La limitele imposibilului

Natasa Galche
Există oameni care, doar prin puterea minții, pot aduce ploaia sau alunga furtunile, despărțind norii cu mâinile goale. Există oameni al căror trup rezistă, în mod miraculos, la temperaturi extrem de scăzute sau, din contră, foarte ridicate. Există oameni cu o memorie fabuloasă, care niciodată nu uită nici cele mai mici aspecte ale vieții lor. Oameni fenomenali! Dar sunt ei, oare, altfel de­cât noi toți?! Savanții din întreaga lume se străduiesc să descifreze misterul acestor indivizi cu puteri așa-zis paranormale. Mulți dintre ei înclină să creadă că toate aceste capacități stau ascunse în creierul fie­căruia dintre noi, și că pentru a le pune în funcțiune, nu este nevoie decât de descoperirea mecanismului care le activează.

Stăpâna apelor înghețate

Aprilie 2011, țărmul Mării Albe, regiunea Murmansk, Rusia, aproape de Cercul Polar
Nu se luminase încă de ziuă, iar temperatura ae­rului era sub minus zece grade. Un vânt aspru, tăios, bătea dinspre nord, făcând ca frigul să pară și mai ne­mi­los. Pe malul înghețat al mării, mai mulți cer­ce­tă­tori, înfofoliți în costume speciale care să le pro­tejeze trupurile de temperaturile scăzute, se pre­găteau "în­fri­gurați" să participe la un experiment unic. La mar­gi­nea pontonului, o femeie complet dezbrăcată, cu părul despletit, stătea ghemuită, cu picioarele goale în ză­padă. Apoi atinse cu mâna, ca în joacă, luciul de sticlă al apei, de parcă își făcea curaj să sară în marea în care, pe alocuri, pluteau sloiuri de gheață. Orice om dezbrăcat care ar plonja în asemenea ape ar muri pe loc! Și totuși, imposibilul s-a petrecut: tânăra fe­me­ie a pătruns treptat printre blocurile de gheață și du­pă câteva minute s-a scufundat complet în adâncuri.
"Din fragedă copilărie, veneam aici des, cu bu­nicul, să pescuim la copcă. Pe când aveam cinci ani, îmi amintesc perfect, am auzit pentru prima dată, din largul mării, niște sunete stranii, asemănătoare unui chiuit. «Sunt belugele, mi-a spus bunicul, delfinii albi care știu să zâmbească». «Cum așa, bunicule?», l-am întrebat, fascinată. Și atunci am aflat că aceste ce­tacee, care trăiesc doar în apele în­ghețate, comunică în­tre ele nu numai prin su­ne­tele spe­cifice delfinilor, dar și prin mimică, exte­rio­ri­zându-și parcă pe chip sen­ti­mentele. «Când o să fiu ma­re, eu voi înota cu belugele și le voi mângâia zâmbetul!». Bunicul a râs și mi-a spus că așa ceva este imposibil. Anii au trecut și visul ce atunci părea doar unul copilăresc mi s-a înde­pli­nit!", povestește Natalia Avseenko, cea care astăzi este numită și "regina ape­lor înghețate".
La prima vedere, femeia pare să aibă o viață obișnuită: este profesor la Fa­cultatea de Limbi Străine a Univer­si­tății din Moscova. În timpul liber, însă, se ocupă cu un sport pe care nu mulți s-ar încumeta să îl practice: scufundări la mare adâncime. În urmă cu câțiva ani, după ce a obținut de două ori re­cordul mondial la scufundări libere, fără tuburi de oxigen, Natalia a început antrenamentul dur și istovitor pentru ceea ce toți din jurul ei credeau că este o curată nebunie: scufundările în apele reci ca gheața ale Mării Albe. În pri­mele luni, pentru călirea organismului, se scălda în apele reci ale râurilor, aler­ga pe povârnișurile munților, iar pe tim­pul iernii, umbla desculță prin ză­pa­dă. După un an de antrenament asi­duu, odată cu venirea iernii, Natalia a tre­cut la nivelul următor: a început să practice înotul la copcă. Baia la copcă este o procedură terapeutică des în­tâlnită în Rusia, însă Natalia, spre ului­rea tuturor, nu numai că se scufunda în apa înghețată, dar zăbovea printre slo­iuri minute, în șir. Se dezbrăca complet și plonja în apele reci ca gheața, îno­tând relaxat. "La finalul lunii fe­brua­rie, organismul meu se obișnuise atât de bine cu baia la copcă, încât reu­și­sem să contrazic tezele medicinii conform cărora după opt minute de ședere în apă rece, de patru gra­de, în corpul uman apar procesele ireversibile ale morții, ulterioare hipotermiei avan­sate. Simțeam că sunt pregătită să fac marele pas. Și iată că în luna aprilie 2011, îm­preună cu o echipă de cercetători, de medici și de ca­me­ramani și fotografi profesioniști, am demarat pro­iectul «Omul și be­lu­ga»", afirma Natalia într-un in­terviu acordat anul tre­cut.
Și pentru ca să-și îndeplinească visul, acela de a înota alături de beluge, în apele înghețate ale Mării Albe, tânăra a fost nevoită să se scufunde în adâncuri, complet dezbrăcată, fără niciun fel de echipament de protecție termică, fiindcă belugele nu au deloc o re­acție prietenoasă atunci când sunt atinse de ma­teriale sintetice. Cercetătorii care au luat parte la ex­periment au fost convinși că delfinii nu se vor îndepărta la apariția Nataliei în mediul lor, pentru că îi vor simți vulnerabilitatea și vor încerca să o încălzească. Încre­ză­toare, Natalia și-a făcut cruce și s-a scufundat în ape­le reci ca gheața. Temperatura lor era de minus do­uă grade, o temperatură la care funcțiile vitale ale omu­lui se opresc după cel mult cinci minute. Medicii au avertizat-o că este foarte posibil să orbească, căci organul văzului este cel mai repede afectat. Natalia Avseenko a depășit însă limitele imaginabile, ră­mânând în apa de sub stratul de gheață timp de peste zece minute! "Cea mai grea parte a fost, într-adevăr, când mi-am băgat capul sub apă. Am simțit că-mi arde toată fața, o durere acută de cap m-a lovit ca lama unui cuțit și simțeam că plâng. După câteva minute, însă, m-am relaxat și am început să mă obiș­nuiesc. Ceea ce a urmat depășește imaginația, este greu de povestit în cuvinte. Comuniunea mea cu be­lugele de sub ape a fost una desăvârșită. M-au în­conjurat cu trupurile lor, dansând în jurul meu, de parcă încercau să mă protejeze."
Întregul experiment a fost filmat și, la scurt timp, a fost difuzat pe canalele rusești de televiziune. Do­cumentarul "La limită" (în limba rusă - "Potolok") vorbește despre puterea credinței, despre depășirea limitelor umane, într-o incursiune absolut fabuloasă, în comuniunea naturii cu omul, atunci când acesta nu caută să o cucerească, ci din contră, în­cearcă să se armonizeze cu vibrația ei.

Olandezul de gheață

În ultimele decenii, s-a discutat foarte mult despre teoria conform căreia Pământul se află în pragul unei noi ere glaciare. Ea nu va atrage, însă, după sine, dis­pariția oricărei forme de viață. În natură există multe fi­ințe care sunt capabile să supraviețuiască sub stra­turi groase de gheață. Potrivit studiilor moderne, aceas­tă abilitate de a "ignora" frigul, de a rezista la în­gheț, fără degerături, o are și omul, însă organismul uman nu a învățat încă să se adapteze la temperaturile scăzute.
Olandezul Wim Hof, supranumit și "Iceman", este unul din oamenii dotați cu abilitatea unică de a rezista timp îndelungat la temperaturi extrem de mici. "Omul care nu simte frigul" a intrat în Cartea Recor­du­rilor de nouă ori! El a atins creasta Muntelui Kili­manjaro îm­brăcat doar în pantaloni scurți, a alergat mai bine de 40 de kilometri desculț, într-un maraton organizat dincolo de Cercul Polar de Nord, a stat scufundat în cuburi de gheață timp de o oră și 30 de minute! Con­form explicațiilor sale, totul ține de an­trenament și de călirea trupului, căci puterile orga­nismului uman sunt aproape fără limite. Hof afirmă că orice individ are în organism un termostat care poate fi reglat la orice tem­peratură.
Această teorie incredibilă este susținută și de Da­ni­la Medvedev, un renumit om de știință rus, unul din pro­motorii metodei de criogenizare a oamenilor, lide­rul Mișcării Transumaniste, care are la bază ideea utilizării tehnologiei pentru îmbunătățirea abilităților mentale și fizice ale omului. "În maximum două de­ce­nii, prin intermediul unor tehnologii la care se lu­crează în prezent, semnalele creierului uman trans­mise că­tre organism vor avea imediat efectul scontat. Orice om va putea, prin puterea gândului, să coman­de orga­nis­mului însănătoșirea, scăderea sau creș­te­rea tem­pe­raturii interne, anihilarea durerilor", sus­ține sa­van­tul rus.
Ideea nu este deloc fantezistă, după cum ar putea afirma unii, căci dacă peste tot în lume, de-a lungul timpurilor, au existat oameni care au depășit limitele imaginabile ale trupului doar prin puterea minții, de ce nu am crede că omul, ajutat de tehnologii, ar putea înfăptui acest lucru oricând, după bunul plac?

Omul care aduce ploaia

Peste tot în lume există consemnări, din vremuri de mult apuse, despre oameni care aveau abilitatea uluitoare de a chema ploile, de a alunga furtunile și de a aduce soarele înapoi pe Pământ. Se spune că acești șamani sau vrăjitori, prin puteri nebănuite, puteau controla stihiile naturii, dispersând norii și îmblânzind uraganele, mânuind fulgerele și izgonind sau atrăgând precipitațiile.
În folclorul românesc, dansul paparudei este un ritual străvechi de invocare a forțelor naturii, pentru a aduce ploaia pe timp de secetă. "Paparudă - rudă,/ Vino de ne udă/ Cu găleata - leata/ Peste toată ceata;/ Cu ciubărul - bărul/ Peste tot poporul", cântă și as­tăzi femeile, în unele regiunii ale țării, unde tradiția s-a păstrat. În ritmul muzicii, tinere fete, cu trupuri acoperite de cămăși albe, cu salbe din ramuri de salcie la gât, dansează bătând din palme, în încercarea de a îmbuna Cerul, care să slobozească ploaia binefă­că­toare. Asemenea obiceiuri și datini încă mai dăinuie și se practică în sânul multor popoare ale lumii. Omul modern le consideră simple superstiții sau ri­tua­luri păgâne dar, cu toate acestea, nu putem să nu ne între­băm dacă nu cumva în spatele lor există măcar un gră­unte de adevăr.
Despre Vladimir Gorbatiuk, un țăran de 72 de ani, din regiunea Vinnița, din Ucraina, se spune că are puterea de a aduce ploaia sau, din contră, de a o alunga. El deține chiar un certificat de la un centru de hidrologie, care atestă capacitatea sa remarcabilă. Deși a fost supus mai multor studii și experimente, oamenii de știință nu au reușit să descopere cum reușește bărbatul să provoace precipitații. Conform spuselor sale, darul său a venit tot din Ceruri: "S-a întâmplat în primăvara anului 1980. Eram la muncile câmpului, când, pe neașteptate, s-a stârnit o furtună. M-am adăpostit sub un pâlc de copaci. Deodată, to­tul s-a luminat, sub strălucirea puternică a unui ful­ger. Descărcarea electrică mi-a trecut prin tot trupul, fără să mă doară absolut nimic. Am simțit apoi că am primit o forță incredibil de mare. Eram complet năucit și cred că am leșinat. Cert este că atunci când m-am trezit sub copac, ploaia se oprise și eu am crezut că totul fusese un vis, așa că am dat re­pede uitării evenimentul", povestea Vladimir Gor­batiuk într-un interviu.
Abia după câteva luni, darul său deosebit s-a manifestat. Era de ceva timp secetă în toată regiunea și oamenii se îngrijoraseră pentru recoltele lor. Vladimir s-a gândit atunci cu durere la toate roadele care ieșiseră din pământ și care urmau să se usuce de sete. S-a gândit la munca sa și la nepoții de la oraș care aș­teptau de-ale gurii. S-a uitat cu milă la mâinile sale trudite și și-a spus că de­geaba le are dacă nu poate che­ma și ploa­ia. După câ­teva mo­men­te, mintea i s-a în­negurat și Vla­dimir și-a simțit întregul trup vlăguit. S-a întins pe pat și a adormit buștean. Când s-a tre­zit, în zorii zilei ur­mă­toare, afa­ră ploua cu găleata.
După acest incident, Vla­di­mir s-a gândit că el provo­case ploaia și s-a decis să ve­rifice da­că chiar poate con­trola vremea. A început să se "antre­ne­ze" pe câmp, ferit de ochii in­dis­creți ai vecinilor. "Cerul era complet senin, nici urmă de nor. Am ieșit în câmp și mi-am concentrat toa­te gân­du­rile asupra norilor. Am simțit cum îi chem de peste tot. Mi-am dorit din tot sufletul să plouă. Și ploaia a în­ceput!".
Treptat, despre darul miraculos pe care îl primise Vladimir s-a aflat în toată regiunea. S-au scris despre el zeci de articole și s-au realizat mai multe reportaje. În câțiva ani, bărbatul a devenit renumit în toată Ucraina și era invitat în toate regiunile țării, pen­tru a dispersa norii sau a aduce ploi. De fiecare dată, însă, când Vladimir di­rija norii, trupul său era stors com­plet de energie. Uneori, se prăbușea inert la pământ. În câțiva ani, a îm­bătrânit atât de tare, că a devenit de nerecunoscut. De aceea, Vladimir s-a hotărât să-și exercite aceste forțe numai în cazurile de forță majoră.
Deși Vladimir Gorbatiuk a fost de acord să fie chiar și filmat în timp ce manipulează norii, au existat mulți oameni de știință care i-au contestat abilitățile paranormale. Conform teo­riei lor, medicina modernă a de­mons­trat că omul, încă de la naștere, poate simți în trupul său schimbările meteo­rologice. Dacă în zilele noastre, me­teo-sen­sibilitatea este o afec­țiu­ne, fiind considerată o adevă­rată pacoste, în urmă cu sute de ani era socotită un dar, o capacitate paranor­mală. Și pe vremea aceea, ca și acum, oa­menii aveau dureri de cap sau de oase înainte cu ceva vreme de a începe ploaia. Ei simțeau în trupul lor modificările vremii și își avertizau mem­brii tribului despre eveni­men­tele meteorologice ce urmau să vină. Asta nu înseam­nă că ei erau prooroci, șamani sau vrăjitori. Și totuși, cum se poate explica faptul că Vladimir Gor­ba­tiuk nu doar simte în trupul lui apro­pierea ploii, ci o poate și provoca sau izgoni, prin puterea gândului său?

O memorie de elefant

"Am uitat!", "Nu-mi amintesc!", "A zburat din ca­­pul meu!" sunt expresii pe care toți oamenii le fo­losesc, la un moment dat. Cât de invidioși suntem pe cei care au o memorie nativă fantastică, care-și amin­tesc, în detalii și nuanțe, evenimente petrecute cu mult timp în urmă! Sunt, oare, acești oameni feno­me­nali, sau memoria fabuloasă este, de fapt, un pro­ces psihic de întipărire care trebuie antrenat și cana­lizat, și pe care îl poate poseda orice individ?!
Conform teoriilor emise recent, creierul uman este un computer ultraperformant. "Omul modern inventează noi și noi modalități de a-și ușura viața: calculatoarele îndeplinesc pentru noi calcule com­plexe, navigatoarele de bord ne ajută să găsim mai repede cel mai scurt traseu, aparatele de fotografiat ne slujesc pentru a reține mai ușor aspecte impor­tante din viața de zi cu zi. Dar, de fapt, capacitățile uma­ne vor învinge întotdeauna până și cel mai per­for­mant computer. Altfel spus, creierul nu poate fi în­tre­cut în capacitate de niciun sistem de calcul ac­tual sau viitor", susține savantul rus Alexandr Kaplan, doctor în științe neurofiziologice la Univer­sitatea din Moscova. Cum altfel am putea explica, de exemplu, faptul că Gari Kasparov, mare maestru și fost cam­pion mondial la șah, a reușit să învingă, în 1997, un computer ultraperformant?
Oamenii au fost dintotdeauna fascinați de jocul de șah practicat cu ochii legați. Pentru un ase­me­nea joc este nevoie de o memorie extraordinară! La finele secolului al XVIII-lea, francezul François-André Phili­dor, pentru prima dată în istorie, a jucat șah cu trei adversari simultan, fără să privească tabla. A doua zi, toate ziarele din Paris publicau articole pe prima pagină despre fe­no­menalul șahist. Du­pă a­proape două veacuri, ju­cătorul de șah de ori­gine po­loneză Miguel Naj­dorf uluia întreaga lume cu memoria sa, ce de­pășea ori­ce închipuire. Naj­dorf jucase un simultan gran­dios, cu 45 de adversari, legat la ochi! Timp de 24 de ore, jucă­torul polonez a păs­trat în me­morie miș­cările și po­ziția a 1440 de piese! S-ar putea spune că o asemenea memorie este dincolo de limita capaci­tăților umane! Și totuși, după cele 24 de ore, ma­estrul de șah a permis creierului său să se eli­bereze de aceste in­formații deja ne­folo­si­toare. E­xis­­tă însă și oa­meni care, chiar dacă ar vrea, nu pot uita niciun amănunt din viața lor, ca și cum ar avea cons­tant, în cre­ier, o cameră de filmat care în­re­gis­trează și stochează ab­so­lut orice. Acesta este cazul lui Jill Price, femeia care își amin­tește fiecare eveniment din viața ei, în ordine cronolo­gică, înce­pând cu vârsta de 12 ani. "Înre­gistrez în me­mo­ria mea toate eveni­men­tele care se pe­trec, e­xact așa cum se suc­ced. Fie­­care zi este pentru mine o altă în­registrare. Dacă-mi veți spune o dată de acum zece ani, eu vă voi relata cu lux de amă­nunte ce s-a întâm­plat în acea zi, din punctul meu de vedere. E ca și cum aș scoate din bibliotecă caseta cu înre­gis­trarea res­pec­tivă, aș introduce-o în video­player și apoi aș urmări filmul acelei zile".
În urmă cu mai bine de 15 ani, îngrijorată de faptul că suferă de o boală psihică, Jill a cerut ajutorul specialiștilor în neuropsihologie de la Universitatea California-Irvine. Când a auzit ce susține femeia, doctorul James McGaugh a fost complet sceptic. Cu timpul însă, după ce Jill a fost supusă zecilor de teste de memorie, echipa sa a concluzionat că femeia po­se­dă o memorie prodigioasă! Deși nimeni nu a reușit să ofere o explicație științifică pentru acest fenomen uluitor, specialiștii sunt încrezători că memoria fe­meii îi va ajuta măcar să înțeleagă mai bine în ce mod creierul uman stochează informațiile.
Conform unor teorii, omul își folosește în mod conștient doar o mică parte a creierului. Or­­ganul gân­dirii este cel care coordonează și con­trolează toate funcțiile vegetative ale organis­mu­lui, precum presiu­nea sanguină, respirația, activitatea organelor interne ș.a.m.d. Informațiile legate de toate aceste activități nu pătrund la nivel activ în partea conștientă a cre­ierului uman, pentru ca acesta să nu se supraîncarce. Și totuși, există oameni care, printr-o metodă ne­cu­noscută, enigmatică, reușesc să controleze până și acea parte a creierului care se ocu­pă de funcțiile vegetative. Și astfel, ni se dovedește încă o dată că dezvoltarea capacităților noastre in­telec­tuale este, practic, fără limite!