tine. De-asta se făcea sim­pozionul, ca lu­mea să intre în contact cu fenomenul sculp­turii.

Zeii din poienile de sub munte

- Ai fost în străinătate, dar și în taberele de sculptură românești. Cum era atunci, până în 1990, să lucrezi în munți, sub cerul liber?

- Eu am fost un îndrăgostit de tabere. La noi, în perioada comunistă, simpozioanele (erau numite tabere) se făceau în creierul munților, ca să nu intre lumea în contact cu artiști răzvrătiți și insurgenți. Au fost grozave simpozioanele pentru noi, în perioada aceea. Regina lor a fost tabăra de la Măgura. Cei mai mari sculptori ai noștri au fost acolo, între 1979 și 1985. De la George Apostu la Na­poleon Tiron, Mihai Buculei, Nicăpetre, Bata Marianov, toți. Am jurat să merg și eu la Măgura. Cum eram elev, pe atunci, nu pu­team să sculptez, voiam doar să văd. Și am ajuns, după ce m-am rătăcit pe drumul de munte, și am rămas până la sfârșit, zburdând de fericire. În tren, am scris poeme despre mâinile mari ale sculptorilor, mâini care au înflorit în urma bătăturilor de daltă și ciocan. Eram îndrăgostit de ei, mi se păreau cu toții zei, pe când îi priveam cum sculptau. Atunci l-am cunoscut pe Nicăpetre, cu cămașa lui albă, un domn, așa, înalt, și cu cioplitorul după el, toți îl ve­nerau. Am mers multe veri la Mă­gu­ra, am fost și cu Romelo Pervolovici, gălățean de-al meu. Dorința mea cea mai mare era să termin facul­tatea și să prind ta­băra. Și în 1984, prima mea tabără acolo a fost. Apoi, în următorii patru ani am fost mereu în câte o tabără. Pentru noi, au fost lecții de viață. Din păcate, azi, Măgura arată ca de pe Marte. Iarba e mai înaltă decât sculpturile, pădurea își recu­cerește poienile, destule statui stau dărâmate în iarbă. Dar cele mai multe dintre ele rezistă, și lumea merge mai departe să le vadă. Eu cred că va veni timpul când destinul ta­berei se va schimba iar în bine. Cele 260 de lucrări ale ei sunt muzeul de elită al sculpturii românești.

Băiatul și cărămida

- Să mergem înapoi pe firul vieții tale. Când ți-ai descoperit vocația pentru artă?

- Nimeni nu știe la zece ani, la unsprezece ani, ce va face în viitor. Dar are niște semne, chiar dacă nu știe să le citească. De pildă, știu că am văzut odată - pe atunci eram elev la școala generală, în clasa a cincea - am văzut în curtea școlii din Galați un copil care cioplea într-o cără­midă umedă. Cioplea cu bri­cea­gul un portret. M-a fer­mecat! Doar clopoțelul m-a smuls de lângă el și am ple­cat așa, cu gân­dul: cum cio­plea ăla? A do­ua chemare pentru sculptură am trăit-o pe când eram cu vărul meu aca­să la el, la țară. Vărul meu e mai mare ca mine. Era stu­dent, intrase la Universitatea din Galați și l-am găsit pe prispa casei modelând niște măști. Mai avea vreo două puse în jurul lui. Și iar am rămas fascinat. Nu credeam că poate cineva să facă așa ceva. Pe urmă, verii de o seamă cu mine m-au tras iar la joacă și vacanța mea a continuat, aparent netulburată. Pășteam vitele sau alergam pe câmpuri. Dar îmi rămăsese atât de tare în cap ceea ce a făcut vărul meu, încât, când am ajuns înapoi la Galați, m-am dus și mi-am cumpărat chit de geamuri și am venit acasă și-am început să mo­delez. Mai întâi am vrut să fac o mască, așa, ca a verișo­rului meu. Dar am abandonat repede, pentru că nu-mi ieșea. Întâmplarea a făcut ca vărul chiar să treacă pe la noi: "Ce faci tu aici? Modelezi în chit? În pământ trebuie să modelezi, în clisa de la nea Marin, de la țară". Și atunci m-am luminat. Cu­nos­cusem pământul, dar nu-mi închipuiam că se pot face frumuseți din ceva obișnuit. Și mi-a mai zis vărul meu: "Lasă, că te duc eu la un profesor. E un om deo­sebit". Profesorul era Mihai Mihai, proaspăt ab­sol­vent al Institutului de Arte Plastice. Preda la o școală, și avea și cercul de arte de la Uni­ver­sitatea Dunărea de Jos din Galați. El a fost întâl­nirea mea decisivă. "Lasă-l aici, că-l învăț eu artă imediat!", a zis. Și mi-a dat cheia de la atelierul lui: "Poți să faci ce vrei. E atât de simplu. Când ai între­bări, să mi le pui". El a fost mentorul meu. Când am intrat la secția de sculptură la Ins­ti­tutul "Nicolae Grigorescu" din Bucu­rești, eram deja pregătit.

- Problema unui artist este să-și afle stilul, să devină in­confun­­dabil, să știi cine este, fără să-i citești numele de pe soclul sta­tuii sau de pe o carte. Tu ai reușit per­for­manța aceas­ta. Ce rețetă ai fo­losit?

- Eu nu am căutat niciodată stil propriu. Am căutat să mă ex­prim. Cred că problema creato­rului nu este să caute, ci să știe să aștepte. Noi tot timpul culegem ceva din jur - idei, semnale pe care nu le fo­losești imediat ce le-ai cules, nu știi imediat unde să le pui, provocări permanente. Cât despre imaginație, cred că ea ține de natura mea de mol­dovean. Una din lecturile prefe­rate mai este încă "O mie și una de nopți". Mă farme­că și acum poezia și ima­ginația ei. Citesc povești în­con­tinuu. Pentru că vreau și eu să povestesc, să exprim. Nu pot să concep un obiect care nu transmite ceva. Statuile mele tre­buie să vorbească.