Ținutul de vis al dacilor

Parcul Natural Grădiștea Muncelului-Cioclovina

Vrăjiți de misterele cetăților dacice, uităm că de fapt ele sunt înconjurate de cele aproape 40.000 de hectare ale Parcului Natural Grădiștea Muncelului-Cioclovina. Dacă ne întoarcem un moment privirea de la vestigiile is­torice, descoperim o zonă fas­ci­nantă, prin frumusețe și bogăție: păduri virgine, sute de peșteri și cascade, colonii de lilieci unice în lume și multe alte minu­nății. Lec­ția de ecologie ne-o dă însă legă­tura simplă și curată dintre lo­cui­torii de azi și ținutul de vis al da­ci­lor. Despre toate acestea ne-a povestit un în­drăgostit de munte și vechi ranger al parcului, SIL­VIU MACSINOIU.

"Mi se pare că am norocul să trăiesc într-un basm"

- Zona Grădiștea Muncelului-Cioclovina este cunoscută în special pentru cetățile dacice, deși se află într-un parc natural. Frumusețea naturii de aici poate concura cu însemnătatea istorică a locului?

- Cu siguranță, cine a venit să vadă cetățile da­cice a observat și frumusețea extraordinară a naturii din împrejurimi. E un loc fabulos, și de aceea a și fost recunoscut ca Parc Natural. Poate că vedeta este mo­nu­mentul UNESCO, Sarmizegetusa Regia, dar na­tura ce o înconjoară nu este cu nimic mai prejos. Ar­gumente sunt destule, trebuie doar puțină curio­zitate și... bocanci buni. În primul rând, sunt peisajele su­perbe, cu ponoare, cu canioane, zeci de cascade și pes­te patru sute de peșteri. Ne pu­tem mândri că avem aici câteva sute de hectare de păduri virgine, curate, așa cum le-a făcut Dumnezeu. Co­lo­niile de lilieci din parc sunt unice în Europa! Și tot unică în Europa este bogăția faunei, de la urși, râși, cerbi și lupi, până la păsări și flori foarte rare. Puține țări din Europa au pe tot cuprinsul lor ceea ce avem noi, doar în acest parc. E un tezaur al Româ­niei, și toți cei care ne-au vi­zitat s-au bucurat și au fost surprinși. Avem patru tra­see importante, gata ame­najate, care așteaptă iubitorii de natură. Cine se încumetă nu va regreta când va ajunge pe Vârful Godeanu sau pe te­ra­sele de la Fețele Albe sau la Peștera Bolii sau în Cheile Crivadiei. Să nu uităm că aici era fundul Mării Thetys. Pe­reții calcaroși sunt decorați cu fosile, iar apele au săpat în calcar labirinturi fascinante, ce se termină cu cascade. Alteori, apa intră în munte, îl străbate în adâncuri și iese la suprafață în partea cealaltă a lui, în ponoare superbe. La început, au fost aceste locuri de vis și dacii le-au ales să fie inima țării lor.

Cel mai frumos peisaj... oamenii

- Există ceva emblematic pentru parcul acesta? Ce i-ați recomanda, în primul rând, unui turist care ajunge aici?

- Pe emblema parcului nostru este un liliac. Coloniile de lilieci din peșterile acestei zone sunt de o deosebită importanță, prin dimensiuni și diversitate. La Șura Mare este cea mai mare colonie de lilieci din Eu­ropa și poate chiar din lume. Dar primul lucru pe care eu l-aș recomanda sunt... oame­nii, uriașa vechime a lor. Aici s-au descoperit rămășițe de Homo Sapiens și de Nean­dertha­lian, care dovedesc o locuire de-acum mai bine de douăzeci de mii de ani. Dar și astăzi avem în munți sălașe. Ele fac parte din peisaj, sunt de mii de ani într-o co­muniune unică cu natura, greu de văzut în altă parte. Oamenii ăștia lo­cuiesc aici de mii de ani, și foarte puține s-au schimbat în felul lor de a fi. Au aceleași case micuțe, din lemn, pe câte un vârf de munte, fără electrici­tate, mun­cind pă­mân­tul așa cum o făceau și dacii. Există o simplitate și o curățenie impre­sionante în fe­lul de a fi al oamenilor ce populează toate cres­tele și văile aces­tor munți. Mer­geți la ori­care stână sau sălaș: vă vor primi cu mâncare simplă, cu țuică, brân­ză și miere. Și, dacă le veți mul­țumi, vă vor răspunde că nu e meritul lor, sunt lucruri primite de la Dumnezeu. Felul lor respectuos față de natură și față de tot ceea ce este viu e o experiență în sine, vine parcă din altă lume, veche și pe cale de dispariție. Noi ne-am străduit să îi încu­rajăm să își păstreze traiul moștenit din străbuni, să ne mai bucurăm de această măr­turie, de această lecție de eco­lo­gie umană. Și, nu în ulti­mul rând, trebuie să recunoaștem șar­mul și frumusețea inexpli­cabilă, în mij­locul sălbăticiei, a unei case cu acoperiș de șiță, încon­ju­rată de curtea cosită și gărduțul de nu­iele împletite.

O singură lume: natura și oamenii

- Care sunt tradițiile păstra­te de acești moș­te­nitori ai mun­te­lui și de ce fac ele par­te din te­zaurul parcu­lui?

- Pe de o parte, im­portanța tradițiilor din Parcul Grădiștea Mun­ce­lului constă în fap­tul că ele vorbesc des­pre fru­moa­sa legătură dintre om și natură, din­tre sălbă­ti­cia muntelui și viața spi­ri­tuală a oame­nilor. Pe de altă parte, ele influen­țea­ză direct me­diul. De e­xemplu, poate nu aveam aceeași di­ver­si­­tate a me­diului, dacă oamenii nu ar fi mers cu oile pe a­cești munți, dacă nu ar fi creat poieni când au tăiat lemn pentru a-și construi sălașe, sau dacă nu ar fi crescut albine. Ceea ce vedem prin tra­diții este că natura și oa­menii sunt o singură lu­me, strâns le­gată într-un echi­libru frumos, dar fragil. Ne bucurăm că s-au păstrat nedeile, săr­bători ținute în poieni cu flori, că mai există meș­teșugul fierăritului sau că măsuratul oilor se face ca pe vremuri. La oamenii care trăiesc în munte încă mai putem găsi stupi ca acum două mii de ani, făcuți din trunchiuri de copac scobite! Imediat vin sărbă­to­rile de iarnă și o să putem auzi din nou pițărăii, acești colindători neobișnuiți, care mai există încă în zonă. Sunt oameni de la oraș care vin special pentru co­linde, în satele din împre­ju­rimi, își aduc copiii să meargă cu cei din sat să cânte Bu­nă seara, seară! și să joace "Craii". Călușarii își fac dansul ri­tualic aici, tot iarna, așa cum făceau da­cii, în speranța că duhu­rile rele vor pleca și vor lăsa un loc curat pen­tru anul cel nou. De-asta, pentru noi, un parc natural nu în­seam­nă doar un "depozit" de plante și animale într-un peisaj frumos: este o co­mu­niune bazată pe respect, între tot ceea ce înseamnă viață. Până la urmă, asta vrem să facem prin ecologie, nu?

- Iarna e un peisaj de vis aici, dar puțini au fe­ricirea de a răzbate pe traseele periculoase, până în vârful muntelui. Dumneavoastră, ca ranger, aveți acest privilegiu. Cum e acolo, sus, când totul e aco­perit de liniște și zăpadă?

- Sunt ranger de opt ani, și pentru că am copilărit în Brașov, am și o dragoste necondiționată pentru munte. Îmi place să urc, să descopăr, să observ. Iarna e ceva foarte special sus, pe creste. E o liniște de­pli­nă, care îți curăță gândurile și sufletul. Am urcat odată pe Godeanu, și până pe la opt sute de metri era ceață, abia înaintam prin zăpada până la brâu. Apoi, deodată, m-am trezit deasupra norilor. Cerul era albastru-limpede și în depărtare vedeam Retezatul scli­pind în soare. Altă dată, am găsit prin zăpadă urme proaspete de urs, uriașe - tocmai ce trecuse pe-acolo. După urme, sigur avea cinci-șase sute de kilo­grame. El m-a simțit primul și a plecat, pentru că ani­malele nu sunt agresive decât ca să se apere. Am învățat asta de la ciobanii din zonă, care umblă fără frică noaptea prin păduri. Ei nu se supără nici când lupii sau urșii le atacă stânele - se apără și, la sfârșit, paguba e considerată "partea muntelui", ceea ce ei tre­buie să dea înapoi din cadoul naturii. Mi s-a în­tâm­plat să văd cum o vulpe se repede să prindă o buhă aproape cât ea de mare, sau să surprind cerbii încercând să fure fân din pătulele oamenilor. De câte ori mă plimb printre casele înzăpezite din Târsa, Luncani sau Boșorod, mi se pare că am norocul să trăiesc într-o poveste, într-un basm. Pur și simplu, plutești în albul zăpezilor nesfârșite și ți se bucură inima că au fost lăsate pe pământ asemenea locuri. Ceea ce încercăm să facem în acest parc este să îl păstrăm așa cum este, ca generațiile viitoare să se poata bucura de el, așa cum o facem și noi.