Rândurile următoare sunt mai mult despre o umbră, decât despre un om. A trecut pe pământ de parcă ar fi fost un înger trimis din cer, ca cei veniți să grăiască cu proorocii Vechiului Legământ. Îl chema Ioan, Ioan Kulighin, dar el și-a spus Ioan "Străinul", pentru că știa că e doar în trecere pe acest pământ. A stat atât de puțin în țara noastră, încât îți este greu să crezi că le-a marcat definitiv destinul unor uriași ai Duhului, precum părinții Daniil Sandu Tudor, Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Roman Braga, Dumitru Stăniloae, Andrei Scrima, sau unor mari oameni de cultură precum Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Anton Dumitriu și încă mulți alții. Dar așa i-a rânduit Dumnezeu lucrarea - să fie mereu pribeag, fără putință de a-și găsi vreodată un loc aici, jos, printre noi, pentru că, încă din tinerețe, fusese născut și înfiat de cer, cu totul, trup și suflet.
Așa se face că astăzi, chipul și faptele lui Ioan Kulighin sunt ca un abur: când încerci să te apropii de ele, se risipesc. Nu poți să le atingi, nu ai cum să le pătrunzi, dar rămâi întotdeauna cu mireasma lor, care te învăluie persistentă, atât în minte, cât și în inimă. În fond, nu e aceasta amprenta inconfundabilă a sfinților? Anonimi și totuși prezenți, puternici și totuși delicați, trăind aici, printre noi, și totuși rupți de pământ, aninați mereu de cer?
Întâlnirea
Sunt într-o cameră luminoasă, cu ferestre largi, care dau spre o stradă îngustă, mărginită de case cu un singur cat. În odaia largă plutește o liniște aparte, amplificată parcă de un ceas cu pendulă care bate leneș curgerea timpului, prelungind miraculos ceasurile de când stau la sfat cu părintele Nicolae Bordașiu, slujitorul neobosit de la altarul Bisericii Sfântul Silvestru din București. Privim împreună la o fotografie cu chipul șters și îngălbenit de trecerea vremii: un părinte mărunțel, purtând ochelari cu ramă neagră, groasă și rotundă, din dosul cărora se ițește o privire blândă, blândă. E o fotografie pe care am întâlnit-o arareori, numai la oameni aleși, lucrători tainici ai rugăciunii, monahi sau intelectuali părtași la mișcarea "Rugului Aprins" de la Mânăstirea Antim. Suflete înflăcărate, mistuite de dorul după Dumnezeu, care au fost înghițite fără milă de hidra roșie a comunismului. Printre ele s-a numărat și părintele Nicolae Bordașiu.
"Întâlnirea mea cu părintele Ioan Kulighin a fost un fapt minunat. Eu așa socotesc, că tot ceea ce se întâmplă în mod deosebit în viața noastră este o minune. O minune pe care Dumnezeu o face cu fiecare dintre noi, uneori în fiecare zi din viața noastră.
Era în anul 1946, la Mânăstirea Cernica, într-o zi de primăvară, când am trecut din ostrovul Sfântul Gheorghe în ostrovul Sfântul Nicolae, pe lângă cimitir, unde e micuța biserică a Sfântului Lazăr. Pentru că acest lăcaș de rugăciune este foarte mic, acolo nu se oficiau decât slujbele de înmormântare. De aceea, trecând pe lângă bisericuță, am fost surprinși să auzim prin ușile deschise o cântare aparte, în limba slavonă. Eram cu părintele Roman Braga. Am intrat înăuntru. În jilțul arhieresc stătea un moșneguț, iar Sfânta Liturghie era oficiată de un călugăr slăbuț, cu o figură impresionantă, de ascet. Avea o barbă nu prea deasă și niște ochi cu o privire foarte blândă, întregită de graiul plăcut. La sfârșitul slujbei, s-a apropiat de noi, ne-am prezentat și am vorbit cu el despre suferințele din Rusia. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu părintele Ioan Kulighin. În duminica următoare, el a apărut la conferința «Rugului Aprins» și a continuat să vină să ne povățuiască și în anii următori.
Într-una din aceste întâlniri, am trăit una dintre cele mai frumoase clipe ale vieții mele, când părintele Kulighin ne-a vorbit despre rugăciunea inimii. Vorbea rar și foarte blând, într-un fel cu totul impresionant. La sfârșit, ne-a dat binecuvântarea de a o rosti și țin minte că după ce ne-a binecuvântat, ne-a turnat dintr-un ulcior mic câteva picături de aghiasmă pe creștet. Aceasta a fost binecuvântarea de început a rugăciunii inimii."
Părintele Nicolae Bordașiu este trecut de nouăzeci de ani, dar iarna vieții nu i-a învârstat pe chip nici cute și nici mari beteșuguri. Dacă nu l-ai vedea mergând încet, punând fiecare pas cu grijă, nu i-ai da, poate, nici șaptezeci de ani. Asta după ce a trecut aproape un deceniu prin închisorile comuniste. El este unul dintre puținii oameni care l-au cunoscut direct pe părintele Ioan "Străinul". În România este singurul rămas în viață.
Ascultându-l, îmi aduc aminte de câteva rânduri memorabile pe care Alexandru Mironescu, savantul și filosoful "Rugului Aprins", le-a consacrat întâlnirii cu părintele Kulighin, întâlnire petrecută tot la Cernica. Lui i s-a descoperit atunci, în doar o clipă, drept "o mare personalitate duhovnicească, având un contur ferm, o identitate inconfundabilă, un puternic sigiliu spiritual. Aceste însușiri deosebitoare puteau fi deslușite în toate amănuntele felului său de a fi: în vorbă, în mers, în maniera de a sta, de a asculta. Stilul său era complet articulat, fără să fie însă artificios sau căutat. Forma aceasta era mănușa potrivită unui fond de o imensă bogăție și rigoare. Se cunoștea că venise dintr-o casă mare."
Ascultându-l pe părintele Nicolae Bordașiu sau citindu-l pe Alexandru Mironescu, mă întreb mereu: ce putea să poarte în inimă acest om încât, de la o primă și rapidă întâlnire, să cucerească sufletul interlocutorilor săi? Răspunsul aveam să-l aflu, căutând printre puținele rânduri lăsate în urmă chiar de părintele Ioan Kulighin.
Un altfel de copil
Ioan a venit pe lume într-o zi friguroasă de iarnă, pe 24 noiembrie, în anul 1885. S-a născut în Rusia pravoslavnică și țaristă, Rusia care era încă a lui Andrei Rubliov și a Sfântului Serafim de Sarov. Familia sa trăia la Eleț, un orășel din gubernia Orel, și avea deja patru copii. Când mama sa l-a adus pe lume, tatăl său trăgea să moară. Era bolnav de trei ani, iar tratamentul său ruinase întreaga familie. Când Ioan a împlinit două săptămâni, tatăl a trecut la Domnul. Mama, o femeie credincioasă și puternică, și-a spus atunci că asta era voia lui Dumnezeu - primise un prunc în locul soțului. Drumul prin vremuri al copilașului abia născut avea să adeverească intuiția ei - băiatul avea să se dovedească un înger în trup de om, care va căuta mereu spre cer, ars de un dor rar întâlnit între oameni. Încă de la vârsta de nouă ani, când cânta în corul bisericii, inima i-a fost cuprinsă de un foc al rugăciunii atât de mistuitor, încât i se tăia respirația de bucurie și nu mai putea să cânte deloc. Starea aceasta de har îl va îndepărta de tovarășii de joacă. Era un bătrân în trup de copil, așa că se va împrieteni cu cei mari, care deslușeau în el o taină.
Cu timpul, familia sa a fost cuprinsă de sărăcie. Era foarte greu ca mama, Matrona, să-i poată întreține pe toți, așa că Ioan s-a angajat încă de la 16 ani, trimițând mereu bani acasă, pentru a-și ajuta frații. De acum, a început să rodească în sufletul său chemarea de Sus. În zilele de sărbătoare, stătea la biserică, aproape de dimineața până seara. Își căuta un locșor ferit, pentru ca oamenii să nu-i vadă lacrimile care curgeau șiroaie, mărturie a băierilor inimii care se deschiseseră larg spre Hristos. "Mai multe rugăciuni noaptea, mai multe lacrimi, viața îmi era tot mai frumoasă. Rugăciuni în biserică, rugăciuni de noapte, rugăciuni în tot locul. Lacrimi de bucurie, lacrimi de umilință, tinerețe, putere, fierbințeală, sufletul se smucește din trup, dar n-are cine să-ți ajute!"
În atmosfera aceasta fierbinte, de har, gândul de a se face monah i-a încolțit firesc în minte - "Am simțit dorința de a-I închina tinerețea, fecioria și curăția lui Dumnezeu, căci fără acestea nu poți fi cu El."
Salvat de urgia topoarelor bolșevice
În secolul al XVIII-lea, întreaga ortodoxie a fost zguduită de un călugăr erudit și sfânt - Paisie Velicicovschi, supranumit și "de la Neamț" pentru că, deși era ucrainean și se formase spiritual în Muntele Athos, a rodit în Moldova, unde a condus, pe rând, obștile mânăstirilor Dragomirna, Secu și Neamț. Acest mare sfânt a fost luminat de Dumnezeu să traducă vechile scrieri ale Răsăritului creștin, care au în centru îndumnezeirea omului prin lucrarea rugăciunii lui Iisus, așezând astfel temeliile Filocaliei românești și rusești. Practica isihastă a lui Paisie de la Neamț s-a răspândit în Rusia, prin intermediul Mânăstirii Optina, devenită un focar de spiritualitate ortodoxă nu numai pentru călugări, ci și pentru intelectuali precum Dostoievski, Gogol sau Turgheniev. Cu toții, mireni sau clerici, se îndreptau spre ea, pentru că aici viețuiau mulți monahi care ajunseseră, prin practică ascetică și iubire de semeni, să-și coboare mintea în inimă, rostind, astfel, rugăciunea neîncetată.
Aici l-a călăuzit Domnul și pe tânărul Ioan, care colindase, însetat de Hristos, pe la mai mulți duhovnici, dorind să afle calea desăvârșirii. Pentru el, Optina a fost un Ierusalim al inimii. Peste ani, avea să scrie că asupra lui a fost în acele momente "degetul lui Dumnezeu". Cât a trăit ca frate la Optina, Ioan Kulighin a ajuns să-i întreacă în rugăciune și iubire pe unii dintre bătrânii monahi ai obștii. Cum s-a întâmplat aceasta e greu de pătruns pentru noi. Călugării cu viață sfântă din mânăstire i-au spus că mai multe "curente de putere harică, de aici și din alte locuri, s-au unit" asupra lui, dându-i o binecuvântare aparte pentru îndrumarea sufletelor omenești. Acea binecuvântare avea să-și vădească rostul în anii următori.
Noviciatul său la mânăstire avea să se termine abrupt, prin intrarea Rusiei în Primul Război Mondial. Fiind încă frate și nu călugăr, Ioan a fost luat la oaste și trimis pe front. Înregimentarea sa l-a salvat de la urgia revoluției comuniste, care după război a distrus toate mânăstirile rusești. Când Armata Roșie a ajuns la Optina, soldații i-au împărțit pe viețuitori în două tabere - frați și monahi. Pe frați i-au trimis acasă, iar călugărilor le-au cerut să se lepede de monahism. Majoritatea au refuzat, așa că bolșevicii i-au măcelărit pe toți cu topoarele. Martirii de la Optina sunt pomeniți ca sfinți în calendarul ortodox pe 11 octombrie. Ioan Kulighin nu s-a numărat printre ei, pentru că Duhul Sfânt îi rânduise o altă lucrare.
Între focul revoluției și cel al rugăciunii inimii
"Părăsind Optina cu trupul, nu am părăsit-o cu duhul. Am ieșit din limanul ei cel lin ca un prunc de la sânul cald al mamei, în spațiul furtunos al valurilor lumii, ce vuiesc și fără răgaz te poartă din loc în loc, condus doar de Pronia lui Dumnezeu."
Când părintele Ioan s-a întors din Primul Război Mondial, și-a găsit țara și mânăstirea în flăcări. Bolșevicii acaparau Rusia, ucigând preoții și transformând bisericile în grajduri, mânați de o ură împotriva credinței creștine cum Europa nu mai văzuse din vremea împăraților romani. În vremurile acelea cumplite, el s-a închegat duhovnicește. Sămânța pe care i-o aruncaseră în inimă marii duhovnici de la Optina a încolțit și apoi a crescut viguros. Și e straniu cum, chiar în inima acelui decor apocaliptic, el a reușit să sporească în iubire și blândețe și răbdare - "Domnul a făcut să se topească la un loc, în încăperea inimii mele tinere, belșugul darurilor care m-au înnoit și pe care suferințele și trunchiatul drum al vieții mele totuși nu l-au pierdut, ci l-au păstrat cu grijă și cu teamă." În anii aceștia, avea să se înrădăcineze, pentru totdeauna în inima sa, rugăciunea lui Iisus. Părintele Ioan ajunsese atât de sporit, încât se ruga continuu, chiar și în somn. Printr-un dar aparte al Duhului Sfânt, în timp ce trupul i se odihnea, undeva, în tainițele sufletului, rămânea conștient și adâncit în Dumnezeu.
Pentru că nu mai avea cum să intre în mânăstire, a cerut să fie hirotonit preot celibatar și a slujit în satele din Rostov zece ani, între 1919 și 1930. Nu știm cum îi vor fi fost rugăciunile, dar putem bănui că viețuia ca un fugar, silit să răspândească pe ascuns focul iubirii de Dumnezeu. În anul 1930, gheara roșie l-a înhățat. A fost întemnițat pentru nesupunere față de autoritățile sovietice, care considerau că orice credință în Dumnezeu trebuie să dispară de pe nesfârșitele întinderi de pământ ale fostei Rusii pravoslavnice.
Pronia lui Dumnezeu, la care părintele Ioan avea să facă mereu trimitere în scrierile sale, l-a ocrotit și în închisoare, pentru a fi de folos tuturor. Când s-a eliberat, în 1937, aceeași pronie l-a călăuzit spre un mare mărturisitor, vlădica Nicolae, episcopul Rostovului. Acest ierarh minunat, aflat deja la vârsta senectuții, fusese întemnițat de patru ori de bolșevici, pentru că nu se supusese ordinului care cerea închiderea bisericilor. A fost chiar condamnat la moarte, dar a scăpat ca prin miracol, căci gloanțele nu l-au omorât, doar l-au rănit. După ce a ieșit din iadul închisorilor roșii, vlădica Nicolae a trăit ca un sărman, măturând străzile ca să se poată întreține. În tot acest răstimp, părintele Ioan Kulighin i-a fost duhovnic, prieten și sprijin. Dar comuniștii roșii îl urmăreau. Vlădica Nicolae știa că va fi din nou întemnițat și, probabil, executat. Așa a ajuns să-i ceară ajutorul Patriarhului Nicodim al României, cerându-i sprijinul pentru a se refugia în țara noastră. La plecarea din Rusia, l-a luat cu el și pe părintele Ioan Kulighin, care va rodi la noi în cea mai importantă lucrare duhovnicească a vieții lui - așezarea temeliilor duhovnicești ale mișcării "Rugul Aprins", de la Mânăstirea Antim din București.
Străin pe pământ prieten
Când a ajuns în România, a dormit câteva zile zgribulit pe o bancă din curtea Mânăstirii Cernica. Era iarnă, în luna decembrie a anului 1943, dar în vâltoarea acelor vremuri, nimeni nu a băgat de seamă că el nu primise o chilie, așa că, timp de câteva zile, părintele Ioan Kulighin a fost silit să înnopteze sub cerul liber. Smerit și călit în încercările vieții, încălzit lăuntric de rugăciunea neîncetată a inimii, el nu s-a plâns nimănui și nici nu a cerut un acoperiș deasupra capului. Mai târziu va primi o chilie "părăginită și cam la o parte, nu cu cinstea musafirilor de care te temi sau ai nevoie, ci în condiția celor de care mai degrabă, fie și cu frica de Dumnezeu, ai dori să te descotorosești", scria Alexandru Mironescu, care l-a și vizitat la Cernica.
Părintele Ioan venea foarte rar în București, dar Dumnezeu a rânduit pe căi minunate ca membrii "Rugului Aprins" să-l întâlnească chiar în mânăstire - "limba nu o cunoșteam, însă inimile oamenilor le vedeam fără greș, cu ochiul lăuntric le simțeam frământările și îndoielile, printr-un dar special". Acest dar miraculos, venit după ani de rugăciune și suferințe, îi permitea să le vorbească ucenicilor direct, fără ca ei să-i adreseze anumite întrebări. Părintele Ioan vedea până în adâncul inimilor lor și știa de ce au nevoie. Așa s-a întâmplat cu părintele Nicolae Bordașiu sau cu Alexandru Mironescu, ori cu părintele Daniil Sandu Tudor. Ei au recunoscut în străinul venit din adâncurile Rusiei pe povățuitorul care știa cum să-i călăuzească în lungul drum de la minte la inimă. În doar trei ani de zile, din decembrie 1943 și până în ianuarie 1947, între părintele Kulighin și preoții și intelectualii care veneau la Mânăstirea Antim pentru conferințele "Rugului Aprins", s-a sudat o legătură interioară indestructibilă. Așa s-a împlinit porunca pe care părintele Ioan a primit-o de la stareții Mânăstirii Optina - "Să iubești și tu fiecare suflet încredințat ție de Dumnezeu cu cea mai înflăcărată dragoste evanghelică, așa cum ai văzut-o și primit-o de la noi, în această sfântă mânăstire. Nu fi ca un învățător sau profesor, care citește lecția, ci ca un prieten pentru suflet, ca un tată pentru copii, sincer, plin de dragoste".
Înălțarea
Părintele Sofian stă în fața mea cu capul ușor plecat. Îmi vorbește despre rugăciunea lui Iisus, spunându-mi că tot ce are să mă învețe a primit ca predanie de la părintele Ioan Kulighin, a cărui poză stă pe măsuța plină cu icoane și vegheată de o candelă mereu arzând. În chilie e cald și liniște. Doar cuvintele părintelui, domoale, șoptite aproape, se risipesc în penumbra moale, pentru ca apoi să mi se așeze în inimă. Părintele Sofian vorbea despre părintele Ioan duios, cu dragoste și cu evlavie, ca despre duhovnicul lui cel mai mare și cel mai apropiat de suflet.
"Eu l-am cunoscut bine, pentru că ori de câte ori venea la Mânăstirea Antim, la întâlnirile «Rugului Aprins», rămânea peste noapte la mine în chilie. Primise un mare dar de la Dumnezeu - darul rugăciunii neîncetate, care se spunea în inima lui continuu, chiar și noaptea. În chilie avea mereu cu el un prosop cu care-și ștergea lacrimile. Și în timp ce eu dormeam, atât de tare lăcrima din pricina adâncirii în rugăciune și a întâlnirii în inimă cu Domnul Iisus, încât uda prosopul așa de tare, că îl puteai stoarce. Iar focul acesta al pomenirii lui Hristos nu-l părăsea nici dacă purta o conversație cu cineva. S-a întâmplat odată să-l ispitesc, când discuta cu cineva în contradictoriu pe tema revoluției bolșevice din Rusia, părintele încercând să-l convingă de ororile ei. M-am apropiat atunci de ei și încet, fără să mă simtă, i-am pus părintelui Kulighin mâna pe umăr, întrebându-l: «Părinte, tu și acum te rogi?». S-a întors și am văzut că avea ochii în lacrimi. Mi-a răspuns blând: «Da. Și acum»".
Comuniștii ruși, odată instalați la putere la București, după evenimentele din august 1944, au început să-i aresteze pe cei care li s-au împotrivit. Părintele Ioan Kulighin a fost ridicat în primele zile ale lui 1947. Aproape dezbrăcat, fără haine de iarnă, urma să înfrunte frigul din temniță și apoi pe cel din Siberia. Din când în când, la Antim, pe adresa părintelui Sofian veneau epistole trimise din închisoare. În ele le povestea părinților că a fost amenințat că va fi executat, apoi a fost torturat și, în cele din urmă, i s-a spus că-l vor "repatria" în Rusia, într-un lagăr. Ultima scrisoare expediată din România este datată 21 ianuarie 1947. Condamnat la zece ani de muncă silnică, părintele Ioan nu uită să se gândească la cei lipsiți - "Vă rog cu stăruință să vindeți treptat lucrurile mele (avea o brumă de cărți și câteva icoane) și să împărțiți săracilor și pe la biserici, dar mai ales săracilor, să mi se ușureze soarta".
Părintele Nicolae Bordașiu își amintește că "ultima veste de la părintele Ioan Kulighin a sosit de la Odesa, pe adresa părintelui Sofian Boghiu. Era o carte poștală care se încheia cu rugăciunea lui Iisus. Altceva nu am mai știut despre dânsul. De bună seamă că s-a stins în temnițele comuniste, temnițe care ne-au înghițit și pe noi, cei din «Rugul Aprins», zece ani mai târziu. Aveam să-mi aduc aminte adeseori de dânsul în închisorile prin care am trecut. Mai ales când se dădea stingerea, când se lăsa o liniște mormântală peste tot, și, la un moment dat, prin țevile de calorifer, se dădea semnalul pentru rugăciune. Era momentul când noi ne uneam cu toții într-un duh. Dacă cineva ar fi avut ochii inimii deschiși, ar fi văzut că toată pușcăria ardea în flăcările rugăciunii, în care fiecare deținut devenea o pară care se înălța către cer. În momentele acelea, îmi aduceam aminte de părintele Ioan Kulighin, străinul care mă inițiase în tainele rugăciunii inimii, cu care mi-am dus cei șaisprezece ani de prigoană, cât am fost fugar sau întemnițat. Doar ea, rugăciunea, ne-a ajutat să ne păstrăm mintea întreagă și sufletul nebântuit de ispitirile acelea cumplite".