- De câte ori se face Noiembrie, o luăm de la început. Peste lume se lasă ceața, în viața noastră coboară melancolia. Ce-i de făcut? Îi deschidem ușa și o poftim la un ceai, știind că va trece, sau ne încordăm mușchii în fața ei? Dacă tema vi se pare interesantă, vă așteptăm opiniile cu interes -
MARIUS MANOLE - actor
"În noiembrie aș lăsa tot și aș fugi, undeva, departe"
- Dacă ar fi să asociezi luna noiembrie cu o imagine, ce ți-ar veni cel mai des în minte?
- Un fotoliu în care stai învelit în pături și pleduri, cu o lumină discretă, într-o cameră unde e cald, în timp ce afară urlă vântul. Avem și noi nevoie de hibernare. Și corpul, și mintea noastră au nevoie de odihnă. Iar mie îmi place foarte tare. Există o voluptate în statul ăsta cu tine însuți.
- Te lovesc și pe tine depresiile de toamnă?
- Sunt născut chiar toamna, pe 4 octombrie, e adevărat însă că în octombrie e încă o toamnă frumoasă, aurie. În noiembrie e altceva, sunt mult mai apăsat, nu știu dacă de depresie, dar în orice caz, de niște stări mult mai profunde decât de obicei. Sunt un pic mai fără chef. Aș sta numai întins în pat, m-aș plimba prin parc și n-aș mai munci, n-aș mai vedea foarte mulți oameni, nici n-aș mai juca pe scenă. Aș lăsa tot și aș fugi undeva departe. Dar am învățat să las pur și simplu să mă cuprindă melancolia asta, îmi dau voie să o simt și încerc să iau ce e bun din ea.
- Psihologii ne sfătuiesc să evităm tristețea, în câțiva pași: autosugestie, mișcare, veioze cu becuri puternice... Crezi că au dreptate?
- Nu cred că rețetele americane în cinci pași au dat vreodată roade. Așa cum nu poți învăța să fii lider dacă nu ai în tine nicio calitate de lider, așa nu poți fi nici fericit la comandă doar fiindcă te învață o carte. Oamenii trebuie să învețe să-și accepte toate stările, să le găsească rostul. Asta nu înseamnă că dacă a dat o depresie peste tine, trebuie să zaci în ea la nesfârșit. Dar fericirea nu se învață din cărți. Ea ține, uneori, de exemplul negativ, de faptul că trebuie să vezi nenorocirea altuia ca să-ți amintești că ai totul ca să te bucuri de viață. Alteori, de alcătuirea omului și de puterea de a vedea cu adevărat ceea ce se întâmplă în jurul lui, de la cum bate soarele prin niște frunze, până la cum respiră câinele de alături. Fericirea e o stare de prezență în lume. Știți vocile alea din capul nostru, mașinăria aia de gânduri care uruie chiar și atunci când tăcem, care nu încetează să se plângă, să compare, să se enerveze, să aibă frustrări, să critice? Dacă am putea-o opri un pic, dacă am face toate gândurile alea să tacă și am avea un moment de liniște, am fi fericiți.
- Tu când ești cel mai fericit?
- Eu și azi am fost. Veneam acasă pe stradă și vedeam cât de frumos luminează soarele, cum ieșeau aburi când respiram, era atât de liniștit totul! Acum stau lângă un parc. De când nu am mai vorbit amândoi, mi-am luat un câine, o pisică și o casă. Câinele mă obligă să ies de trei ori pe zi. Din fericire, nu mai repet dimineața la teatru. Așa că dimineața devreme și noaptea târziu, când îți intră frigul în oase, eu n-am de ales, ies cu el și mă plimb prin parc. Știți cât de frumos e parcul noaptea, în noiembrie? Cu toate frunzele căzute, de toate culorile, și cu lumina felinarelor filtrate prin ceață? E o bucurie uriașă.
- Un animal de casă este un remediu bun pentru depresiile de noiembrie?
- Și încă unul extraordinar! Fără el n-aș fi făcut niciodată atâta mișcare prin aer curat. E incredibil de bine să ai un câine. E un suflet viu care e lângă tine necondiționat.
- Ai tabieturi pentru luna noiembrie? Vreun ritual cu care alungi tristețea și melancolia?
- Am avut o viață extrem de agitată până acum, ca să mai pot să-mi dezvolt tabieturi. Și apoi, fiecare noiembrie e un pic diferit. Nici măcar nu mai fumez cum fumam. Am hotărât să nu mai fumez în noua casă. Ca să fumez, ar trebui să ies pe prispă cu cafeaua, în frig, de dimineață. Așa că am renunțat și la cafea și am trecut pe ceai. În noiembrie, beau ceai și stau mai mult pe acasă. Încerc să lucrez mai puțin și să mă bucur mai mult de faptul că sunt doar eu cu mine. Am făcut o adevărată pasiune pentru ceaiuri, am tot felul de rețete, cu portocale, cu anason etc. Mi le fac cu răbdare, cu o mare voluptate, și apoi, fiindcă serile sunt mai lungi în noiembrie, mă uit la filme sau citesc. În trei zile am citit trei cărți.
- Ajută teatrul, meseria ta de actor, când e vorba de melancolii?
- Aș zice că e mai degrabă invers. Melancoliile astea prin care trecem toamna, care ne fac mai așezați, ajută enorm în jocul actoricesc. Toamna, pentru noi, actorii, e ciudat, intrăm pe noapte în teatru, ieșim pe noapte. Dar cert e că jucăm mai bine. Suntem mai puțin împrăștiați, interiorizarea asta la care te obligă frigul și întunericul e foarte bună pe scenă. Toamna parcă simți mai intens și stările de fericire, și tristețile. Și apoi, ești mult mai atent la omul de lângă tine, la cel cu care joci, la nuanțe.
- Dacă ar sta în puterea ta să-ți alegi ce să faci în noiembrie, ce activitate ți-ai rezerva?
- Aș pleca toată luna în munți, la o cabană cu șemineu, exact ca-n filme. Să aud noaptea obloanele cum se izbesc de la vânt, să văd de la toate ferestrele numai păduri, iar dimineața, când ies să mă plimb, să las urme pe prima zăpadă.
DIA RADU
MATEI FLORIAN
Vizuina cu ceață
Toamna a fost inventată ca să mergi la școală. Ca să se facă târziu, în sălile de clasă, și să se aprindă neoanele. Ca să vină doamna de fizică să-ți verifice caietul de teme, să te scoată la tablă, iar tu să nu știi nimic. Ca să rămâi așa, la tablă, cu creta în mână, să te uiți pe geam și să nu vezi nimic. Ca să fii trimis la loc în bancă, "4, pramatie, și mai tunde-ți claia aia de păr", să fie frig, iar afară să înceapă ploaia. Toamna a fost inventată ca să tot plouă, ca Bacovia să aibă de ce să scrie poezii, iar noi, ăștialalți, copiii care se întorc de la școală, să-i descifrăm simbolurile, să luăm iarăși note mici și să ne alegem cu câte o gripă zdravănă. Toamna a fost inventată ca să stăm acasă, sub plăpumi, să ne îndopăm cu pastile și să sorbim sirop de tuse, să bem ceai după ceai, până facem alergie la mușețel, sunătoare și mentă, dar să tușim, să tușim cuminți mai departe. Toamna a fost inventată ca să nu mai existe cer, ci doar o pâclă cenușie, cu miros de frig și școală. Toamna a fost inventată ca să justifice luna noiembrie, cea mai absurdă lună din toate lunile care există pe pământ, singura lună în care înserarea începe de dimineață, iar când se face seară e deja noapte de mult. Toamna a fost inventată ca să ascundă toate păsările în afară de ciori, iar pe ele să le lase să croncăne a pustiu, a școală și a frig. Toamna a fost inventată pentru ca vântul să ți se cuibărească în oase și să rămână acolo, sub piele, oricât s-ar strădui bunicile să-l alunge cu haine de lână, croșetate din timp. Toamna a fost inventată ca să facă de râs copacii, ca să ni-i dezbrace până la cea mai măruntă și mai subțire ramură, iar noi să călcăm nepăsători pe frunzele lor, să clătinăm mustrători din cap și să spunem "puțină decență, domnule plop, puțină decență, nu se cade să stați atât de gol în văzul lumii, pur și simplu nu se face". Toamna a fost inventată pentru ca vecinii cu bormașină să-și dea frâu liber fanteziei și să umple pereții blocurilor de găuri, de dimineață de la prima oră și până seara târziu, când oricum n-au ce face decât să rămână în casă și să se certe temeinic, pe îndelete, așezat. În fine, toamna a fost inventată ca să te faci mare și să te amesteci prin tramvaie și autobuze cu oameni mari ca și tine, pe care nu-i privești și care nu te privesc, pentru că viața lor nu te privește, nici cu ochi buni, darămite cu un zâmbet. Iar toamna, când te faci mare și nu mai mergi la școală, a fost inventată ca să-ți porți vântul în oase, să umbli desfrunzit, să te umpli de ploaie și de ciori, să te înserezi de dimineață, iar prin zidurile pe care le-ai ridicat împotriva lumii să treacă, la răstimpuri, câte o bormașină chinuitoare care să te asurzească de tot. Toamna a fost inventată pentru tristețe. Toamna a fost inventată pentru iubirile care se duc. Multă vreme am crezut că toamna ar trebui interzisă, că ar trebui să se introducă o lege împotriva lunii noiembrie, multă vreme mi-a fost ciudă pe soarele ăsta care se resemnează atât de repede și ne lasă singuri, plumburii, alergici la ceai și imuni la Bacovia. Multă vreme m-am întrebat ce rost au toate astea, de ce ni s-au dat, ce ar trebui să facem cu ele, la ce bun atâta părăginire? "4, pramatie", mi-am spus într-o zi, "și fă bine să-ți tunzi claia aia de păr". Nu m-am tuns, dar mi-am dat teme pentru acasă: să-mi iau iubirea care a murit și să umblu, să-mi pieptăn tristețea, să o privesc în oglindă, să nu-mi fie teamă, să știu că în curând va ninge. Va fi bine încet, mi-am spus. Toamna a fost inventată ca să-ți trăiești tristețea și să o înțelegi. Doar așa vei pricepe cu adevărat de ce un cer este albastru, de ce frunzele sunt verzi, de unde atâta roșu când se înserează, de ce soarele face pielea arămie, de ce dragostea luminează în toate culorile posibile. Toamna a fost inventată ca să ți se facă un dor nebun după toate lucrurile care au fost. Toamna a fost inventată ca să le pricepi cu adevărat când ele se întorc. Toamna e doar vizuina cu ploi și ceață a bucuriei. Iar ceața mi-a plăcut întotdeauna. Toamna a fost inventată pentru ceață, mi-am spus, iar în ceață se ascund pitici. Iar piticii, dacă nu știați, ies toamna din vizuinele lor cețoase și te fac să scrii despre toate astea.
BOGDAN LUPESCU
Să lași tristețea să treacă prin tine
Odată, pe când eram foarte bolnav și medicii mi-au spus că voi muri, am descoperit eu un fel de "secret", fără să vreau, care cred că mi-a dat o stare alinătoare. "Să lași tristețea să treacă prin tine...", mi-am zis așa, deodată, de parcă n-ar fi fost gândul meu, ci mi-a venit, cumva, din altă parte. Era noiembrie, în fața unui spital imens și sinistru. Afară vedeam oameni mulți, trecând zgribuliți prin ploaia măruntă și rece, intrând și ieșind pe ușile mari, grăbiți, cu foi albe în mâini, fără să le pese de mine. Era zloată și vânt și cenușiu văzduhul deasupra clădirii enorme, cu balcoane scorojite, urcând spre negurile amețitoare. Stăteam singur, în vântul răscolitor de frunze moarte, privind spre nicăieri, și mă gândeam că sunt încă tânăr și-mi aminteam lucruri de când eram copil, la fel ca și cei trei copii ai mei, care mă așteptau acasă, și nu știau că tatăl lor cel tânăr acum o să moară...
Mereu am avut un handicap, pe care l-am considerat o carență chiar foarte gravă, asemenea unei maladii: niciodată nu am putut să plâng cu lacrimi sau să leșin. Uneori, în clipe de disperare, chiar m-am străduit să pot, dar n-am reușit. Să-mi pierd cunoștința, fie și câteva secunde. O întrerupere, cât de scurtă, a rațiunii. Nu-mi amintesc să fi trăit "experiența plânsului" decât de vreo trei-patru ori în viața mea conștientă, pe când eram copil în clasele primare. Iar după crizele acelea de tristețe, cu sughițuri și lacrimi bogate, am simțit întotdeauna un fel de... bucurie purificatoare, parcă senzația unei renașteri. Ca și cum, prin picăturile ce-mi cădeau din ochi, ieșea din mine tot răul unei vieți de dinainte. Și, brusc, plângând, începeam să râd, tot cu lacrimi...
Singur, cu fața întoarsă împotriva vântului răvășitor al toamnei târzii, mă gândeam la toate acestea. La acasă, la cum eram copil, la copiii mei... La cât de fericit am fost, la tot ce-nseamnă acum amintirile mele. Încremenisem, țintuit de vânt, și nu știam încotro s-o apuc, ce să fac, ca un captiv prins în temnița vânturilor ce mă sufocau și-mi stăvileau orice înaintare. Atunci, așa deodată, mi-a venit gândul ăsta. "Să lași durerea să treacă prin tine..." Durerea fizică, orice fel de durere. Tristețe, disperare, regrete, teamă, dor, remușcări... Să treacă prin tine, pfuuuu, ca vântul printr-un corp imaterial, ușooor, ca printre tulpinile subțiri ale unei păduri tinere, legănate de toamnă. Și zici: "Haideți, veniți!..." Să treacă prin tine. Mai întâi prin ochi, care brusc se umezesc ca niște vietăți înroșite, căpătând străluciri stranii. Apoi prin cap, împrăștiind scântei precum aștrii, în amplul său păienjeniș, ce se răsfiră și dincolo de limitele corpului.... Apoi prin stomac, prin coșul pieptului... Prin inimă! Să treacă, să nu mai opui rezistență... Să simți, fizic, cum totul e trecător și se duce în urmă, mai departe... O stare de plăcută încălzire te cuprinde, când simți durerea cum trece prin tine, prin fiecare celulă a trupului tău, o fierbințeală ca un suav delir sau ca un început de plâns "bun", asemenea celui din copilărie... Atunci când accepți totul, ca-ntr-un abandon, ca într-o risipire de sine. Ca și cum ți-ar veni să-ți ridici brațele, să mergi către vânt și să zici uluit: "Doamne, parcă nu mai sunt eu... Eu sunt în toate lucrurile!..."
C-o bucurie inexplicabilă m-am întors atunci în salonul de bolnavi. O bucurie care mă făcea să râd din orice, să îmbrățișez toți oamenii aceia suferinzi, fără niciun motiv, ca un nebun. Și să nu-mi doresc nimic, nici măcar să trăiesc neapărat, să mai am vreo speranță ori amintire. Fiindcă toate trecuseră prin mine, asemenea toamnelor și frunzelor îngălbenite, purtate de vânt spre moarte ori spre un alt început.
A trecut un an de atunci. Cu ochii larg deschiși priveam toamna, în acest noiembrie trist și însingurat, și-mi dădeam seama că nici după această experiență a morții și învierii tot nu plânsesem vreodată. M-am gândit mult la asta, în acest răstimp. Credeam că însăși teama sau poate obișnuințele mele de a supraviețui îmi secaseră harul lacrimilor, ca un sistem de apărare; că eram prea "uscat" pe dinăuntru și, probabil, organismul meu nu mai era în stare de asemenea reacție. Până într-o zi, nu demult, când pășeam prin frunze veștejite, împreună cu băiatul meu cel blond, ce era îmbrăcat într-un cojocel cu glugă de blană și se uita curios împrejur la tot ce vedea. S-a strârnit atunci o ploaie și-un vânt puternic, ce ridica frunzele galbene în văzduhul nebulos, amestecându-le până-n înalturi. Stropi reci ne loveau fețele, însă copilul era atât de fericit, alerga după frunze, după culori, își înălța bucuros obrazul, spre ploaie, ținându-mă de mână cu degetele lui mici. Atunci mi-am amintit de ziua aceea. Când ieșisem în fața spitalului, după ce aflasem că voi muri. Și, brusc, am început să plâng și să râd cu lacrimi, neputând să mă stăpânesc, iar pruncul meu cu părul bălai se uita la mine și nu pricepea ce se-ntâmplă. Plângeam și râdeam în hohote, cu sughițuri, trăgându-l după mine, fără să mă uit înapoi, către casă. Și parcă nici nu știam dacă plâng cu lacrimile mele sau plâng cu stropii de ploaie ai toamnei.
MARIA ȚEPOSU
Vara, în noiembrie
Era bine și cald în micul nostru apartament, iar afară se auzea ploaia. O ploaie măruntă și deasă, care se îngrămădea pe geamul nostru, geloasă pe toată căldura dintre noi. Mă uitam la toamna palidă de dincolo de fereastră, iar el citea și mă iubea. Citea mult și mă iubea tot timpul, dar în noiembrie mă iubea cel mai mult.
Când venea toamna, de la primele semne, de la prima frunză căzută, de cum se lăsa puțin frigul peste oraș, știa deja că nu o pot scoate la capăt de una singură, că mi-e cel mai urât anotimp, că detest toamna, de când începe până se termină, fiindcă-mi răcește tot trupul, până la suflet. Făcea în așa fel încât la noi în casă luna noiembrie să fie, de fapt, ca o zi lungă de vară. De cum începea luna, se întâmpla ceva între noi, așa, brusc, renășteau toate, an de an, ne reveneau toate în minte, una peste alta, de la prima clipă în care ne văzusem, până la cele mai emoționante nopți de mai târziu, ca și cum toată povestea noastră ar fi început de fiecare dată în noiembrie. Un alt an, un alt început, un alt noiembrie friguros, și el, care mă scotea la lumină până în primăvară.
Ziua trăgeam după mine rânduri de ceață și frig, adunam din toate colțurile orașului urme de lapoviță, până oboseam de atâta cărat, dar știam că seara îl voi vedea pe el. Și atunci se topeau toate, se ducea frigul, se oprea ploaia și eram noi doi și vara noastră închipuită. Nu mai contau grijile de peste zi, nu mai contau lipsurile, nu mai era nimic în lume în afară de noi.
"Cât timp vom fi împreună, nu va exista niciodată toamnă", îmi spunea câteodată, ca să mă îmbuneze. El citea, eu râdeam, și ne iubeam în apartamentul nostru mic și călduros, într-o zi lungă de vară, de care știam numai noi, unde ploaia nu mai avea loc.
De ceva timp, el nu mai e în viața mea, iar acum, după niște ani în care pentru mine nu a existat deloc luna noiembrie, toamna mă urmărește din nou. O simt cum mă apasă, la fiecare mișcare pe care o fac să mă dau jos din pat dimineața. Aud frunzele cum se desprind de copaci, și parcă s-ar rupe din mine. Adun rânduri de ceață și le car cu mine în fiecare zi. Deși într-unele seri mi se pare că nu o voi scoate la capăt de una singură, știu sigur că la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, voi simți cum e să te bucuri din nou de vară atunci când afară e frig. Fiindcă sigur, undeva, dincolo de ceață, mă așteaptă cineva care să citească mult și să mă iubească tot timpul, mai ales în noiembrie.
CLAUDIU TÂRZIU
Poem despre altcineva
Plânsul a țâșnit cu forță din viscere. Ochii nu i s-au mai putut împotrivi. Un pictor iscusit i-ar fi surprins, cred, atunci, lumina lichidă care, ieșită de sub pleoapele ușor strânse, prindea a-i acoperi mai întâi chipul, apoi și trupul, ca într-o aură. Lacrimile îi curgeau necontenit, nu de durere, nici de bucurie, ci pentru că în el nu mai era loc pentru nimic în afară de bătăile inimii. Clare, rare, puternice, precum limbile unor clopote. Nu era toamnă, nici alt anotimp. Era timpul melancoliei. În coșul pieptului său își făcuseră cuib regretele. Pentru visul în care zbura fără aripi și pe care nu-l mai visa. Pentru fata desculță, îmbrăcată în rochie de borangic alb, care îl lua uneori de mână, în serile de vară, ca să se plimbe pe dealuri, pentru femeia aceea cu trup de abur, care nu-i mai ieșea în cale de ani și ani. Pentru "cea mai frumoasă toamnă", care fusese o dată, de două ori, de trei ori, și care se dovedea o iluzie atât de istovitoare, încât era cu neputință să o mai trăiască. Pentru cuvintele pe care le-a ajutat să nască povești vesele și triste, iar ele l-au uitat...
Micile păreri de rău se agitau în cuibul lor, mereu flămânde și tot mai bătrâne, amenințând să-și sufoce gazda. Și-atunci, bărbatului i se dezlega plânsul. Dacă n-ar fi fost plânsul acela tăcut și fierbinte, care să-l spele până în măduva oaselor, gândurile lui cele mai negre ar fi devenit fapte. Apoi melancolia trecea, așa cum luna Mai lasă locul lui Iunie, ori Noiembrie lui Decembrie. Simplu, firesc, previzibil. Căci așa cum nu există un motiv pentru care să fie primăvară, vară, toamnă și iarnă, tot așa nu există niciun motiv pentru melancolie. Și la fel cum aștepta fiecare anotimp, tânjea și după melancolie. Avea nevoie de un dor fără obiect, de o cădere fără speranță, pentru a ieși din captivitatea unei realități superficiale și pentru a se întoarce în sine.
Când așteptarea începea să doară, orice bucurie îi era învăluită în voaluri groase, orice bine care îl vizita era ținut la ușă, orice dragoste îl amenința. Toate acestea îi stricau singurătatea și liniștea, fără de care melancolia ar fi amânat să se reinstaleze în arterele lui, în sclipirile lui de gând, în gesturile, privirea și respirația lui.
În așteptarea încordată, fiecare răsărit, fiecare apus, fiecare alunecare de frunză uscată de pe creangă, fiecare pas grăbit în noapte, fiecare gură de vin roșu, fiecare clapă de pian apăsată trist, fiecare pagină de carte întoarsă fără grabă, fiecare strângere de mână mai caldă, fiecare avea un rost. Toate rosteau numele melancoliei, într-o incantație mută, interioară. Altminteri, el nu i-ar fi spus niciodată pe nume, cu glas tare. Ar fi riscat să o sperie sau chiar să o piardă definitiv. Știa sigur asta, pentru că ei doi semănau atât de mult!
Într-un târziu, melancolia se lăsa ademenită și îl lua în stăpânire. Pentru un moment, el era fericit. Începea să trăiască din nou. Însă, curând, inima lui își preschimba dangătele de bucurie în bătăi în dungă, pentru ca, într-un final, să sune a jale. Semnul despărțirii.
Toate acestea nu le-a povestit nimănui. Oamenii nu l-ar fi înțeles, s-ar fi speriat de el și poate l-ar fi lăsat pentru totdeauna în capcana melancoliei. Ar fi vrut să transmită "boala" lui într-un poem. S-a temut că și acesta l-ar fi trădat. Totuși, melancolia se cerea mărturisită, pentru a-l elibera de tirania ei. Și-atunci a scris un scurt eseu poematic la ziar, ca pe o istorioară despre altcineva.
Era toamnă, sau alt anotimp. Unul al melancoliei, pe care îl trăiam singur.
Reproduceri după picturi de OLGA MORĂRESCU MĂRGINEAN